De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (6)

ȘMECHERIA SALVEAZĂ PeDeSeRia!

La o întâlnire prietenească, cineva mi-a spus că printre țărani s-a generalizat părerea că pe timpul regelui (!) au dus-o foarte prost și de aceea, că din partea lor, nu s-ar bucura de simpatie și sprijin nici ideea (monarhică), nici majestatea Sa. Hm! Mă aflu în plină admirație pentru memoria atât de bună a celor la care se face referire. Nu fără a mă declara surprins, din pricina unor întâmplări de pierdere a memoriei, de-a dreptul clinice, de tratat cu medicamente, adică. Cum să nu te mire că țăranii noștri (pentru că despre ei este vorba, deci) și nu numai din zona căreia ne adresăm, ci în general, au uitat de la mână pân-la gură stări de lucruri petrecute acum opt-nouă-cincisprezece-patruzeci de ani și-și amintesc cu atâta precizie fapte și stări de acum optzeci, o sută de ani sau mai mult? Sau au mâncat cărțile, cum se zice, pe pâine, încât s-au inversat pur și simplu straturile istoriei? Ar fi că au uitat cum au fost persecutați cei mai gospodari oameni, etichetați chiaburi sau mijlocași, după o clasificare experimentată de teroarea stalinistă întâi la ea acasă, apoi pusă la lucru în țările subjugate. Au uitat că se puneau niște dări care întreceau recolta, poveri numite ,,cote”, asta ca să-i oblige să-și dea pământul la ,,colectivă”. Care colectivă se înființa cu cântecele și poezioare, asta ziua, ca noaptea să fie ridicați și trimiși la săparea canalului cei mai înrăiți în sinea lor sau pe față contra celor ce au luat cu hapca pământurile. Colectivizarea, pentru care a oftat nu de puține ori că nu mai e, domnul Ion Iliescu. Memoria celor duși la săparea canalului, de fapt nu poate fi înviată din morți, dar au mai rămas fiii și nepoții. Este curios că au uitat și foametea provocată a satului românesc de către ceaușiștii centrali și locali, dintre care mulți au urcat prin hoții și escrocherii din nou la putere sau doresc să se aleagă din nou. Au uitat că numai activiștii, securiștii și polițiștii mai puteau trăi oarecum în țara asta, oamenilor de rând rămânându-le mai puțin decât unor milogi, mulți din disperare neavând altceva de făcut decât să fure.
Ceea ce este curios că tot ceea ce era rău în țara asta în trecut, este pus pe seama regilor României. Se mizează pe faptul că oamenii nu-și cunosc istoria. Dar oare cine nu știe că tocmai trecerea în secolul al XIX-lea de la Principatele Unite (deja) în 1859 la regatul din 1881 a fost posibilă datorită unui eveniment cu adevărat crucial și anume, câștigarea independenței în urma Războiului din 1877? Iar acest câștig istoric nu ar fi fost posibil dacă în fruntea oștirii țării n-ar fi stat principele Carol de Hohenzollern, viitorul rege Carol I, tratat pentru prima dată în istoria unei țări sugrumate la propriu de hrăpărețele mari puteri de la răsărit, apus și sud, ca un egal, de către țarul Rusiei, care îi cere ajutorul disperat, împresurat fiind de turci la sud de Dunăre. Coroana de oțel – despre care cu nespusă mândrie a scris Al. Vlahuță – turnată dintr-un tun turcesc, aceasta a fost fundamentul pe care s-a construit România modernă.
Următorul pas în edificarea țării, așa cum o avem astăzi, l-a înfăptuit nepotul regelui Carol I, regele Ferdinand I și regina Maria. După ce călcând orice legături de familie și interese particulare, regele a dus politica necesară în acel moment României, aliindu-se în război contra Germaniei. Și că tocmai acestei tării a monarhilor României a fost posibilă izbânda cea mai mare din istoria noastră: unirea între granițele statului național a tuturor teritoriilor locuite de români.
Monarhia română a fost o instituție statală. Faptul că ea n-a supraviețuit este legată de violența ocupației ruso-sovietice, care a întrecut grozăveniile povestite de cronicari că ar fi făcut turcii. Din 1944, ocupația s-a manifestat ca un foc ucigător încrucișat: militară, generând jaf și aservire economică; politică, generând desființarea partidelor și instituțiilor tradiționale; ideologică, generând noile instituții de tip sovieto-rusesc; kaghebistă – generând teroarea. Pentru cine știe să citească în lacrimile țării și vibrează la ele, desființarea monarhiei a fost o măsură tragică, din strategia ocupației politice. Republica, este o invenție străină tradițiilor naționale: nici Ștefan cel Mare, nici Mihai Viteazul, nici Brâncoveanu și nici Cuza-Vodă, n-au fost președinți de republică, ci voievozi, coborâți din împărați bizantini și regi. După cum Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Blaga, Pârvan, Iorga, Enescu, ca să iau la întâmplare din marile nume ale neamului, n-au fost nici o secundă din viața lor republicani. Republica domnilor I. Iliescu, S. Brucan, C. Tudor, Verdeț, A. Păunescu et compania, a fost impusă cu tancuri de ruși și pentru astăzi, o șmecherire a cetățenilor, iar votarea de către populație a Constituției, incluzând și articolul despre republică, un praf în ochii legalității, o nouă hoțire a istoriei.
Se vede treaba, că ideea de monarhie, care zace totuși latentă undeva în conștiința națională, nu dă pace partidului (încă) de guvernământ. Invenția sunt sperietorile: ,,Dacă vine regele, ne ia pământurile și le dă la moșieri!” Și în naivitatea lor, mulți îi cred și din cauza asta sunt împotriva monarhiei. Oare s-a uitat că reforma de după primul război mondial a fost înfăptuită de Ferdinand I, iar cea din 1945 sub Mihai I? Comuniștii n-au dat niciodată, ci au luat. Inclusiv începând cu 1949 (colectivizarea): au luat ceea ce au dat țăranilor regii României. Iar regimul PDSR doar s-a făcut că restituie ce s-a luat țăranilor sub comunism, pentru că, toată lumea știe că noii moșieri, cei făcuți de partidul domnilor Gherman și Năstase (de fapt al domnului Iliescu), își rotunjesc averile sub umbra corupției, în văzul tuturor.
Existența ideii de monarhie, zăcând latentă undeva în conștiința națională, neliniștea că ea s-ar putea să se afirme odată cu tărie, este și substratul numeroaselor diversiuni la care asistăm încontinuu de câțiva ani încoace. De la compromiterea ideii în sine, prin înlocuirea denumirii de bulibașă cu aceea de ,,rege” al etniei țigănești, a altuia de ,,împărat” și până la agitația în jurul, chipurile, intențiilor Convenției Democrate, când va ajunge la putere, toate urmăresc să-i mai lase pe guvernanții actuali să mai jefuiască țara de ce nu este încă jefuit. încă vreo câțiva ani, pentru ca după aceea, mai văd ei… Cu ajutorul nostru al celor ce votăm. Șansele lor stau în felul în care îi mai pot păcăli încă o dată pe cei blânzi și naivi, așa cum le-a reușit până acum.
Despre semnatarul acestor rânduri, îi rog pe stimații mei cititori cărora mă adresez, respectiv celor șmecheriți de propaganda P.D.S.R., să înțeleagă că am cunoștință și de greșelile trecute ale monarhiei și de umbrele ei, dar personal nu pot să cred că la această oră între președintele unei ,,republici”, inițial confecționată la Moscova, ulterior autohtonizată prin cârpeli succesive, și un monarh tradițional și constituțional, pentru destinele României și prestigiul ei în relațiile interstatale, ar fi mai potrivit cel dintâi. Afirm în deplină cunoștință de cauză că niciodată România n-a fost mai respectată și nu a avut prestigiu mai mare în lume, așa cum a fost sub Carol I, Ferdinand I și regina Maria. Mihai întruchipează în prezent pentru România o șansă, o mare șansă, garantată de aceste mari chipuri ale istoriei. Pe cine ce și ce are domnul Iliescu, ,,republicanul”, drept garanție? În trecut, pe Vâșinski, în prezent, pe multimiliardarii tranziției. Sărmanul om simplu: ce știe el de interesele mari ale țării, când îi bate vântul prin buzunare?! Îmi afirm ideile cu toate riscurile personale pe care le cunosc de două decenii, când pentru opinii politice am avut de plătit, ca ieri și azi, cu mult mai mult decât cu acela de a nu fi ales… De altfel, după cum unii știu, nu îmi propun să fiu deputat sau senator…
(Curentul de Râmnic,
Anul I, Nr. 3, octombrie 1996)

UN IDEAL PREA MARE
PENTRU NIȘTE OAMENI ATÂT DE MICI

Comunicare rostită la colocviul ,,De ce nu se face Reîntregirea?
aula Facultății de Drept, 11-13 iunie 1995

Întrebarea de bază: ,,De ce nu se face reîntregirea națională?” a primit până acum în linii mari același răspuns, cu mici diferențe de formulare, din care voi cita două: ,,Nu se face din cauza comuniștilor de la București și Chișinău”, a spus N. Lupan. ,,Din cauza axei București-Chișinău-Moscova”, a spus Sorin Roșea Stănescu.
În cele ce urmează, voi încerca și eu o variantă de răspuns.
Voi muta însă analiza în domeniul ideologiei.
După decembrie 1989, a fost mai întâi acel reviriment al unei părți din clasa politică, cea mai îndatorată în ascensiunea ei Kominternului, respectiv ai urmașilor acesteia, din a doua generație, poate chiar a treia. Astăzi, gândind liber, ,,democratic”, ea nici măcar nu-și mai ascunde ticurile. Când se poate deja striga liber dreptul nostru, al românilor, de a trăi între hotarele etnice, așa cum a fost între 1918-1940, această clasă politică minoritară ca număr, gândește și acționează, iar uneori și glăsuiește în termenii Kominternului, așa cum ne-a demonstrat-o, în pofida tuturor realităților istorice, dl. Silviu Brucan, într-un interviu din Libertatea.
Desfășurările politice din anii care au trecut de la 22 decembrie 1989, ne duc la constatarea deloc uimită că P.C.R. nu a încetat o clipă să existe, ci doar a intrat la început în degringoladă, a pierdut puterea politică și odată cu cererea populației sătule de comunism, de interzicere a acestei formații teroriste, a intrat în ilegalitate.
Spre diferență de monolitismul lui din diferite etape, P.C.R.-ul este dezagregat în acele segmente care au constituit în diferite etape curentele dominante și pe care cel anticeaușist, dar comunist în esență, câștigător după înlăturarea dictatorilor, credea că le-a eliminat. Le-a lichidat atât de bine, încât după revoluție au reapărut toate, în aparență autonome, aspirând spre putere, la început fiecare pe cont propriu, dar incapabile să o facă unul fără celălalt, sfârșind prin a se constitui într-un singur tot politic, numită alianță. Este vârful de iceberg, în adâncimi existând același P.C.R., aflat de astădată în ilegalitate.
Acest scenariu l-am înfățișat mai pe larg în ultima mea lucrare, Revoluția împușcată sau P.C.R. după 22 decembrie 1989. Concilierea națională, idee politică având ca intenție ștergerea din memorie a faptului că societatea socialistă a creat călăi și victime, se aplică cel mai bine segmentelor acestui partid. Toate coexistă astăzi. Așa se explică și diferența de nuanțe, în atitudinea față de problema reîntregirii, a acestor segmente. Câteva caracteristici ale acestei politici, în chestiunea teritoriilor naționale aflate în afara granițelor actuale, deconspiră existența P.C.R. O trăsătură de bază este:
Continuitatea. Ea constă în a nu deranja sau supăra Moscova, cu gradații până la lingușire. Este și motivul, credem, pentru care de la balconul fostului ce-ce, dl. I. Iliescu a găsit la 22 decembrie 1989 potrivit să amintească de ,,întinarea idealurilor socialismului”, dar nu a găsit cuvinte, trecând-o sub tăcere, să menționeze necesitatea reîntregirii naționale, ca imperativ major al epocii postcomuniste (dacă aceasta ar fi început cu adevărat atunci), dar imperativ. N-a fost menționată nicicum.
Continuitatea poate fi constatată și în atitudinea față de necesitatea de a se fi declarat încă de atunci nulitatea Pactului Hitler-Stalin. Nu s-a întâmplat aceasta nici după un an. Obsesia acestui segment de partid comunist era puterea, puterea și numai ea. Ideile lui politice erau cele pe care și le luase prin selecție din arsenalul P.C.R.-ului și le restructurase după nevoile momentului. Ideea reîntregirii naționale lipsea cu desăvârșire, întrucât nu figurase în inventar.
Această absență vizibilă ne-a determinat ca în decembrie 1990, la conferința de înființare a Alianței Civice de la Ateneul Român, să formulez în public propunerea de adoptare de către Parlamentul României a unei Declarații solemne privind nulitatea pactului Hitler-Stalin (Ribbentrop- Molotov).
Prioritatea acestei propuneri venea de la un fost disident, care fusesem. Pentru că a doua dimensiune a atitudinii anticomuniste (,,disidentă”) este cea națională. Numai astfel ne putem revendica sorgintea din patruzecișioptiști, spre diferență de ,,disidenți”, precum domnul Silviu Brucan, care prin acțiunile și declarațiile lor reiese că sunt descendenții Kominternului. Se poate revendica oare un om de stat, drept împlinitor al testamentului lui Bălcescu, atunci când își pune apostila pe un tratat cu imperiul de la răsărit, binecuvântând jafurile pe seama țării noastre, cum a făcut-o atunci proaspătul președinte, dl. I. Iliescu?
Nu este lipsit de interes să remarcăm că o Declarație anti-pact a fost adoptată de Parlamentul României abia în 1991, dar numai după ce Parlamentul Rusiei adoptase un document similar, momentul fiind ales bine, știindu-se că Moscova nu mai putea să se supere.
Atitudinea față de reîntregire (deci în problema teritoriilor românești furate) rămâne o piatră de încercare a oricărui om politic.
Raportul Andreescu-Weber, menționat aici, merita o analiză mai detaliată. Disidența anticomunistă a dlui G. Andreescu a eșuat în brațele duș-manilor unității naționale, cu argumente care – așa cum s-a subliniat – nu stau nici la cea mai mică analiză în picioare. Mediatizarea peste măsură a raportului ridică întrebări privitoare la calculele celor interesați a pune în circulație, printr-un nume acceptat de opoziție, aberații antinaționale, care, oricum le-ar întoarce pe toate fețele autorii lor, tot pe linia Kominternului îi plasează.
Continuitatea, menționată mai înainte, se poate constata observând și aranjarea priorităților propagandistice după indicațiile cu valoare postumă ale defunctului pe-ce-re: înainte de toate, propaganda antimaghiară, după rețetele triviale ale lui Ceaușescu. Ce mai rămâne pentru Basarabia și eventual nordul Bucovinei, sunt niște firimituri.
Continuitatea rețetelor dejiste sau ceaușiste privind Basarabia și nordul Bucovinei se manifestă astăzi fără nici un fel de constrângere economică sau politică din partea Rusiei. înainte politica făcută cu ochii la Kremlin era justificată de proverbul ,,Frica păzește pepenii”. Dresajul a dat roade: câinele dansează fără vărguță, atacând piruete noi. Cum altfel să-ți explici tăcerea absolută privind anexarea de către imperialismul rus a Insulei Șerpilor, confiscată de la România după încheierea și semnarea Tratatului de pace din 1947? Conducerea țării nu face mai nimic pe linie de stat – cel mult schimburi de delegații ale Parlamentului și Senatului, încheiate cu recepții costisitoare – pentru a apăra populația românească din nordul Bucovinei și din sudul Basarabiei de deznaționalizarea la care este supusă în continuare, acum din partea politicii de stat ucrainene. Sărăcia lucie, constrângerile economice de tot felul, manifestările șovinismului ucrainean asupra populației românești fac cel mult obiectul preocupărilor unor organizații civice sau partide neparlamentare.
În timp ce diverse formații maghiare sunt în ofensivă, în privința drepturilor acestei minorități din țara noastră, regimul domnului I. Iliescu este sau simulează timorarea, când ar fi cazul să prezinte organismelor internaționale abilitate, situația populației românești din Ucraina.
Te întrebi dacă cumva există o concepție oficială, o doctrină privind unitatea statală care să includă dreptul inalienabil al României și al poporului român asupra teritoriilor jefuite de imperialismul ruso-sovietic? Nu,
o asemenea concepție, la nivelul conducerii statului, nu există. Există doar manifestări festiviste pompoase, cu popi și discursuri trombonistice.
Absența unei asemenea doctrine face posibile inițiative de-a dreptul iresponsabile, angajând însuși viitorul țării, ca și când aceasta ar fi proprietatea lor. Așa a fost recunoașterea celui de-al doilea stat românesc, cu alte cuvinte recunoașterea independenței unei părți din teritoriul național, rupt cu forța în împrejurările cunoscute. Cu alte cuvinte aprobarea pactului Ribbentrop-Molotov. Analfabetism sau antiromânism? Să nu fi știut dumnealor cazul absolut simetric al R.F. a Germaniei care nu a recunoscut niciodată R.D.G. ca stat independent? Cea mai bună ilustrare a acestei bălmăjeli din capul așa numiților oameni de stat ai României, ilustrație a crasei lor incompetențe politice, sunt perlele pe care le-am auzit din gura dlui Oliviu Gherman. Proaspătul dr. honoris causa al Universității din Chișinău bâiguia într-o alocuțiune despre ,,prietenia dintre popoarele noastre”, adică dintre ,,popoarele” român și moldovean. Sărmană țară, să nu-i ierți: și ei te răstignesc știind ce fac!

UN REZISTENT SUI-GENERIS:
AL. O. TEODOREANU-PĂSTOREL

Comunicare la sesiunea Sighet, iunie 1997

În istoria prostituărilor intelectuale la instaurarea comunismului există fără îndoială un cap de serie spectaculos, prin Mihail Sadoveanu. întâmplarea face că asemenea autorului descoperirii astronomice cu iz maoist avant la lettre, precum că „Lumina vine de la răsărit” (,,Răsăritul este roșu!” a venit după aceea) care i-a asigurat scriitorului bunăstarea, jilțuri de moțăit în prezidii, inclusiv în cel al republicii populare, premiul ,,Lenin” pentru „întărirea păcii între popoare” și pernița cu decorații la înmormântare, la cealaltă extremă s-a situat tot un scriitor poposit din țara Moldovei, Al. O. Teodoreanu, cunoscut sub numele literar de Păstorel.
Scriitori intrați în colimatorul Securității, încă de pe timpul când instituția se mai numea inofensiv Siguranța Statului, au fost destui. Numărul unu, legal, al oficiosului Scânteia din 1944, și-a început cariera prin atacarea lui Tudor Vianu, nu știm nici astăzi de ce – pentru că era evreu sau pentru că se botezase? – după care așa numiții scriitori ,,fasciști” cuprindea o lungă listă, în care erau amestecați de-a valma scriitori care se manifestaseră publicistic sub regimul Antonescu, cu alții învinovățiți de a fi fost de orientare legionară. Cu alte cuvinte, noua putere își stabilise ea însăși, cu mult înainte de a se fi simțit stăpână peste țară și instituțiile ei, nominal, ce scriitori îi sunt adversari și urmează să fie trimiși la pârnaie. Nici unul din ei – mă gândesc la nume mai importante, precum Radu Demetrescu-Gyr sau Nichifor Crainic – nu apucase să facă vreun gest de opoziție sau frondă, încât condamnarea le fusese aplicată pentru conformația ideologică a operei lor. (Radu Demetrescu-Gyr, de pildă, era autorul textului pentru imnul intitulat Sfântă tinerețe legionară, pentru care a fost și condamnat la moarte, alții spun că din cauza poemului Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane, pedeapsă comutată). Nici unul nu săvârșise un delict prevăzut de legile penale, dar pe atunci, comunismul românesc, aflat încă în faza copilăriei, criticată cu vizionarism și pentru timpurile ce aveau să vină, de Lenin, nu ajunsese încă la stadiul de rafinament de mai târziu, în a disocia cu perfidie motivul politic al arestării unei persoane de pretextul cu care o punea în aplicare. Alții, din același motiv dictat de criteriile ideologice comuniste, fuseseră pur și simplu epurați din rândul Uniunii Scriitorilor, indiferent de valoarea lor, prin dictatul P.C.R., la puțin timp de la semnarea armistițiului. Nume dintre cele mai mari ale culturii noastre au fost astfel ostracizate pentru multe decenii de aici înainte, precum: Ioan Petrovici, Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, I. Al. Brătescu-Voinești, Mircea Eliade, I.M. Sadoveanu, Petru Comarnescu etc. Lista mult mai amplă, publicată de Scânteia, cu mențiunea că ,,locul lor nu este în viața românească „, cuprindea și numele scriitorului Al.O.Teodoreanu, Păstorel, căruia i se punea în vină că „a scris pentru susținerea războiului antisovietic”*.
Cazul lui Păstorel Teodoreanu este totuși unul aparte. Nefăcând structural parte din tagma pe care o reprezenta ,,nașul” său, Sadoveanu, Teodoreanu-Păstorel, cunoscut drept un rafinat chefliu și un comentator în catrene fine a diverse situații morale, se trezește brusc la o realitate pe care o respinge, dar ale cărui instrumente nu sunt ale scriitorului tradițional. Profilul său nu se potrivește portretului-robot al scriitorului-dușman de clasă. Scenariul cu un asemenea personaj avea la bază multiplicarea clandestină, măcar la ghestetner a unor scrieri cu ,,conținut dușmănos”, dacă nu chiar a unor manifeste explicit anticomuniste, gesturi urmate neapărat de transmiterea pe furiș, din mână în mână, sau azvârlirea lor în public, într-o piață sau măcar într-o adunare, așa cum făcuse el, pe-ce-re-ul cu tipăriturile sovietice din anii de așa zisă ,,neagră ilegalitate”. Păstorel nu făcea nimic din toate acestea: el glumea în catrene, pe care nici măcar nu le semna, întrucât nu avea cum. Ele îi ieșeau din gură firesc, mai bine spus, îi țâșneau printr-o inspirație de moment, după care odată comunicate, îi contamina pe cei cărora le comunica invenția sa verbală de dorința de a le-o spune și altora, încât epigramele sale porneau în lume cu o viteză și o putere de circulație, practic imposibil de controlat: ,,Are cap pătrat și dur/ Pe muscali îi pupă-n fund! / Și în… pesta mamii lui/ A atins apoteoza… Cine credeți că-i acesta?/ Să vi-l spun eu: Petru Groza! ”
Epigramele lui Păstorel, dintre care avem certitudinea că ni s-au păstrat doar o parte, au avut cu tot aspectul lor de glumă, o gravitate fără precedent în istoria acestei așa numite specii minore sau periferice, ilustrată până atunci cu o tematică de circumstanță și mai mult moralizatoare. Al. O. Teodoreanu-Păstorel adaptează genul la vremea terorismului de stat, instaurat odată cu comunismul, făcând ca securiștii limbii și ai literaturii să fie practic neputincioși în fața răspândirii acestor minuscule opere, care se insinuau când și unde nu se așteptau și al căror efect în dezvăluirea adevărului despre regimul instaurat de Moscova, se măsura doar prin impactul lor extraordinar. Votați soarele! (deci, din 1946): ,,Nu credeam s-ajung vreodată/ C-am să pot să fiu în ștare/ Că făcând pipi pe garduri,/ Să o fac direct în soare!”
Specia evoluează sub puterea lui de luare în derâdere, de la bonomia cunoscută din majoritatea producțiilor antebelice la o satiră fără precedent, în care datorită așa zisului anonimat în care circulau, autorul își putea permite orice, până la a-și bate joc nominal de personajele politice ale vremii, folosind aproape mereu trivialități, care paradoxal, sub puterea talentului său excepțional, își pierd vulgaritatea, devenind mijloace stilistice, pe care numai o literatură de avangardă cum era a lui și liberă precum este cea de azi, le poate considera că au avut darul de a o îmbogăți: ,,În guvernul Groza, cel de con-centrare,/ S-au primit trei membri pentru completare/ Însă ca să fie cabinet etern/ Îmi bag și eu membrul… în acest guvern!”
*) Victor Frunză, Istoria Partidului Comunist Român, vol. I, pag.274, ,,Nord”, Aarhus, 1984, cu trimitere la 221, Epurația scriitorilor, Scânteia nr. 39, 29 oct. 1944.

Tematica epigramelor politice ale lui Păstorel poate fi clasificată astfel:
a) Desființarea prin râs a oamenilor instalați de Moscova la conducerea țării, ca și stigmatizarea lor pentru caracterul slugarnic de comportament. Lista de preferințe cuprinde pe Petru Groza, Mihail Sadoveanu, Romulus Zăroni, Ana Pauker, Teohari Georgescu ș.a. Lui Sadoveanu: ,,Cu fața la răsărit/ Și cu fundul dezvelit,/ Nu e greu de presupus/ Ce-o să-ți intre din apus!” Sau: ,,Sadoveanu filo-rus/ Stă cu fundul la apus/ Ca s-arate-apusului/ Care-i fața rusului!” Lui Teohari Georgescu: ,,Democrat întârziat/ Ne-ai băgat pe toți la grătii,/ Dar poporul democrat/ Te-a băgat în aia-a mă-tii!” (La grătii La băgat însă Drăghici).
b) Comentarea unor evenimente politice la zi, începând cu luptele de la Debrețin ale diviziei ,,Tudor Vladimirescu”, alegerile din 1946, până la moartea lui Stalin. Presupunem că multe din epigramele din această cate¬gorie s-au pierdut iremediabil. În culegerea EVF, îngrijită de George Zarafii, figurează însă câteva, din care cităm cea referitoare la luptele de la Debrețin ale Diviziei ,,Tudor Vladimirescu: ,,Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana pandur!/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin în fund!”
c) Comentarii de aceeași factură la adresa armatei rusești, care se auto-intitulase ,,de eliberare”. ,,Pe drumeagul din cătun/ Venea ieri un rus și-un tun:/ Tunul – rus / Și rusul – tun! * (aprox. 1945). Mai târziu, după ce la București s-a ridicat monumentul ostașului sovietic, conceput de Baraschi, în care un soldat rus era ridicat pe o coloană de marmură foarte înaltă, Păstorel vine cu următoarea întrebare retorică: ,,Soldat rus, soldat rus/ Te-au ridicat atât de sus/ Ca să te vadă popoarele/ Sau fiindcă-ți put picioarele?
d) Nu în ultimul rând, reacții la fel de necruțătoare la adresa unor scriitori – dintre care unii fără operă – slugi credincioase ale regimului. Pe mulți îi satirizează nominal. Alte epigrame se referă la întreaga categorie, precum cea despre transformarea palatului regal ,,Pelișor” în așa zisă casă de creație pentru scriitori: ,,Voi, creatori ai artei pure,/ Ce stați acuma la pădure,/ Să fiți atenți când vă plimbați,/ Să nu călcați în… ce creați!” Sau: ,,În vremea asta revolută,/ Rahații scriu, în loc să pută!/ Iar scriitori-adevărați/ Sunt dați afară de rahați!
Nu aș fi insistat atât de mult asupra clasificării și a unor exemple, dacă nu ar fi fost și în acest caz necesar a avea de față motivele, în momentul când supunem cu glas tare oprobiului cruzimea cu care organele represive ale regimului comunist s-au năpustit asupra unui om care s-a socotit liber, măcar numai în micul său laborator de creație, folosindu-se cu cea mai mare inteligență posibilă de renumele de specie literară minoră a epigramei și făcând din ea un mijloc de a spăla onoarea unor genuri respectabile, reprezentate la acea oră, la roman – de Mitrea Cocor (Păstorel spunea că poporul preferă ,,mitra cu fund”), iar în poezie de subproducțiile unui A Toma.
Al. O. Teodoreanu-Păstorel a fost ,,prevenit” – termenul folosit cu pudoare în dosarele Securității în locul celui de ,,arestat” – la 3 octombrie 1959. Apar o serie de întrebări firești: dacă am fi cinici, am spune, de ce așa de târziu? între 1944, când au apărut primele sale epigrame anti- rusești și anticomuniste și 1959 s-au scurs 15 ani. I-au trebuit chiar așa de mult securității pentru a-1 identifica pe autorul catrenelor incendiare? Sau este vorba de altceva? În absența dosarului judiciar, care sub pretextul depozitării lui într-un punct greu accesibil, mi-a fost refuzat politicos, dispunând numai de dosarul de detenție, îmi permit să fac unele aprecieri, pornind de la analiza contextului și a politicii generale a echipei aflate atunci la putere, adică a lui Gheorghiu-Dej și a oamenilor din jurul lui.
În 1958, Gheorghiu-Dej a reușit cea mai mare lucrare a sa, dintr-un plan care avea să culmineze cu declarația de independență din 1964, cunoscută sub numele de Declarația din aprilie: scoaterea armatelor rusești din țară. Arestarea scriitorului, înscenarea judiciară și detenția au deci loc după 1958, respectiv între 1959 și 1962, când ceea ce am numit noi războiul rece ruso-sovietic, a atins un punct când un catren antirusesc (spus însă pe șest) era chiar binevenit în fața conducătorilor și când are loc – după trei ani de detenție – și eliberarea scriitorului, în urma unui Decret al Consiliului de stat. Dar din 1958 și până la această dată, pentru a-și masca intențiile și acțiunile, Dej a continuat nu numai stalinizarea internă, necesară pentru întărirea puterii sale personale, ci și o rusificare zgomotoasă, de paravan. Acestui obiectiv au servit și o seamă de măsuri ideologice și pentru a arăta că fidelitatea nu este de formă, au fost intentate procese tipic staliniste unor intelectuali neconformiști (precum cele ale Marietei Sadova, N. Steihardt, Dinu Pillat, Al. Paleologu), când în patria stalinismului de origine, deci în contratimp cu Hrusciov, acestea nu numai că nu mai erau intentate, ci erau și condamnate. Din altă categorie de intelectuali, dar aceluiași scop, probabil a slujit și procesul și condamnarea lui Al. O Teodoreanu-Păstorel. Este probabil ca Gheorghiu-Dej să se fi simțit ofuscat și de epigrama următoare, care era de fapt un elogiu, în stilul inimitabil al epigramistului, pentru diplomația cu care Dej scosese armatele rusești din țară: ,,Măi, Gheorghiță, cum făcuși/ De-i… pe ruși? Așa suntem noi, românii,/ Ne-am… stăpânii!”
Așadar, Al. O. Teodoreanu-Păstorel a fost arestat la 3 octombrie 1959. A fost condamnat la ,,Închisoare corecțională pentru infracțiunea p.p. de art. 209, pct. 2, lit. a C.P.” A fost închis la Jilava și la Gherla. Printre numeroasele înjosiri ,,legale” la care a fost supus – ca unui borfaș și delicvent de drept comun – i s-au luat amprentele de la ambele mâini. Prin Decretul nr. 294 / 18.04.1962, Consiliul de stat l-a grațiat ,,de restul pedepsei ce mai avea de executat „, fiind pus în libertate la 21. 04. 1962. A mai trăit patru ani, dispărând în 1966. Cu frica în oase, după această dată a scris numai rețete de bucătărie.
Printr-o dimensiune politică și contestatară, acordată unor catrene care nu-și propuseseră să răstoarne nici munții, nici regimul, un scriitor care nu urmărea decât să spună ce gândea liber, a reușit mult mai mult: să fie auzit, să discrediteze regimul, să-1 stigmatizeze și să rămână astfel în istoria literară. Puțin chiar și în istorie.

SPERIETOAREA

Articol scris la cererea av. Petre Chivu.
Refuzat de România liberă.

Orice s-ar spune despre fostul ultim regim, dar nu s-ar putea afirma că la gândurile sale de împironire la cârma României pentru măcar încă un deceniu din mileniul următor, i-au lipsit și mijloacele de zăpăcire a minților unei populații dezorientate și din ce în ce mai lipsite de speranțe. Ca bun marxist ce era (chiar dacă a simulat, cum simulează și azi, lepădarea de satana) a aplicat cu sfințenie teza după care ideile devin forță materială, dacă… Nu s-ar putea spune că n-aveau dreptate. Dar cu o neînsemnată corectură: și diversiunile pot ține loc de idei. Principalul, ca ele să cuprindă populația. Să o sperie. Gura omului anonim, îngrijorat de ziua de mâine, să zică ce voia regimul emanaților.
în șirul acestor diversiuni-sperietori se numără cea cu revenirea la ordinea interbelică. Aici este problema. Trebuie să recunoaștem că printre imperfecțiunile reale ale democrației din perioada de după primul război mondial, consfințită în Constituția din 1923, care la acea oră era printre cele mai liberale din Europa, cea mai mare carență a ei era că nu era… originală. Și că nu-și propunea, în spiritul enunțului de la balconul fostului ce-ce, de a atinge performanțele țărilor scandinave în ordinea politică, economică și socială, fapt care pentru o conștiință lucidă părea atunci o poveste pentru adormit naivii, iar astăzi un bun exercițiu de demagogie. E, cum să revii la ordinea interbelică, ca să te pomenești că vor apărea urmașii lui Marmorosh-Blank sau Crisoveloni cu cine știe ce pretenții? Acum, când îi avem pe împroprietăriți! noștri neaoși cu miile de miliarde, emanații și scumpii la propriu, pentru care plătim cu toții, cu frigul, cu prețurile, cu inflația…
Apoi, tot ordinea interbelică, prevedea că România era o țară cu o monarhie constituțională. întrucât populația matură a țării nu are o imagine din experiență proprie asupra regalității, cu o educație formată sub ,,republica” fabricată la Kremlin și recondiționată consecutiv în 1968 și 1992, s-a creat în interior un contra-model: a fost confecționat la repezeală un rege, împopoțonat cu coroană regală din aur curat, prin transformarea unui bulibașă în monarh. Un al doilea, probabil tot un fost bulibașă, în împărat. După asemenea monarhii, sub o constituție curat republicană, tovarășe, oricărui cetățean o să i se aplece la simpla pronunțare a vocabulei rege.
Acesta a fost calculul. Diversiunea parțial și-a atins scopul.
Desigur, după ce majoritatea populației a votat pentru schimbare, pericolul de originalizare a democrației nu mai are o bază legală și marile pericole au trecut. Nu însă și ticurile din mase. Care – curios lucru! – sunt preluate uneori chiar și de unele ziare, cu sau fără voie prizoniere ale unor capcane insuficient percepute ca atare.
Una dintre ele privește restituirea către foștii proprietari a tipului de case naționalizate de la țară, în speță a celor care se numesc ,,conace”. Rareori însă acestea sunt case funcționale și astăzi, cele mai multe căzute în ruină și degradare avansată, fiindcă cei care le-au luat cu japca au avut drept obiectiv doar deposedarea, nu și îngrijirea unui patrimoniu, care constituia un tezaur cultural. Interesant este că am citit în gazete respectabile opinii concordând cu cele ale creatorilor de diversiune.
Miezul problemei este așa numitul pericol privind ,,reîntoarcerea moșierilor”. în numeroase localități rurale ei s-au și instalat în forță, sub oblăduirea Legii 18, care prevede dreptul la o sută de hectare de teren arabil pentru fiecare membru de familie. Așa că o familie cu șapte membri poate deține șapte sute de hectare. în multe localități pot fi nominalizați deja proprietari nu numai cu mari întinderi de terenuri – fapt în sine în spiritul timpului – dar cu apucături de-a dreptul anacronice, care este altceva. Puțini sunt însă cei care receptează fenomenul ca un fapt împlinit și cu atât mai puțini ca o victorie în lupta de clasă continuată în ilegalitate de regimul domnilor Iliescu-Gherman-Năstase, împotriva celor care vor să-i aducă pe ,,moșieri” înapoi. Care moșieri au răspuns mereu la apeluri prin pușcării, lagăre de muncă forțată și care din ei or mai fi apucat ziua de astăzi, ar veni doar ca să moară în tinda conacului brâncovenesc, fără acoperiș și giurgiuvele.
Dacă schimbarea nu este o vorbă în vânt, atunci Parlamentul și Senatul, ca și justiția – începând, uite să funcționeze – au datoria față de cuvântul dreptate, să citească atent și să reacționeze – pentru majoritatea celor ce li s-a aplicat atunci, pentru o satisfacție post-mortem – ,,Decretul” nr. 83/ 1949 emis de Ministerului Agriculturii în completarea ,,unor dispozițiuni din Legea nr. 187 / 1945″. Pe baza acestui decret, emis de un minister și nu de un for legislativ, sute de oameni au fost smulși noaptea din pat, au fost încolonați cu ce au apucat să ia într-o bocceluță și trimiși împreună cu întreaga familie în domiciliul forțat. Pușcăriile aveau să vină abia după aceea. Vina lor a fost doar că au avut o sfoară de moșie și o casă care se numea conac. Pentru cei curioși să afle de unde această sensibilitate a semnatarului la dreptul la reparație materială și morală a acelor ,,moșieri” (nu mă refer așadar la ciocoi!), voi menționa că părinții mei nu au posedat niciodată un conac sau o ,,casă boierească”. Personal, am copilărit într-una cu lipeală pe jos. Singurul lucru ce o apropia oarecum de acele frumoase case românești era mirosul de levănțică din interior, cu preșuri, scoarțe și icoane vechi.

CUVÂNT LA CONGRESUL ALIANȚEI CIVICE
28-29 NOV. 1997

Acest cuvânt nu a putut fi rostit din pricina limitării timpului la numai patru minute. El a fost expus rezumativ în limita permisă vorbitorilor de rând

S-a împlinit un an de când punctul de pornire în atingerea idealurilor AC a fost atins. Stagnarea în proiectul postcomunist de piață a fost deblocat. Schimbarea s-a produs. Democrația funcționează și la noi. Observ că din mijlocul nostru au apucat să fie aleși sau numiți – înainte de a se aplica din nou ceea ce eufemistic se numește ,,algoritm”, și care înainte se numea carnetul de membru de partid – consilieri, parlamentari, miniștri. Am spune că prin ei, pe de o parte și prin mijloace care continuă să fie specifice, pe de alta, participând la exercitarea puterii, abia de acum înainte să putem discuta degajat despre câte s-ar putea face, având și puterea, și cu ea și instituțiile care să facă din principiile noastre o realitate. Din păcate, nu este chiar așa!
Cu toate contradicțiile ivite din faptul că fiecare din componentele coaliției, un fel de struțo-cămilă, pe față sau în subteran își duce la îndeplinire și propriul său program, voi spune că ar trebui să ne definim cu absolută claritate rostul nostru actual. Să nu uităm că am fost la originea unor proiecte și angajamente, prin care ne-am definit scopurile și suprapunerea intereselor noastre cu cele ale societății românești de astăzi și aceasta cu responsabilitate și bun simț. Nu cred că trebuie să moralizăm președinția, Camera deputaților, Senatul, guvernul, adică ce-au făcut cu ceea ce unii dintre membrii cei mai activi ai AC le-au oferit ca idei de viitor, pentru că nu în fața noastră poartă răspunderea. Amnezia lor la îndeplinirea Contractului cu România va fi penalizată, desigur nu de noi, ci de cei care i-au ales pentru îndeplinirea lui. în schimb, în continuare să ne pretindem nouă înșine ceea ce am fi făcut dacă rămâneam în continuare în opoziție. Altfel spus să ne întrebăm dacă schimbarea atmosferei politice impune noi exigențe sau dimpotrivă, slăbirea, căderea în derizoriu. Deci să ne scrutăm pe noi înșine cu absolută cinste și fără îngăduitoare renunțări.
Am în vedere, eventual, de a nu uita componenta civismului, numit curajul civic și pe care nu trebuie să-l abandonăm. El ne este necesar poate mai mult decât oricând astăzi, când va trebui să spunem nu, din păcate nu unui partid de foști activiști PCR, cum am făcut-o până mai anțărț, ci chiar celor cu care ne-am aflat pe aceleași baricade și suntem și astăzi, deși nu în aceleași… limuzine. Mi-e teamă că în locul acelui răspicat nu, suplinind exprimarea articulată pe care societatea românească o așteptată de la noi, din păcate, Alianța Civică s-a limitat la un timid comunicat de presă sau chiar la o tăcere jenată, care putea fi interpretată oricum. Este meritul Alianței Civice că tema accesului la dosarele de securitate, ca și solidaritatea cu proiectul de lege propus de senatorul Ticu Dumitrescu, au fost abordate prin mijloacele ce-i sunt specifice. în același timp, cred că timorarea a fost caracteristică forului nostru, atunci când societatea civilă se uita spre noi, pentru a ne exprima o atitudine, în alte chestiuni fierbinți, care însă din motivele cele mai banale, n-a venit. Nu doresc să fac un inventar al acestor împrejurări, care au fost mai multe. Am tăcut când a fost îngropat – nu știu cât de adânc – Codul Clasei Politice, elaborat de Alianța Civică, clasă care – desigur, cu unele excepții individuale – pe zi ce trece se îndepărtează de idealurile pentru care s-a înfăptuit revoluția. Nu este târziu nici acum să li-1 arătăm celor în cauză. Am uitat că Dialogurile AC ne-au adus credibilitate și că tocmai prin ele am dat glas celor mai curajoase puncte de vedere și că în mare parte, datorită lor am fost urmați. Am tăcut când o întreagă societate se uita la noi să ne afle punctul de vedere în problema învățării istoriei și geografiei de către minoritatea maghiară în limba română, ca și când acest aspect pe noi nu ne privea. Desigur, sunt în PNȚCD destule persoane în vârstă, care cunosc măcar istoria propriului lor partid, pentru a nu ne pune întrebări legate de continuitatea acestuia, când suntem martorii unor întâmplări de un chinuitor caracter absurd. Și tăcem…
Cred că puțini sunt cei care nu aplaudă reconcilierea româno-maghiară și nu-i nevoie să-i numesc pe cei care nu o fac. în orice caz, meritul incontestabil al curajoșilor noștri politicieni este de a fi făcut mai mult decât își propuseseră: ei au introdus Ungaria în NATO, reușind totodată performanța de a oferi României rămânerea pe dinafară. Insist de a mă pronunța pentru curajul politic, mai ales pentru cei care au primit gestiunea țării. Observația obsesivă pe care o fac privind absența lui este probată de faptul că nici unul din personajele câștigătoare ale alegerilor din noiembrie nu a aparținut disidenței anilor șaptezeci sau optzeci, când s-a cerut oricum mai mult curaj decât de a accepta în tăcere să semnezi un tratat, în loc să se ceară în avans din partea marilor puteri, un tratament perfect egal pentru toți. Lipsa acestui curaj politic a ieșit la iveală și s-a verificat deplin și în pripeala cu care s-a semnat Tratatul cu Ucraina. Când mă gândesc că principalul consilier al domnului președinte este o doamnă de meserie istoric, mirarea în fața argumentației puterii, m-a pus pe gânduri: nici o umbră din conștiința că ideea unității naționale a poporului român a traversat secolele intangibilă nu a deranjat mântuială cu care s-a înfăptuit Tratatul și nerăbdarea cu care s-a așteptat mângâierea pe creștet cu care domnul Clinton într-adevăr a binemeritat fapta bravilor români și româncuțe de la Externe și Cotroceni. Am reflectat prin prisma experienței noastre, a acestui popor oricum oropsit de vremuri și nu rareori de proprii săi conducători, că unica filozofie aplicată este cea despre capul plecat pe care sabia nu-1 taie. Cei care au așteptat de la Alianța Civică un cuvânt, o clarificare, o tresărire de lămurire în aceste subiecte atât de delicate, s-au uitat în direcția noastră absolut inutil: nu au primit de la noi nici un indiciu, nici un răspuns, aveam apă în gură… Unii, șampanie…
Și în final, cei care se uitau spre noi, s-au îndreptat spre extremiști, care prin demagogie ura patriotică și-au îngroșat și continuă să-și îngroașe rândurile.
Este singura rugăminte pe care, cu durere în suflet, o adresez nouă tuturor celor de aici: să ne asumăm și dimensiunea națională. Este o altă față a civismului. Ignorarea ei este o greșeală, care ne-ar putea costa scump!

Distribuie: