De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (5)

POIANA STELEI

În mijlocul pădurii Baba, cam la jumătatea depărtării dintre dealurile Vulturul și Scărișoara, se află o poiană mare, în care nu se vede nici un copac ci numai iarbă verde, deasă ca peria și mătăsoasă ca lâna dintr-un caier proaspăt pieptănat.
Este un loc liniștit, aproape rotund ca un cerc și destul de întins ca să poată cuprinde hora unui sat întreg. În acest loc depărtat și ferit se adăposteau în vremuri de bejenie străbunii acestor meleaguri, pe vremea când năvăleau tătarii sau alte lifte asemenea lor.
Locuitorii pașnici de aici erau mereu în primejdie, deoarece părțile tătărești de la gurile Dunării se aflau destul de aproape,
iar locurile acestea bogate, cu păduri pline de vânat, cu câmpii roditoare cu ierburi pentru pășunatul vitelor și cu locuitori
harnici, atrăgeau pofta de jaf a acestor tâlhari nomazi care, cea mai mare parte a vieții lor o trăiau cocoțați în șeile cailor, pe jumătate sălbateci și în veșnică alergătură.
Răstimpurile de statornicire și de liniște îi întărâta atât de mult pe acești nomazi plini de cruzime pripășiți aici din hăurile zării, încât se luau la harță chiar între ei din te miri ce lucru de nimic și nu se domoleau decât atunci când capul ciurdei lor îi plesnea cu biciul, ori când nici această măsură nu mai ajuta la nimic, îi lăsa să plece brambura câteva zile, unde or vedea cu ochii, unde i-or purta caii și unde s-or izbi de niscai așezări omenești.
Iar locuitorii meleagurilor noastre spăimântați și răriți de prea desele năvăliri ale acestor barbari părăseau pentru o vreme bordeiele, căsoaiele, țarcurile de pe valea Râmnicului și se retrăgeau mai sub poala codrului care totdeauna le-a fost ocrotitor prielnic pentru timpurile de bejenie. Aici, mocanii noștri își făceau vremelnice așezări, își ridicau adăposturi pentru vite, își săpau bordeie în maluri, urmându-și firul vieții mulțumiți că pot trăi mai departe în puțină tihnă.
S-a întâmplat ca și această puțină tihnă să fie tulburată când o ceată de năvălitori au ajuns la marginea acestor păduri, unde se adăposteau mocanii noștri.
Au văzut pe deasupra copacilor trâmbele de fum ce se înălțau de la vetrele din poiană, pe lângă care femeile făceau mâncare, și au pornit cu fereală să ajungă la aceste sălașuri încă netulburate, dar desișul codrului și cărările tăinuite cu grijă de către mocani i-au zăbovit până târziu în noapte pe hainii năvălitori, care nu cunoșteau nici locurile și nici nu mai vedeau pe unde merg.
Iar lucrul cel mai de seamă este că i-au simțit și câinii, care au început să mârâie cu furie și să se neliniștească adăstându-le miros de cai și de oameni streini.
În liniște deplină, copiii și femeile, cu tot calabalâcul, au fost feriți din calea vrăjmașului, vitele au fost duse departe și pitite în inima codrului, focurile au fost stinse și cenușa împrăștiată, câinii au fost potoliți iar vetrele presărate cu iarbă și frunzări de nu se mai cunoștea nici urmă de popas omenesc în poiana din pădure.
După o vreme, au ajuns aici și năvălitorii.
Erau flămânzi și negăsind nimic de mâncare au început să se gâlcevească între ei. Dibuind prin întuneric ca orbeții și ținând caii de dârlogi, ceata a ajuns în mijlocul poienii din codru, unde s-a oprit adulmecând câinește văzduhul. întunericul ca de smoală nu le îngăduia să meargă mai departe, așa că nemaiavând încotro, osteniți, însetați și flămânzi, au hotărât să facă popas în poiana din codru, până la revărsatul zorilor.
Mocanii noștri le-au urmărit mișcările o bună bucată de vreme, apoi văzându-i poposiți, i-au lăsat în plata Domnului și s- au retras în alte locuri mai îndepărtate și numai de ei știute.
La vreme de noapte însă, din senin, se iscă o furtună năprasnică cu tunete și fulgere cumplite, aducând un potop de ploaie de credeai că îneacă pământul. Se tânguiau copacii zbuciumându-și crengile, iar pădurea întreagă vuia de freamăt sălbatec, prevestind apropierea unui cataclism.
Când văzură o asemenea urgie, năvălitori, deși deprinși cu potrivnicia stihiilor dezlănțuite, se înfricoșară cumplit, bulucindu-se unii în alții, în mijlocul poienii, lăsând caii slobozi.
Trăsnetele și fulgerele nu mai conteneau. în tăria nopții, un șarpe uriaș ca de foc, despicând cerul, se prăvăli în poiana din
codru, mistuind într-un rug aprins ceata bulucită a năvălitorilor. Apoi, un bubuit venit ca din fundul pământului cutremură întreaga pădure, făcând să urle de spaimă toate jivinele codrului și să țipe înfricoșate păsările cerului adăpostite prin scorburi și cuiburi…
Spre dimineață, întreaga fire ostenită ca după o bătălie grea s-a potolit. Cerul s-a înseninat, soarele a început să se înalțe vestind cu străluciri de raze calde o nouă zi. Păsările din codru și-au reluat cântatul, jivinele pădurii s-au astâmpărat pe lângă vizuini, iar oamenii ascunși de frica năvălitorilor, vrând să mai afle unde sunt urmăritorii lor, s-au apropiat cu fereală de poiana din pădure, unde, printre hățișuri, au zărit un morman de leșuri fumegânde, alături de o groapă ce se căsca înspăimântătoare, ca o prăpastie fără fund.
Înfricoșați de cele văzute, mocanii noștri au crezut atunci că asupra năvălitorilor s-a prăbușit din cer o stea care i-a nimicit, iar poienii din codru ei i-au spus de atunci „Poiana stelei.”

CARAMANLÂC

Din Raiaua Brăilei urcau adesea către pădurile Râmnicului numeroase cete de bașbuzuci flămânzi, care atacau așezările locuitorilor pașnici, luându-le vitele, copiii, nevestele și dând foc bordeielor.
Asta era pe când Brăila noastră românească ajunsese să fie administrată de turci. Iar sărmanii oameni de pe aceste meleaguri, lipsiți de apărare, nu se puteau împotrivi acestor jefuitori, pentru că stăpânirea se făcea că nu-i vede și nu-i aude, doar haiducii noștri le mai veneau de hac spurcaților hadâmbi, atunci când îi întâlneau în cale sau când pământenii prindeau din vreme de veste, cerând sprijinul acestor luptători ai dreptății.
În astfel de împrejurări, bașbuzucii erau așteptați în locuri de strâmtoare, la margine de codru sau la vadul apelor, erau înconjurați de haiduci și lăsați fără de cai, fără de haine, fără de arme, iar uneori și fără de… nasuri. Și-apoi, așa goi precum veniseră pe lume, erau unși cu păcură din cap până-n picioare, legați cu mâinile la spate într-un șir ca de mărgele și duși de curmei până la drumul mare, către Brăila, ca să fie văzuți de toată lumea și să fie spre învățătură de minte și altora ca ei, care vor mai pofti să calce cu gânduri viclene aceste meleaguri.
Dar bucuriile ca și necazurile oamenilor, oricât ar fi ele de mari, sunt învăluite de uitare și după o vreme, întâmplările sunt repetate ca și când nu s-ar mai fi petrecut nicicând…
La fel era și cu bașbuzucii ce cotropeau meleagurile noastre: veneau, uneori jefuiau, iar alteori, când erau prinși de haiduci, legați fedeleș și trimiși la urma lor, nu se lăsau păgubași ci se înturnau din nou cu și mai multă sete și cu gânduri sporite de jecmăneală, călcând mereu aceleași și aceleași locuri, umblate, știute și cunoscute de ei, precum lupul care se întoarnă acolo unde a mâncat odată o oaie și nădăjduiește să găsească o altă oaie tot în acele locuri.
Într-un astfel de buluceală a haiducilor cu o ceată mică de bașbuzuci care năvăliseră pe meleagurile noastre, fu prins un oștean turc tare chipeș, deosebit de ceilalți, cu înfățișare plăcută, cu statură mândră și dreaptă, cu o fire potolită și cu privirea ce căuta neliniștită în toate părțile, de parcă voia să-și amintească lucruri demult uitate.
Când au văzut turcii ceata de haiduci cu flintele ațintite asupra lor, din toate părțile, n-au mai încercat să se împotrivească.
Puțini la număr, bașbuzucii au descălecat vrând-nevrând, cunoscând de la alți fârtați de-ai lor că, dacă vor rămâne fără de cai, fără de straie și fără de arme, li se va lăsa cel puțin viața, nemaipunând la socoteală înturnarea cu rușine mare, în raiaua Brăilei, unde vor fi întâmpinați, de către semenii lor, cu huiduieli și cu batjocuri.
Bașbuzucul cel chipeș cunoștea graiul românesc, așa că ceru voie să grăiască.
Bătrânii satului, strânși roată în jurul lui, îi ascultau cu mult interes povestirea. Din amintirile depănate s-a adeverit că tatăl acestui oștean venise în sat cu o turmă mare de oi, de prin părțile Caraimanului și găsind aici pășuni din belșug și îngăduință la acești locuitori pașnici, se statornicise pe aceste meleaguri, se însură cu o fată de la noi, temeluindu-și târlă întărită. Dintre cei trei băieți ce i s-au născut, el a fost cel mai mare, iar taică-su l-a botezat Caraiman, în amintirea locului de unde i se trăgea spița neamului.
Din pricina deselor năvăliri turcești și a înfruntărilor de oști, tatăl lui Caraiman își împuțină turma de oi iar într-o încăierare cu niște împresurători care voiau să-l văduvească și de ultimele mioare ce-i mai rămăseseră, el se apără vitejește, până ce căzu răpus. împresurătorii, odată cu oile, luară robi pe băciță cuc ei trei copii mărunți și-i vândură peste Dunăre, într-un târg de robi.
După câțiva ani de viață grea și suferință amară, mama lui Caraiman și frații săi mai mici se stinseră, iar el, mai „norocos”, robi mai departe în casa turcului ce-l cumpărase și care-i turcise numele, zicându-i „Caramanlâc”!
S-a întâmplat ca după o vreme să moară și turcul, stăpânul lui Caramanlâc, și potrivit rânduielilor, stăpânirea turcească i-a luat pe bărbații tineri din casă în oastea sultanului, la corpul bașbuzucilor, de unde, pe crugul sorții, Cramanlâc ajunse în raiaua Brăilei, iar de aici, ivindu-i-se prilejul de acum, se înturnase către locurile unde văzuse lumina zilei.
Aici se încheia povestea tristă a vieții lui Caraiman-Caramanlâc care se hotărî să nu se mai întoarcă la turci, ci să rămână alături de acești oameni necăjiți. în inima lui și în întreaga-i ființă el simțise chemarea locurilor unde văzuse lumina zilei, din care își trăgea suflarea și de lângă care fusese înstrăinat de cruzimea asupritorilor poporului său, cu ani și ani în urmă.
Sătenii, când îi auziră povestirea, se bucurară, iar unii dintre cei mai bătrâni din sat își aduseră aminte și de părinții săi și de întâmplarea nenorocită care-l depărtase de ei; apoi, îndestulându-i de bună voie cu multe bunătăți pe ceilalți oșteni – tovarășii lui Caramanlâc – fără a le mai face nimic rău, îi rugară să plece la locul lor de unde veniseră.
Iar Caramanlâc rămase în sat și fu primit de întreaga obște a sătenilor, îngăduindu-i-se să bată parul unde i-o pofti inima și unde i-or alege ochii. Apoi, după scurt timp, el își găsi o soață dintre cele mai mândre fete din sat, cu care-și temeiul gospodăriei de frunte și fu ales de săteni ca vătaf al satului, viețuind în pace, înconjurat de copii, de nepoți și strănepoți, până la adânci bătrâneți.
Și locului aceluia, unde și-a avut el târla și țarcul și bordeiul în care a trăit până la ceasul morții, oamenii îi spun și azi „locul lui Caramanlâc”.

CASA VOINEI

Dincolo de pădurea Baba Mică, spre soare-apune de satul nostru de azi, se află un anume loc căruia sătenii îi spun „Casa Voinei”.
Astăzi, acolo, nu se mai văd urme de așezare omenească, dar cu mulți ani în urmă, casa aceasta a Voinei a dăinuit îndelung.
Povestesc bătrânii că Voinea a fost o femeie bărbată, care știa să tragă cu arcul mai ager decât un arcaș, să călărească mai ușor decât un haiduc și să mânuiască un paloș mai dihai decât un spahiu. Fusese măritată cu un fecior vrednic din sat, cu care își pusese și bună temelie unei gospodării, dar după câțiva ani de vrednică viețuire cu bărbatul ei, acesta plecase în oastea domnească și dintr-o bătălie nu se mai înturnă. Îi rămăsese Voinei patru prunci ca patru ulcele, pe care îi crescu singură, luptând cu lipsurile și biruind greutățile.
Oamenii o întrebau uneori de ce nu se mărită din nou, la care întrebare Voinea răspundea că bărbat ar găsi ea lesne, de i-ar fi de măritat, dar tată la copii, bun precum a fost bărbatul ei, nu mai găsește.
Și pentru a nu oropsi copiii cu un tată vitreg care să n-aibă milă de ei, Voinea își vedea de necazurile ei și de târla ei, gospodărind la fel ca toate celelalte femei din sat, sau muncind la câmp, cosind ori tăind lemne în pădure ca orice bărbat, împlinind toate câte se cereau la târla omului gospodar și ducând de una singură jugul unui car de griji și de necazuri. Greutățile vieții o înăspriră pe Voinea.
Oamenii o socoteau o autoritate liber acceptată și mult folositoare pentru orice fel de sfaturi înțelepte. Devenise Voinea un sfetnic pentru toți: un judecător al câlcilor de tot felul, un ocrotitor al celor năpăstuiți, un sprijinitor al celor slabi, un mustrător aspru al celor vinovați…
Nimeni nu cuteza să-i pună cinstea la îndoială, pentru că Voinea asculta cu răbdare, cântărea cu chibzuială și hotăra cu dreptate. Iar ceea ce spunea ea rămânea vorbă cu temei și fără clinteală pentru toți.
Așa trăiau oamenii de-atunci; obiceiul pământului era mai puternic decât toate legile trecătoare și scrise ce se schimbă după vreme și după interesuri, iar anii alunecau unii după alții, mai mult grei decât ușori.
Copiii Voinei crescuseră mari, deveniseră oameni în toată firea, se însuraseră, iar Voinea îmbătrânise, rămânând aceeași femeie ascultată și respectată de toți sătenii.
Din vreme în vreme, domniile se schimbau iar unele rânduieli se înnoiau, aducând odată cu înnoirea lor porunci domnești care musai trebuiau împlinite. Una din aceste rânduieli domnești, poate mai grea decât toate celelalte și care le-a adus sătenilor noștri multe și mari necazuri, a fost o rânduială ce poruncea ca toți sătenii să-și părăsească bordeiele, țarcurile și căsoaiele răzlețite prin păduri, prin braniști, prin ocine ori prin viroage și să se statornicească în vatra nouă de sat anume rânduită, lângă drumuri umblătoare, unde stăpânirea să-și poată trimite zapciii pentru mai lesnicioasă strângere a dărilor, de unde feciorii să poată fi mai ușor prinși cu arcanul pentru oastea domnească și unde celelalte rânduieli ale stăpânirii să fie împlinite mai cu sârg și mai lesne.
Dintru început, sătenii nu dădură ascultare acestei porunci domnești, dar veniră oștenii și dădură foc bordeielor și țarcurilor și stătură aici până ce toți locuitorii se strămutară în vatra de sat rânduită. Aici oamenii au început să-și ridice acareturi și să-și îngrădească noi țarcuri pentru vite.
Casa Voinei, cu țarcul dimprejurul ei, era așezată mai la fereală sub streașină codrului și rămase singura nedărâmată între holeaburile acestui sat răzlețit, iar oștenii stăpânirii, când au venit să dea foc acestei așezări și să-i strămute pe cei din casă, au găsit aici o bătrânică încovoiată sub povara anilor, cu părul alb ca neaua, în așteptarea clipei de pe urmă, care le-a grăi așa:
-Lasă-mă, maică, să mor în holeabul meu, aici unde am muncit și unde m-am amărât o viață întreagă, unde mi-m crescut copiii și unde mi-am jelit singurătatea. Nu mai am mult de trăit, așa că n-oi mai face mare supăr domniei pentru zilele ce mi-au mai rămas.
Au chibzuit oștenii cu mai marii lor, au mai pus o vorbă și feciorii Voinei, au mai stăruit și sătenii care o socoteau pe Voinea ca pe o mamă bună a satului lor și au îngăduit-o să-și petreacă zilele ce i-au mai rămas de trăit aici, în căsuța ei din margine de codru.
Vreme prea multă n-a trecut și Voinea, ca și mulți alții înaintea ei, ca și mulți alții după ea, a trecut pragul veșniciei.
Feciorii ei și întreaga suflare a satului au jelit-o cu durere mare, iar locului unde i-a fost holeabul și țarcul și aducerile aminte cu bucuriile și mai ales cu durerile acelei vieți i-a rămas numele până astăzi „Casa Voinei”.

Distribuie: