Literadura nr. 1 (2)

MANUELA CAMELIA SAVA

Destin

Datoria sau inima? –
mă întreb
inima sau datoria? –
mă întrebi, la rândul tău, ca un ecou inerțial…
răspunsul e dat cu infinitezimală precizie
de vocea tovărășească a neuronilor:
Datoria înainte de toate!

Atunci ia-mi inima
și tai-o în două părți egale; fă în așa fel încât
din cele două cămăruțe să curgă sânge curat!
Ia-mi inima și arunc-o la câini,
tot nu-mi folosește la nimic…

Poveste cu lună

Crezi că luna
e un surogat
pentru visele mele amare,
dar nu e așa –
strălucirea ei îmi aduce
mai aproape de sânge
culoarea stinsă-fumurie
a ochilor tăi…

Telefonic

Depărtarea a dat un strigăt
Tu ai adormit la celălalt capăt al firului de
telefon –
E demodat să mai vorbim ore în șir!

Cuvintele nu au încăput în această derulare
înainte și înapoi…
Mă suni
și îți răspund în doi peri:
discuția se poate amâna,
chiar povestea iubirii noastre poate fi amânată
la nesfârșit
Numai tu nu-ți poți amâna plecarea
pentru că răsari de fiecare dată

în mine
ca un altoi
ce înflorește zi de zi
Ps: te sun și la celălalt capăt al firului de
telefon
tăcerea răspunde:
Ocupat!

Peisaj campestru

Galbenul câmpiei
s-a înfipt cu tărie în celulele gândului meu
pe atunci eram un copil
plopii aliniați în dreptul cumpenei de la
fântână
îmi răcoreau sângele
sufocat de doruri mărunte, ascuțite
și eu am aflat că am crescut cu ramuri în plete
rădăcinile lor doinesc acum a câmpie:
m-am rătăcit în durerea bunicului,
sudoarea lui galbenă îmi ține de urât
ori de câte ori privesc apusul întristat al
soarelui

FLORINA ISACHE

,,Cu capul în nori’’

Un râu de gheață îți trece pe sub piele.
Îl văd desfăcându-se în fâșii crepusculare,
ca o dragoste la prima vedere,
ca zăpada celor șapte ani de acasă,
se desface în șuvițe limpezi, strălucitoare.

Când închid ochii, văd că sunt liberă
și pârâul de gheață îmi intră sub piele, crește,
crește,
se întinde de la unul la celălalt,
trece pe sub mâinile noastre, cum ar trece pe
sub un pod de flori…

Capul îmi plutește în aer, dus de vânt,
de aici văd orașul strălucind sub o ploaie
torențială.
Strâng copacii în brațe…
și apa trece pe sub mâinile noastre.

Și nu am cuvinte să scriu câtă fericire încape
în ideea aceasta.

Totul despre

Vreau să scriu un poem la ordinea zilei.
Un poem marca 2000, un poem prin care trece
curentul literar
și nu-i modifică forma sau sensul.
Despre realitatea transformată și nu copia ei
fidelă,
care impresionează cititorii și criticii,
mai ales criticii literari…

un poem în care tu deții toate rolurile
și poemul devine mai transparent…
decât Marea Egee – în luna august

În limitele fidelității

Cineva a lăsat fereastra deschisă.
Vântul a trântit geamul și geamul s-a spart de

asfalt,
așa cum se sparg norii…
strada s-a umplut cu apă.
Port pantofi noi, albi, chinezești.
Și femeia din fața mea, poartă pantofi noi,
albi, chinezești.
Merge la două nopți distanță…
Nici nu se apropie nici nu se îndepărtează.
Adi este un mort nou.
Avea un credit la bancă, în franci elvețieni,
Se certase cu iubita,
l-au găsit lângă calorifer, cu brațele desfăcute
ca niște aripi,
plutea în moarte.
Mama lui poartă rochie neagră și îl jelește în
oglindă.
Îl jelește ca acum 33 de ani, când s-a născut…
Trec din realitate în realitate.
Las în urmă Parcul Central și Supermarketul
Peny și Elegan – sul
și Gara Veche și locul unde a căzut ultimul
avion…
și femeia merge în fața mea, la două nopți
distanță.
Pădurea Vedea ne intră în ochi, cu copacii ei
înalți, scrijeliți ca o cruce.
Se vede pe fața noastră, curge pe obraji,
verde, spre colțul gurii…
Și femeia aceasta merge în spatele meu, la
două nopți distanță…
mă așteaptă.

Din când în când…

Este un început luminos de toamnă
între zidurile facultății.
Noi călcăm pe frunze ce își caută copacii
neînmatriculați
și nu știm ce pierdem…

Privește!

Un șoarece mort pe aleea dintre bisericuțe…

Privirea ta de ploaie șterge uimirea –
ca pe un sms trecut dincolo
de limita discreției.

ILONA CRISTINA PÎRVAN
(Elevă la Liceul Teoretic „Alexandru Marghiloman”)

Pecetea iubirii

Ești precum ceara lumânării,
Îmi dai căldură și mă frigi
Lumină, căldură și o mare arsură pe suflet.
Vezi, cum mă întreții în viață și mă ucizi doar
cu numele?
Vezi, cum îmi sclipesc ochii când licărești o
rază?
Doamne, te-aș topi la mine în palmă și te-aș
parafa pe pieptul meu gol,
Și te-aș face bandaj de ceară fierbinte,
Ca să-mi lipesc firele plânse de tristețe.
Ai rămâne acolo pe vecie.
După vecie, te-aș dezlipi și te-aș topi din nou
la mine în palmă.
Și te-aș modela cu sudoare de iubire și stropi
de ploaie,
Într-o rază galbenă, o rază cu speranță.
Te-aș prețui, ca pe cel mai sfânt suflet.
Te-aș mângâia în somnul tău adânc
Ti-aș pieptăna părul negru, atunci ai știi
Că degetele mele sunt cele mai bune
descurcătoare de labirinturi.
Aș plânge cu grindină, dar nu pot.
Pot cu lacrimi în care se oglindesc ochii tăi și
zâmbetul tău.
Ți-aș împacheta câteva lacrimi, ți le-aș
trimite prin poștă,
Dar știu că nu verifici cutia poștală.
Poate, doar poate, într-o fracțiune din timpul
tău viitor,
Îți vei reaminti de mine.
Poate, doar poate, îmi vei zâmbi
Fiecare picătură soarbe câte un gând aspru,
Un gând cu tine departe de mine,
Un gând dur, în care tu o strângi pe ea la
pieptul tău.
Precum o lumânare ești.
Și dacă m-ai lumina acum
Ți-aș suporta flacăra și m-aș lăsa arsă de tine.
Dar tu nu ești, iar eu nu pot.
Înțelegi?
Fără lumina ta…

MARIA ROTĂRESCU
(Elevă la Școala Generală Emil Palade, Buzău))

Lumina apusului de toamnă

Un soare ca un bunic cu surâs blând își
trimite razele resemnate, umplând de
lumină inimile, casele, zâmbetele.
Satul e mai frumos ca oricând în lumina de
toamnă.
Din spatele unei perdele albe, moștenită
ca zestre de nuntă, o bătrânică privește înțelegător
dincolo de razele ce se cern printre
găurile atent lucrate, amorțite de vreme, ale
materialului alb. O amintire rătăcită sau poate
vreun gând din trecut s-a strecurat tăcut în
încăpere, odată cu lumina caldă. Nu a deranjat
prea mult, de teamă să nu profaneze lumea
asta parcă desprinsă dintr-o poveste uitată de
timp. Lumea în care doar lumina și chipul din
icoana unui sfânt mai îndrăznesc să înfrunte
singurătatea.
Cu mâinile albe și pline de urmele
muncii grele de-o viață, bătrâna își desface,
parcă sfioasă, basmaua neagră. Își trece degetele
prin părul unde primăvara a uitat să
topească zăpada anilor ce-au trecut și i-a
trimis bătrânei flori de măr – cununa vârstei
sale – ca să compenseze graba. In jurul ei, toți
se grăbesc. Copii, nepoți, vecini, anotimpuri.
Si ea, doar ea, parcă a oprit timpul în loc. Ii
privește pe toți cum trec și surâde tainic și
cuminte. Ea nu se mai grăbește.
Cu mâinile sale, mărturii ale unei vieți
jertfite pentru binele celor dragi, bătrâna își
mângâie ușor florile de măr din păr și o lacrimă
caldă, precum lumina ce se revarsă prin
fereastră, își face loc printr-un rid adânc de pe
obrazul drept al femeii. Nu are nevoie de
oglindă, deși aproape ca a uitat cum arată.
Timpul e oglinda ei.
Gândul strecurat odată cu lumina i-a
amintit o zi de toamna asemenea acesteia. Pe
atunci, pletele bătrânei erau ale unei femei
tinere. Pe atunci aveau culoarea razelor de
soare. Iar casa în care acum doar icoanele și
lumina mai înfrâng tăcuta singurătate, răsuna
pe atunci de râsete de copii.
Iar bătrâna, de fapt femeia tânăra, croșeta cu
drag… Icoanele spun ca ar fi croșetat niște
cărări pentru viața unor omuleți desprinși din
sufletul ei.
Bătrâna a clătinat ușor din cap. Poate ca să
alunge amintirea. E dureros de frumos uneori
să-ți amintești de vremurile când pletele-ți
aveau culoarea luminii. Amintirea a fugit.
Bătrâna si-a legat ușor basmaua înapoi.
Soarele si-a închis pleoapele și a strivit, fără
să vrea, ultimele gene întârziate de lumină. Pe
ulița satului mirosea a fum și-a frunze
vestejite.
Lumina soarelui din dimineața următoare
i-a șoptit icoanei din perete ca a văzut un
înger pe când soarele își închidea ochii
deunăzi. Icoana a murmurat, ca pentru ea, ca
îngerul acela era cel care aprindea candela de
lângă rama ei în fiecare zi. Apoi a spus, ușor:
,,- Lumina, să-i aprinzi, din partea mea, o
candelă bătrânei!”

ELENA RADU

(fragmente din volumul „Și Tatăl)

Să trăim ora speranței
Sănătatea Cuvântului, Everestul Ființei. Credința
își va demitiza adversarii. Sunt un
abonat al speranței și un complice al adevărului.
Speranța înseamnă umanitate, îndârjire.
Un om fără speranță e un om resemnat. Sunt
în trăirea mea notorie de iubire a aproapelui.
Ne vedem în tonul cuvintelor mai aprinși, nu
mai pot să admit decât cutezanța unei expresii
de binefacere.
La această oră extravagantă îndrăznim să
gândim și să sperăm. Să facem Cuib Adevărului.
Vreau să am prieteni în rândul oamenilor
simpli. Firește, puterea de a crede a fost
când și când revizuită. Ne oprim și prăznuim
adevărul. Banul, averea, nu sunt proprietarii
mei. Proprietarul meu e adevărul, pentru el
muncesc și mă sacrific.
Alerg după orice firimitură a adevărului ca să
mă hrănesc. Cum să crezi că nu există lumină
dacă aspiri la ea ?
Sunt în Legenda vie a Pământului și mă înalț
pe acest Cuvânt. La originea Pământului stau
locuitorii Chipului nostru. Fiecare lucru
trebuie să se divizeze în iubire pentru că așa
am creat-o.
Sunt belșugul Privirii Tatălui și nu pot să mă
uit îndărăt la nimic. Am arborat steagul iubirii
pentru a se apropia lumea de el.
Ies din timp și mă extaziez, mă rup de cea mai
coroborantă funingine, de războiul cel mai
nămolos. Mă rup… Mă lipesc uneori de așezările
astea… Aștept să înflorească stânjeneii și
să privesc din nou spre noi. O, cât am suportat
frauda Cuvântului.
Râvnesc la adevăr și fără nicio altă întrebare
decât că mi-e dor de el. De Cușma lui. Mă
revărs peste aceste meleaguri, merg cu caprele
la câmp pentru că trebuie să rezolv cu insinuarea.
Mă văd din ce în ce mai bine.
Desigur, pe măsură ce-L văd pe Domnul.
Suntem lăsați în pajiști adânci și susur de
lumină. Dăm coaja de nuc la o parte și gustăm
miezul. Începe o zi fierbinte de vară și de
emoții sublime. Ating puterea de a vorbi
aprins și definitoriu. E fructul națiunii, seva
gândului ei. Gustăm fructele și râdem, ne
zbenguim printre flori și semințele lor. Toate
chipurile mele sunt undeva, departe, într-un
registru. Și costumele în care m-am definit ca
om.
Sunt într-o poemă renaștere. Într-o cocioabă
de lumină și împlinire perpetuă. O, ce uluit
sunt pentru veacurile astea! Câtă apă trebuie
să beau ca să nu mă sufoc și să pun piciorul
pe caldarâm… Și cât de străveziu sunt
uneori…
Nu am știut adevărul până acum decât în
forme apropiate, bănuite, dar acum îl vom ști
așa cum este.
Cu câtă sete arborez iubirea de omenire!
Scriu rândurile astea cu aspectul meu
respectiv, dar am forma fratelui, a speranțelor
ce ne leagă și suie spre zare. Vor fi multe
Copci de lumină aici.
Da, Doamne, rănile mele nu sunt doar
culturale. Suntem cu prezumția de nevinovăție
aproape, dar parcă există un vinovat.
Domnul este chiar și în cea mai mică frântură
de adevăr, proporțiile Sale pot fi anonime, dar
pline de speranță. Este El. Nu vă grăbiți să
aruncați firimiturile.
Tremur în lumină, de lumină și sunt chiar mai
bun.(fragment …și Tatăl, 2013 )
Mă rog într-un glas lumesc
Vreau Cuvântul pe care îl cunosc și iubesc.
Dacă am alergat după forma pe care am avut-o
a fost pentru că nu am vrut să uit nimic. Nu
e oare o eră în care adevărul trebuie spus ?
Am fost subjugat, anihilat, disperat… Aș fi
putut să stau sub adăpost fără să spun o vorbă.
Să mă gândesc doar cum să fac bani și bunuri.
Am scris tihnit, în legea sufletului meu și a
durerii aspirațiilor. Am scris ca să mă vindec,
să nu privesc în urmă ca la o fantomă. Sunt
Eu. Așa cum sunt. În această specie.
Lăsăm totul într-o limbă de pământ și viață.
Tentația mea de a face bine a fost covârșitoare.
Dar m-am înspăimântat când i-am văzut
cum se uită prin gardul invidiei și râd. Cum
să fii bun când după ce le treci pragul te
dezbracă ?
Știam că la noi acasă înseamnă Cuvânt.
Aceste lumi găsite și regăsite îți provoacă
iertare, liniște, pace. Tot ce-mi trebuie ca să
exist este o fericire universală comună. Nu
vreau să fiu singur, ci cu ceilalți, să râd cu ei,
să plâng, să merg pe câmp…
Umblu în sandale și togă antică. Desigur, e o
viziune… Merg spre Templu. E un gram de
spiritualitate veșnică, o feerie a minții, eterna
glorie a filozofiei, științei.
Să ai zei la care te închini sau te războiești, să
aduci ofrande sau să le spui că nu există. Noi
existăm în clipă cu ființarea noastră și vrem să
răzbim într-o ființă impresionantă. Să ne
poziționăm deasupra lucrurilor sau deasupra
neantului. Cred că vom putea lua neantul în
râs pentru că regăsirea va fi dincolo de el.
Trebuie să fim în amfiteatrul poeziei antice,
cu lauri pe cap, să iubim omenirea pe care o
știm, dar și pe cea care va lua naștere pe
podișul lumii. Am strănutat de dorul poeziei
și m-am făcut sclavul ei. O, ce bine îmi vine
haina de poet… Sunt în siguranță. Sunt al
meu. Bine păzit de slovă. Nu mai știm să
facem decât poezie și să credem în
Dumnezeu.
În specie…
Această specie a trezit în mine sentimente
pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în
mijlocul atmosferei pământești. Mă uit prin
crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului
meu de a merge și respira. M-am temut
mergând prin specie fără tovarăș, busolă, o
hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am
temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare.
Când am ales visul de a fi Om știam ce
mă așteaptă, printre ce viețuitoare merg.
Cum se uitau frații când le-am mărturisit visul
de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie
schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă
aflam în viețuitoare – puteam fi floare,
fluture, dar a fost Om îngrădit în așezare și
grade speciale de temperatură. Pentru a fi
alcătuit din oase, a avea membre cu care să
muncesc, să lupt, să mă epuizez.
E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări
despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,
am cutreierat locuri, am văzut fețele lumii.
Acum vreau să răcnesc la toate speciile și să
le trezesc pentru că vor avea o viață nouă.
Fiecare viețuitoare trebuie să poarte un dram
de adevăr și de lumină.
Erau coborâte toate indicațiile, punctele în
care eu trebuia să fiu și să mă leg de lume.
Specia cu care am lucrat, cu care m-am
identificat, în care am funcționat ca individ.
Da, cu specia stăm azi de vorbă și ne amintim
căderea ei în toate istoriile dramatice.
Nu, nu am încetat niciodată să iubesc
Cuvântul.
Mă liniștesc în soiul acesta de lumină ce
curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate
locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să
aibă în el lumina, starea cosmică a ființei.
Aseară am avut o viziune. Eram într-o căsuță
de lemn, stăteam în prag. În jur, pajiște verde,
frumoasă. La un moment dat, s-a ivit o femeie
în straie populare, cu pâine în mână. S-a
apropiat încet de mine, să gust. Apoi au
apărut dacii… Dacii mei… M-au privit și s-au
înclinat. Ce dorință de a fugi în lumină și a
trăi în straie populare. Am venerat pământul
cu forța mea uneori pământească, alteori
divină. Stând sub toate minunile timpului –
om, gospodărie, fascinația câmpului. O, da.
Îmi revin greu dintr-o viață de Om.
Omul mi-a făcut istorie în El. Da, m-am
încălțat și am călcat pământul, am surâs în
oglindă văzându-mi chipul, auzindu-mi vocea.
Ieșind la cumpărături cu o fericire
nebuloasă aici, în albia pământului.
Mi-au curs lacrimi… Uneori am făcut eforturi
incredibile să rămân locuitor.
Am vrut să mă întrec în cuvinte de blândețe
ca atunci când mergeam desculță pe câmp
după secerișul grâului și simțeam plăcerea
nebună de a exista. A cuvânta a fost un
extraordinar suiș spre cămara Gândului.
Nu, nu am încetat niciodată să iubesc
Cuvântul și să-mi leg existența de El.
Explozia socială a acestei lumi precare mă
susține și pe mine, căci așa o vreau, să lupte
pentru drepturile ei, căci are convenție cu
lumina. Omul e Cuvânt, Lumină, Pace și
Adevăr.
Se lasă în noi amurgul liniștii depline, puterea
de a dovedi că suntem ai luminii. Răbufnim în
pragurile Ființei cu o sete nemaipomenită. Ce
grai de poveste vom avea! Și ce Cușmă
împlinită!
Da, vom avea noi arme de luptă, de îmbinare
a Ființei cu veșnicia luminii. Vom trăi ca
nemuritorii.
Frenezia durerii mele a devenit Cuvânt. Cum
altfel puteam să mă întorc la copilărie, să
umblu în cufărul suferinței dacă nu eram
însoțit de Cuvânt și lumină? Cum puteam să
mă afund în cele răscolite, povestite fără acest
pansament?
Eu sunt din lumină, dar am stat la vatră. M-au
ars uneori vâlvătăile, dar chipul meu a
strălucit după durere. Cum să nu avem istoria
în toate puterile ei când noi am Început-o ? Cu
nemărginită stupoare am întins Ființa până la
marginile veșniciei. Întreaga Ființă. Ne uităm
la ea, o analizăm. A trăit în fericiri abstracte,
cenușii, dar acum e a luminii. Nu oprim
poezia luminii.