Spații culturale nr. 63 (10)

Nina Elena PLOPEANU

Eroul de pe Răchitaș

Înaintai prin ploaia de gloanțe încurajându-ți tovarășii de arme.
— Haideți, băieți! Nu vă lăsați! Doar câțiva pași ne mai despart de vârful dealului.
Din când în când, priveai spre coama Răchitașului și îți imaginai cum, odată ajuns în vârf, vei putea să-ți privești satul natal ocupat de inamici. În iulie 1917, Soveja se afla pe una dintre laturile triunghiului morții. Ochii ți s-au umezit la gândul că îți vei revedea școala, în care învățaseși primele slove de la învățătorul tău Vasile Iftimescu. Pe frontispiciul clădirii stătea încă scris îndemnul adresat de C.A. Rosetti „Virtus romana rediviva”. Dascălul tău o înălțase prin propriile forțe spre a fi spre folosul copiilor și consătenilor săi. Acum, școala fusese transformată de bosch în grajd pentru cai. N-ai apucat să predai nici măcar o oră. Pe Diploma de absolvire a Școlii Normale abia dacă se uscase cerneala. Fuseseși înrolat în Regimentul 10 dorobanți din Focșani, ce făcea parte din Corpul II de armată condus de generalul Arthur Văitoianu. Acesta, împreună cu regele Ferdinand și generalul Alexandru Averescu cercetaseră zona încă din aprilie 1917 și hotărâseră că de aici, de unde dealurile, văile, munții, pădurile și apele erau frații poporului român, să înceapă războiul pentru România Mare.
Mai jos de școală se afla casa în care ai deschis ochii, în care ai făcut primii pași susținut de mâinile ocrotitoare ale mamei. Locuința, curtea și grădina erau pustii acum. „Cred că buruienile sunt cât poarta. Mama, tata, cumnatele, nepoții, ca și ceilalți oameni din sat, au fost duși în pribegie, ți-ai spus, îndreptându-ți mâna către piept, unde se afla scrisoarea pe care o primiseși de curând de la mama ta. În puținele clipe de răgaz, pentru a-ți ostoi dorul, o citiseși de zeci și zeci de ori încât o învățaseși pe dinafară. Pentru a scăpa de teamă și a prinde curaj, ai început s-o îngâni ca pe o rugăciune.
„Dragă Nicolae
Află despre noi că suntem sănătoși, ceea ce-ți dorim și ție. A trecut mult timp de când nu am primit vești despre tine. Așa cum știi, după ocuparea satului nostru, am fost evacuați la Păulești. Noi, ca și ceilalți consăteni, ne-am așezat fiecare cum a putut; pe la casa câte unui cunoscut sau prin gospodăriile unor bătrâni. Mulțumim bunului Dumnezeu că este vară și că avem un acoperiș deasupra capului. Ne ducem zilele de azi pe mâine. Muncim de dimineața până seara la săpat tranșee cu pușca dușmanului în spate. Gândul că ești sănătos și că o să ne revedem în curând la căsuța noastră dragă ne ține în viață și ne însorește zilele. Ai grijă de tine! Roagă-te Celui de Sus și Sfântului al cărui nume îl porți să te apere de rele.
Cu drag, a ta mamă”.
Cu mâna dreaptă spre cer și cu ochii spre camarazi
ai continuat să-i îmbărbătezi, strigându-le:
— Haideți, pui de lei! Să-i învingem pe nemernicii care ne-au înrobit. Înainte!
Deși ziua de vară era pe sfârșite, iar razele soarelui se ascunseseră după Zboina Neagră, căldura era înăbușitoare. Sudoarea curgea ca un râu peste fețele și trupurile soldaților din compania ta. Vedeai cum dușmanul încolțit ataca cu toate armele din dotare. Păcănitul mitralierelor și zgomotul asurzitor al obuzelor, care răscoleau pământul fără încetare, amestecându-l cu sânge și lacrimi de tineri nevinovați, transformaseră gura de rai într-o gură de iad.
Ai fost primul din familia ta care a plecat pe front. După ce ai terminat Școala normală, ai îmbrăcat haina militară și ai răspuns îndemnului pe care ți l-a adresat mama: „Nicolae, tatăl tău este în vârstă, frații tăi au familii cărora trebuie să le poarte de grijă. Tu ești învățat. Ești mândria și onoarea noastră. Tu ești darul pe care eu trebuie să-l fac acestei țări. Să nu-ți fie teamă! Ne vom ruga zi și noapte să te întorci sănătos la noi”.
Ca tânăr sublocotenent, ți-ai asumat răspunderea și ai primit fără ezitare comanda companiei tale după ce a căzut la datorie locotenentul Nelu Iordache. N-ai uitat cuvintele generalului Arthur Văitoianu: „Sublocotenente, ești din partea locului. Cunoști fiecare drumeag și fiecare cărăruie. Tu ești cel mai potrivit să duci acești tineri spre victorie. Tu poți să-i alungi pe inamicii care ți-au ocupat satul natal și ți-au alungat părinții și rudele”.
Ți-ai pipăit locul de lângă inimă unde aveai iconița cu Sfântul Nicolae. O primiseși de la mama ta ca dar de despărțire. Pe degete ai simțit ceva cald și cleios. Dealul Răchitașului, vârfurile Zboinei și Coașei, de unde venea potopul de foc, s-au pierdut dintr-o dată printre nori. Florile de margarete și firele de iarbă aspră necosite, între care te-ai prăbușit, te-au îmbrăcat în giulgiu și te-au legănat ca pe un prunc până când ochii ți s-au închis. Brazii de pe Zboina Neagră și-au aplecat ramurile până lângă tine. Printre suspine ți-au doinit la ureche: „Fluieraș de fag,/ Mult zice cu drag;/ Fluieraș de os,/ Mult zice duios;/ Fluieraș de soc,/ Mult zice cu foc!”. Ți-ai amintit că nu i-ai răspuns mamei tale la scrisoare. Munții, frunzele și pietrele din pârăul Dragomirna au murmurat împreună cu tine.

,,Dragă mamă
Te rog să mă ierți că nu ți-am trimis, de multă vreme, vești despre mine. Dar, de când am preluat comanda companiei, ne-am instruit zi și noapte ca să putem lupta cu dușmanul care ne-a ocupat Soveja noastră dragă. Singurul meu gând era să te aduc acasă, pe tine și pe ceilalți ai noștri. La Podul Bitirezii, un glonț rătăcit a pătruns printre brațele crucii, pe care mi-ai dat-o când am plecat de acasă, și mi-a străpuns pieptul”.
Dangătul clopotului din turla mânăstirii lui Matei Basarab a vestit victoria. Ți-ai văzut măicuța bătrână căutându-și feciorul printre munți și văi. Până să te înghită umbra codrului și a pământului, ai continuat în gând scrisoarea. „Măicuță bătrână cu brâul de lână/ Nu mai alerga și nu mai întreba/ Că m-am însurat/ Cu-o fată de crai/ Pe-o gură de rai/ Că la nunta mea/ A căzut o stea,/ C-am avut nuntași/ Brazi și păltinași./ Preoți munții mari,/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Și stele făclii.”

Sorin CĂLIN

Furnituri

Adapă izvorul ce trece din mine în tine
Citează din shakespeare
O cană cu vin
Pune-i nopții călușul la gură
Cămașă de forță pornirii
Matinale, când mâna
Îmi caută prin somnul divin
Dă fuga în vis și adu-mi orele
Rătăcite, hoinare printre năluci,
Spune cucului să tacă, murmur codrii,
Cresc rădăcini de spaime lupilor
Rupți de haită, urlă ceasuri până-n turle
De amor. Ca să trezești sfinții de la miaza zilei
Stinge lumina soarelui, înjură birjărește cu spută,
Grumaz ateu, încalecă orfice ființe de Dumnezeu.
Imună trezire, sparge lacătul ochiului,
Hoț bătrân cu palmă prin iarbă
Ferecată în basm
Te-ai mijit? Nu dragă.
Încă dorm cu fruntea pe stânci de sonete
Am licori pentru tine, ascunse sus
La cucurigul fetelor mari
Iele nebune, stropite cu lacrimi deșucheate.
Bolnave de primul pătrar, cuminți pe-nserat,
Turbate la primul bang de ornic.
– Taci tu, pendulă soră
Să nu trezești copilul de azi.

Baliverne

În ziare se doarme. Dorm redactorii
De știri muzicale, dorm vacile-n bocanci
Și țăranul pe arie. Dorm ochelarii pe nas.
Trag la aghioase popoare murdare,
Cărțile-n sertare, oițele bârsane
Și autorii-n naos. Trag la aghioase marinarii pe vas.
De somn nu se moare. De somn de baltă
Curată, somn de voie-nevoie
Și multă apă. De somn de veci.
În noapte se visează. Visează morții
Uciși mișelește, visează norii plăcinte
Și ploaia morminte. Visează ochiul închis în incinte.

FAPTE CULTURALE

Joi, 14 martie 2019, la biblioteca „C. Sturdza” din Bacău, a avut loc lansarea volumului „Vitregii suportabile”, de Nicolai Tăicuțu.
Atmosfera a fost plăcută, prietenească, membrii filialei USR Bacău participând în număr neașteptat de mare. Au vorbit despre volum: Petre Isachi, Viorel Savin, Stan Brebenel, Theodor Calcan și Dumitru Brăneanu, activitatea fiind moderată de poeta Cristina Ștefan.
Printre cei prezenți, i-am remarcat pe scriitorii: Calistrat Costin, Eugen Verman, Mioara Băluță, Mara Paraschiv, Rodica Dascălu, Oana Savin, Tincuța Horonceanu Bernevic, Ion Prăjișteanu, Cornel Galben, Liviu Chiscop, Sorin Coadă, Cecilia Moldovan, Ramona Etna, Adrian Lungu, Daniel și Esthera Nicolescu, Doru Ciucescu, Valeria Manta Tăicuțu, sculptorul Gheorghe Zărnescu și mulți, mulți alți iubitori de poezie.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Despre codul cultural al Iranului
şi nihilismul hermeneutic al Literaturii*

Motto: „Un văl ascunde totul, tu vezi doar aparenţa”
(Omar Khayyam)

Destinul, „mister întru mistere”, globe-trotterului Doru Ciucescu pare să fie legat fatal de mitul călătoriei, cea mai tristă dintre toate plăcerile, cum susţin împătimiţii de acest exerciţiu profitabil pentru suflet, cunoaştere şi spirit. Urmând modele tutelare consacrate privind arta dialogului (Dialogurile lui Platon, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, de Dimitrie Cantemir, Dialogurile lui Torquato Tasso etc.), scriitorul bacăuan ce a vizitat „peste 50 de ţări, din care 31 în afara Europei” dedică această „Introducere” în cultura şi civilizaţia multimilenară a statului persano-iranian, „tuturor împătimiţilor de călătorii, care au citit măcar una din cărţile mele”. Să ne sugereze oare în această dedicaţie, Autorul ce-l invidiază mioritic pe cel „mai împuşcat român”, pentru că a vizitat „ca şef de stat, pe bani publici, 82 de state” – record mondial – şi a fost prezent la Persepolis (oraş fondat de regele Persiei, Cirus II cel Mare, în perioada 559 – 549 î. H.), atunci când s-au celebrat 2500 de ani de la fondarea Statului Imperial Iranian sau poate dificultatea receptării celor peste 30 de cărţi pe care le-a publicat până în prezent, care cer din partea Cititorului, răbdare benedictină, cultură enciclopedică, mobilitate intelectuală, capacitate de analiză şi reflecţii convergente privind literaritatea Textelor, să fie poliglot, să ştie ce înseamnă literatura comparată, să cunoască politologia şi psihologia religiilor, să fie un anticalofil convins etc.
Să ne fi sugerat „scriitorul-călător în şase continente” că toate cărţile sale revelă sapienţialitatea şi filosofia lui Omar Khayyam din versul: „Ci neştiinţă-i Totul şi-n taina tainei zace…”, încât nouă nu ne revine decât să trăim „clipa-n clipă”, convinşi că „Răul stă în Bine şi Urâtu-n Frumuseţe”!? Să facem, de unde atâta har!, precum O. Khayyam, elogiul „vinului, iubirii şi prieteniei”…? În stilu-i caracteristic – polemic, anticalofil, subiectiv, interogativ, erudit, voit didactic, succint, (auto)ironic, satiric, imperativ, omniscient, prolix etc. – Doru Ciucescu demitizează/ desacralizează în vol. „IRAN, DE LA AUTOCRAŢIA MONARHIILOR LA TEOCRAŢIA AYATOLAHILOR”, o mentalitate barbară ce străbate cultura (post)modernă: pretinsa superioritate a noilor veniţi! Ideea că civilizaţiile prezentului ar fi superioare celor transfigurate în Vechiul Testament, în Cărţile Regilor, în Cartea Esterei etc. pare să fi invadat cultura secolului XXI.
Pentru a înţelege în toată complexitatea şi măreţia lui devenirea codului cultural babilonic al Imperiului Persan/ Iranian, ar trebui poate studiate în pandant cu întrebarea „De ce Iran, ca destinaţie turistică?”, pp. 5-11, şi hărţile legate de Vechiul şi Noul Testament: Vechiul Orient, Palestina Vechiului Testament, Ierusalimul Vechiului Testament, Palestina Noului Testament, Ierusalimul Noului Testament şi de ce nu, harta Călătoriilor Sfântului Apostol Pavel. De ce? Pentru a înţelege şi dimensiunea divină a Istoriei.
Autorul care a călătorit până la data când scriu aceste însemnări, 400.000 de km. în avioane supersonice şi a creat 250 de personaje fictive – din care în cărţile de călătorie, 150, a cunoscut religia oficială musulmană, atunci când a acordat 8 ani, „asistenţă didactică”, în Algeria şi în Maroc, fără să-i înţeleagă însă schisma absurdă dintre sunniţi şi şiiţi! După cum nu înţelegem nici noi, românii/ europenii, schisma orgoliului dintre catolici şi ortodocşi!?
Pentru a pătrunde în labirintul celor nouă capitole – cu titluri specifice cărţilor de călătorie ciucesciene – ale acestei Istorii profano-sacre, trebuie să înţelegem că orice adevăr configurat în „IRAN, DE LA AUTOCRAŢIA MONARHILOR LA AUTOCRAŢIA AYATOLAHILOR”, depinde de interpretare, de tradiţie şi de limbaj. Permiteţi-mi să citez titlu secvenţei a VIII-a a cărţii: „Şiraz, denumit şi Capitala Culturală a Iranului, capitala Imperiului Zand, între anii 1773 şi 1794; Citadela Karim Khan, ziduri groase de 2,8 – 3 metri, înalte de 14 metri; moscheea Nasser Mulk, denumită şi Moscheea Violetă; grădina Eram, de tip… grădina Paradisului, fără natură sălbatică, cu ziduri de protecţie; mausoleele dedicate poeţilor Hafez şi Saadi; vin de Şiraz servit în… ceşti de ceai”. Nu e greu de observat că o hermeneutică consecventă a scriiturii ar trebui să urmeze calea unei ontologii nihiliste: omul ciucescian din prezentul volum nu este nimic prin El însuşi, din El însuşi, El reducându-se la limbajul şi la interpretările noastre!? Altfel spus, nimeni nu-i ce e, ci numai ceea ce alţii îl fac!
Iată-l pe Doru Ciucescu urmând calea ontologiei nihiliste, în dialogul său imaginar, cu Persida Khayyamatin, despre poveştile „Capra cu trei iezi” şi „Soacra cu trei nurori” descoperite şi în folclorul persan: „ – Eu o să vă spun o poveste parţial asemănătoare cu „Soacra…”, a lui Ion Creangă, doar că intervine o mare deosebire: omorul soacrei nu este premeditat de nurori, ci este invers, omorul nurorilor este premeditat de soacră…
– Este uimitor cum această poveste creangălească de debut literar, publicată pentru prima oară pe 1 octombrie 1875, în revista „Convorbiri literare”, este inclusă în literatura pentru copii! Românii sunt învăţaţi de mici cum să comită o crimă premeditată!” (p.35) Am mai auzit astfel de interpretări tendenţioase în legătură cu textul aparent inofensiv al poezioarei de grădiniţă, „Căţeluş cu părul creţ fură raţa din coteţ/ El se jură că nu fură, dar l-am prins cu raţa-n gură”. De aici, probabil, corupţia fără precedent din România zilelor noastre!? Care sunt concluziile acestor alternative critice: *copiii nu pot fi eliminaţi din ecuaţia existenţială; *alteritatea este creată şi prin revelarea pluralităţii Eu-lui. Principiul este cel sintetizat cândva de Unamuno: „Eu şi lumea ne creăm reciproc”
Aceeaşi ontologie nihilistă este aplicată şi în interpretarea capodoperei „Mioriţa”, iar extinzând putem spune că întreaga problematică a vol. IRAN, DE LA AUTOCRAŢIA…” depinde de interpretare, de tradiţie şi de limbajul cititorului. Nu mi se par întâmplătoare preocupările universitarului bacăuan, legate de izoglosele lingvistice ale limbilor sanscrită, ebraică, persană, română, arabă, aramică, ţigănească, engleză, maghiară, bulgară etc. Omul contemporan persano-iranian, configurat de Doru C., în recenta sa carte de călătorie, este o sinteză între limbajul prezentului, dar şi de subiectivitatea istorică dătătoare de sens. Scriitorul globe-trotter pare contaminat de Fr. Nietzsche, pentru care nu există fapte, poveşti, mituri, istorii, texte, simboluri, ci doar interpretări ale lor.
Orgoliul Iranului, fie cel guvernat de regii din neamul lui Mohammad Reza Pahlavi, fie de cei ai ayatolahului Ruhollah Khomeini – care, ne asigură D. C., are şi o operă poetică: „Vinul dragostei, poezia mistică a Imamului Khomenei” – este să nu abdice de la absolut şi etern şi să nu naufragieze lamentabil în efemer, derizoriu, simulacru generalizat, banal. Aşa se explică de ce turistul român D. C. suspectat că ar fi spion când al „Perfidului Albion”/ Anglia, când al „Marelui Satana”/ SUA sau al „Micului Satana”/ Israel nu uită să precizeze vechimea „obiectivelor turistice” menţionate şi în Vechiul Testament (Mormântul Esterei, Sanctuarele profeţilor Daniel şi Avacum etc.). Nevoia de absolut, etern, sacru, frumos este dintotdeauna pentru omul persano-iranian o determinare ontologică.
Lumea configurată în vol. „IRAN, DE LA AUTOCRAŢIA…” nu are semnificaţie şi nici ordine fără subiectivitatea dătătoare de sens a cititorului. Scrisă sub presiunea plăcerii, cartea ne sugerează heideggerian că înţelegerea noastră trebuie să depăşească denunţarea de către Administraţia Donald Trump a Acordului Nuclear cu Iranul. Înţelegerea noastră trebuie să fie determinată completamente de cadrul înglobant al Istoriei Fiinţei, gândită ca întronare a nihilismului.
Numai printr-o asemenea grilă de interpretare vom înţelege că Iranul (1.648. 195 de kilometri pătraţi) nu este, nu poate fi o simplă „destinaţie turistică”, ci o istorie multimilenară, mascată simbolic şi religios a spiritului uman, care continuă şi în prezent, „războiul” cu APOCALIPSA PREFIGURATĂ DE SFÂNTUL IOAN TEOLOGUL. Cum ne-a obişnuit şi în celelalte cărţi ale sale, D. Ciucescu excelează în motivaţia sistemului onomastic: Persida Khayyamatin, Persid Perspicescu, Hila Padarha…
Moralistul D. C. nu uită ca în ultima parte a cărţii să pomenească de Mormântul lui Cirus II: „Când Alexandru cel Mare a intrat în mormânt, el a găsit un pat, un cufăr, ambele de aur, şi veselă de argint, inclusiv cupe mari. Tot acolo, conform istoricului Strabo, el a citit o inscripţie pe zid, dispărută în prezent, cu următorul text: „Trecătorule, eu sunt Cirus cel Mare, care a fondat Imperiul Persan şi am condus toată Asia. De aceea nu mă invidia pentru acest monument.”(p.134) Am citat fragmentul de mai sus, pentru a-i sugera eventualului cititor o posibilă grilă de lectură ce ar salva cartea de la (pseudo)destinaţia turistică, prin mulţimea simbolurilor profane şi sacre ce ne ajută să ne eliberăm de materie, de istorie, de timp şi de prejudecăţi.
Ne ajută – acesta este meritul principal al vol, „IRAN, DE LA AUTOCRAŢIA MONARHILOR LA TEOCRAŢIA AYATOLAHILOR” – să ne iniţiem în arta pătrunderii sensului profund al lumii, desigur, (re)interpretând posibilităţile mitice, onirice, filosofice, magice, religioase, politice etc. ale simbolurilor. Simbolul este, în opinia noastră, firul Ariadnei ce ne ajută să pătrundem prin puterea gândului în tainele labirintului sacro-profan al spiritului persan/ iranian şi de ce nu al Lumii.

*Doru CIUCESCU, IRAN, De la Autocraţia Monarhilor la Teocraţia Ayatolahilor, Editura ROVIMED PUBLISHERS, Bacău, 2018

Distribuie: