Spații culturale nr. 63 (9)

Victoria MILESCU

Totul te aşteaptă:

Covorul roşu

pe care au presărat petale de trandafir
aparatele de fotografiat, filmarea cu drona
porumbeii albi rotaţi
dresaţi să se sărute pe treptele bisericii
lumânările argintii cu panglici bogate
ploaia ameţitoare a confetiilor
buchetul de la pieptul miresei
cu un bileţel strecurat în grabă
rochia orbitor de albă, trena
fluturând fără vânt
de care se împiedică şi cade fetiţa în roz
ţinând un coşuleţ cu lăstuni
naşii se reped să o ridice
mirele, ah, mirele
înlt, blond, bine făcut
vrând să salveze se rostogoleşte şi el
pe treptele înnegrite de secole
strigătele sunt acoperite de tunetul şampaniei
artificiile explodează în corole gigantice
limuzinele claxonează
urmează apoi sunetul cheilor uriaşe
ale femeii de la lumânări
venind cu paşi târşiţi să încuie uşile realităţii…

Timpul nu se sperie de nimic

Maşinile vor trece mai rar
aerul va deveni mai rece
terasa de vizavi se va închide
alungându-şi petrecăreţii
cerul cu ochi sticlos va coborî
mai mult privind mai atent
bietele noastre obiceiuri
ne vom retrage în casele încălzite
va fi plăcut, intim, aburul mâncării
pe plita încinsă ne va toropi
ne vor zâmbi mere şi struguri
în fructiere de porţelan fin
vom ciocni o cupă cu vin
vom merge la culcare mai devreme
ne vom iubi îndelung
iarna vine fără să întrebe pe nimeni
smulgându-ne din nebunia verii
din dulceaţa toamnei
timpul va trece în clinchet pe la ferestre
într-o sanie împodobită
cu anii noştri cei buni
tu vei trage în aer un foc de pistol
dar timpul nu aude, nu vede
timpul nu se sperie de nimic.

Semn de recunoaştere

Ca să mă recunoşti
voi ţine în mână un trandafir
sau o garoafă
ea te înfricoşează mai puţin
mă voi farda riscând sub ploaie
în jurul gâtului, înnod o eşarfă – semn
al eleganţei – cum am auzit,
un alb inofensiv
voi schiţa un zâmbet
aşa cum fac popoarele civilizate
apoi voi hohoti cu poftă
când te vei arăta la cap de pod
făcând un semn cu mâna
ca în tinereţe
doar eu te voi vedea
ceilalţi trecători n-au cum să înţeleagă
de ce râd strident, vor zice
cu voce tare sau în gând:
încă o nebună pe drum.

Iarna nebunilor

Mergeam cu picioarele goale
prin ierburile carbonizate
ne felicitam pentru fiecare minciună
ce ne asigura o cină şi o baie cu spumă
la hotel, am dezmembrat patul
aruncând cu perne ce se umflau în pene
am acoperit podeaua cu versuri
mergeam cu picioarele bandajate prin zăpadă
nămeţii ne urmăreau
copacii prăbuşiţi ne barau calea
spre o viaţă mai bună
umorul e sarea şi piperul vieţii spuneai
şi promiteai că te vei bate ca urangutanii
să rămână în viaţă
până când a venit să ne ia
şoferul cu şapcă albastră
şi burtă proeminentă de ai fi zis că
acolo ne vom petrece tot restul zilelor
unde-i cald şi bine…

Timpul tăcerii

Am râs prea mult, prea zgomotos
am râs de toţi, de toate
la masa încărcată cu bucate
am râs cu lacrimi
şi lacrimi curg acum pe obraji
am râs cu cel ce-a spart vesela
dansând pe cioburile însângerate
jurându-mi că mă iartă
când am fugit înspăimântată
am râs cu cel ce mi-a adus bucăţi de lună
pe muchia ferestrelor deschise
ca aripi pentru noaptea milenară
făcând măscări spre cei din stradă
am râs de cei rostogoliţi în stradă
şi îmbrânciţi c-au îndrăznit
să îl snopească pe el,
pe cel ce m-a făcut să râd, să plâng
şi a plecat apoi fără să înţeleagă
de ce tac azi, de ce zâmbesc, iar inima
mea este atât de împăcată…

Ninsoarea

Fără oprire ninsoarea cade
şi rece şi fierbinte
aş vrea să o îmbrăţişez întreagă
dansez şi strig
de fericire şi de spaimă
aş vrea să muşc din îngheţata ei dogoare
să beau tot albul infernal
cuprinsă în vârtejul cast
rotindu-se pe axul de cristal
cu-ntreaga lume, azi, ninsoarea
îmi aruncă în obraz
un pumn de diamante înstelate
ce-n lacrimi se prefac
mă uit spre cer şi văd numai zăpadă
ce cade dintr-un hău în altul
cu abundenţă nefirească
deschid larg braţele şi pieptul, gura
simt boarea fulgului din astre
cu gust de tu, de eu, de Dumnezeu…

Camelia Manuela SAVA

INTENȚIE

Aveam de gând
să învăț să fiu floare – înscăunându-te apoi rege al fluturilor
trebuia să declar că fiecare petală respiră pentru tine
trebuia să plătesc toate impozitele pentru că am iubit nebunește
Aveam de gând să-ți spun
că într-o zi de mai
te voi părăsi
cu toate că iubesc meduzele brațelor tale
vibrând dulce la atingerea ploii
Chiar aș fi avut de gând să-ți spun
că intenționez să fiu regina nebunilor
așteptându-te să intri victorios în cetate
arzând pe treptele de aur tămâie și smirnă
aș fi putut să-ți spun că te iubesc
visând cum lava sărutărilor tale o să-mi cuprindă rochia sfâșiată
de dorințe neîmplinite
dar tac
lipsindu-mi curajul

IMAGINAR

Oglinzile se adapă
din sângele tău
asfințitul e o poveste cu umbre argintii ce mărginesc iubirea noastră
șoaptele trăiesc puțin apoi
se duc să se culce în patul cadânelor aburind în faldurile fierbințelilor

POEM DE SEARĂ

norii foșneau printre îngerii grăbiți
încercând să își găsească un culcuș cald
în seara aceea de sepie
și eu striveam între gene ploaia
ce trecuse prin cercul ei de ceață –
toți eram somnambuli
scufundându-ne în valurile nopții:
ne iubeam
ca niște mormoloci ce redevin increați
eu și el

Mircea V. HOMESCU

Aporii (III)

§. De mult mi-am dat seama că din conţinutul unei bârfe sau ziar (ziarul este o bârfă tipărită), 50% sunt banalităţi fără cap şi fără coadă, 25% sunt lucruri oarecât pozitive, dar greu realizabile, 25% sunt minciuni şi răutăţi, care „gâdilă” imbecilitatea sfertodocţilor şi boschetarilor.
§. Fan, logosul care ne împuţeşte urechile la radio, la televiziune, în muzică, la parastase etc., ar părea să fie prescurtarea de la fanatic; dar mai ştii ce-o fi?
§. Leonardo da Vinci era convins că omul nu valorează mai nimic doar prin ceea ce ştie, dacă nu face sau n-a făcut nimic. Eu, înainte să fi aflat această paradigmă, am avut o cumplită pasiune (poate foame) să ştiu cât mai mult despre cât mai multe şi mai mulţi; mi-am terorizat astfel viaţa adunând de peste tot, tot ce se ştia şi se putea „tezauriza” în sacul fără „fund” al culturii individuale. Această dorinţă pasională mi-a consumat o mare cantitate de neuroni, dar nu-mi pare rău. Ştiam mai demult că omul moare de bătrâneţe, cu jumătate dintre neuronii cu care se naşte neconsumaţi. După o vreme, însă, am devenit „victimă” a pornirii mele, generatoare de conflicte pernicioase, de a face cunoscute multe dintre cele ştiute de mine şi celor din jurul meu, cu convingerea că le vor folosi, dar m-am înşelat. Acum, făcând un bilanţ, mărturisesc, fără jenă, că tot ce-am „câştigat” prin dorinţa de acumulare, am „pierdut” prin pornirea/ pasiunea de a oferi şi altora ceea ce aflasem eu. Dar nici de data asta nu-mi pare rău. Consider că astfel am făcut câte ceva din ceea ce zicea Leonardo da Vinci, cum că ar valora mai mult decât tot ce ştii. Fără jenă mărturisesc acum, apropiindu-mă de „finalul” cursei, că, din tot ce-am ştiut, nu s-a putut să spun altora nici jumătate din ce am ştiut şi încă mai ţin minte.
§. În ultimul secol omenirea s-a grăbit demenţial; şi nici azi nu facem decât tot aşa. De ce? Nu există încă un răspuns rezonabil. Nimic bun nu ne-a adus această pripeală dementă, mortală, decât infarct cardiac, hemoragie cerebrală, psihoze severe de stress, suicid şi alte „bucurii” similare. Uităm mereu vechea apoftegmă folclorică românească: graba strică treaba, adică viaţa. Melcul nu s-a grăbit să apuce loc pe barca lui Noe, când se „programase” potopul biblic, şi aşa, cu viteza lui de melc a ajuns la timp pe arcă şi a scăpat de pericolul fatal. Noi însă, melci la gândire şi leoparzi la viteză, ne săpăm singuri gropile.
§. Se spune adesea, din obişnuinţă şi cu formalism abject, că ar fi bine să învăţăm să zâmbim. Să zâmbim, nu să rânjim. Dar, mai ales, să „învăţăm” să prelucrăm – receptiv – zâmbetul celui celui căruia îi întâlnim privirea. De ce? Fiindcă mergând pe stradă vezi un copil şi-i zâmbeşti, iar el îţi răspunde tot cu un zâmbet. Din aceeaşi obişnuinţă „greşim” adesea şi zâmbim şi unui adult oarecare. Suspicios, acesta se întreabă: oare de ce îmi va fi zâmbit caraghiosul ăla? Aşa ceva, cu siguranţă, ne dezvaţă să mai zâmbim nesolicitaţi. Omul este singurul mamifer care-şi dezveleşte dinţii, prin ridicarea/ retragerea buzelor, folosind „gestul” ca să zâmbească/ râdă, în timp ce restul patrupedelor rânjesc ca să preludieze/ avertizeze că vor ataca prin muşcătură. Eu ştiu şi cunosc aşa ceva, fiindcă de zeci de ani cresc şi iubesc câini, mai mult decât pe oameni. Şi bine fac, protejându-mă astfel de decepţii.
§. Omule de azi, vorbeşte-ţi de bine convii (trăitorii) din preajmă-ţi, de fiecare dată când te vezi cu ei! Nu amâna această mărturie de frăţietate sinceră până în vremea conducerii lor pe ultimul drum. Nicăieri şi niciodată nu se rostesc mai multe şi mai mincinoase vorbe elogioase decât în necroloage, anunţuri mortuare şi la cuvântările de la înmormântări. Dacă vorbele de bine sunt sincere şi nu ţi-e ruşine cu ele, spune-i-le semenului cât este încă în viaţă. N-am văzut niciodată un necrolog în care să i se reproşeze destinatarului că a fost lepră, ticălos sau al dracului. Greşesc cumva? Contraziceţi-mă cu dovezi.
§. Se dezbate, de la Darwin şi până în zilele noastre, problema descinderii omului din maimuţă, părerile fiind împărţite între evoluţie/ transformare şi creaţie divină. În acest context am şi eu o părere, extrasă/ distilată din cei circa 50 de ani de contact zilnic cu indivizi umani şi deştepţi şi proşti, de ambele sexe, cinstiţi sau perverşi, credincioşi sau atei etc. Anume, aceea că despre descendenţă este foarte greu să se emită o părere cu şanse ferme de exactitate. Mai uşor mi-a fost să cred că nu originea, ci destinaţia omului pare mai uşor de întrevăzut. Respectiv, că ne îndreptăm, prin evoluţie, cu certitudine, spre m a i m u ţ ă. Ceva asemănător citisem mai demult în cartea lui J.A. Gobineau Eseu asupra inegalităţii raselor umane – 1854, care a stat la temelia formulării teoriilor raselor din secolul XIX, valabile şi azi, oricât s-ar fi căznit cei „cu musca pe căciulă” să le contrazică/ blameze. Gobineau sugera o evoluţie regresivă, mai ales din punct de vedere moral, a omenirii, fără a se preciza spre cine/ ce se îndreaptă omenirea. Eu nu am făcut decât să folosesc aceeaşi creatură mamiferică, maimuţa, atât de dragă lui Darwin şi evoluţioniştilor; numai că în loc de origine a omului, am „mutat-o” în poziţie finală, de scop/ ţintă. Aştept argumentele refuznicilor profesionişti. Eu am folosit numai constatările oferite de bunul simţ şi „patrupedizarea” uluitoare a omenirii în ultimul secol, abia terminat.
§. Există la una din televiziunile româneşti un program foarte perseverent al unei oarecare Mihaele Tatu, denumit (de cine oare?) de trei ori femeie. Cine l-a „botezat” aşa mai puţin contează, dar aş fi curios să ştiu, de ce? Am derulat, în imaginaţia mea, mai multe explicaţii, dar m-am oprit doar la două posibilităţi. Prima: ori are trei „jucării”, conform cărora se „defineşte” o femeie, ceea ce este puţin probabil. Secunda: ori foloseşte, în practica feminităţii ei, cele trei orificii naturale ale trupului – gura, anusul şi cel „clasic” (de care, o mare parte a omenirii, pare a se fi „săturat” în ultimul secol). Cine are şi alte explicaţii n-ar face rău dacă mi le-ar „divulga” şi mie.
§. Au rămas celebre prin indignitate şi mizerabile prin josnicie răzbunările „duhovniceşti” ale patriarhului Miron Cristea la adresa celebrului filozof şi gazetar Nae Ionescu, prin anii `33-`37. Acuzat, nu fără motive, de Nae Ionescu că ar fi protestantizat ortodoxia românească (prin gazeta Cuvântul scoasă de N.I.), patriarhul Miron a pus nişte zugravi bisericeşti să ofere publicului bigot un spectacol de calitate mizerabilă, anume să repicteze scena din pridvorul catedralei patriarhale, unde se află imaginea judecăţii de apoi, „montând” chipul lui Nae Ionescu pe trupul (inclusiv coarnele) unuia dintre dracii din iadul erminic ortodox. Teologic, înţeleg de ce s-au bârfit reciproc cei doi… şi voi relata ceva mai încolo. Ca aventuri amoroase, însă, s-au comportat identic. Nae Ionescu a „prelucrat” pasional pe Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a lui George Enescu, provocându-i acestuia o severă criză depresivă care a durat câteva luni, iar patriarhul Miron se „ocupa” de văduva regală, regina Maria. În chip de mulţumire, pentru ticluirea chipului său pe un trup de drac, Nae Ionescu îl denumea pe patriarhul Miron, în gazeta sa, „armăsarul de serviciu al Palatului”. Cât despre protestantizarea ortodoxiei româneşti, de care-l acuza Nae Ionescu pe patriarh, se pare că exista o temeinică „bază” de confirmare. Au existat şi s-au comentat mult, într-o vreme, elemente suspecte, în filozofia religioasă a lui Miron Cristea, de protestantizare, fiindcă el făcuse, între 1891 şi 1895, facultatea de litere şi filozofie la Budapesta, într-o atmosferă intensiv calvinistă.
§. Să nu îndrăznească cineva să pretindă că în 2003 folclorul româneasc nu mai produce. Produce şi chiar în versuri. Ofer două mostre. 1) Prostia se plăteşte,/ E-o treabă constatată,/ Iar noi în România/ Avem cam mult de plată. 2) În ţara lui ciocu’ mic/ S-a pus bir şi pe nimic/ Şi se minte şi se fură,/ Iar românul mult îndură./ Ţepeşe, maria ta,/ Ieşi din groapă, nu mai sta/ Şi trage-i pe hoţi în ţeapă,/ Trece-i prin foc şi prin apă,/ Fiindcă prea s-au îmbuibat/ Şi-au scos ţara la mezat./ Ni se sinucid bătrânii,/ Mamelor le seacă sânii,/ Mor bolnavii prin spitale,/ Peste tot e numai jale./ Arză-i-ar focul de hoţi,/ De masoni şi mafioţi. Aşa-i că zice bine anonimul sătul de capitalism? Zice săracul, dar nici măcar dracu’ nu-l ascultă. Cât despre ajutor… de unde? Poate de la „sfântul” Sisoe!
§. Ce mare păcat s-a petrecut, că niciun duhovnic întâlnit în viaţă nu mi-a cerut o astfel de mărturisire/ spovedanie, precum cea care urmează. Dacă ar fi posibil să-mi „repet” viaţa, aş vorbi cel mult jumătate din ce şi cât am vorbit; şi aş aculta mai puţin decât jumătate din tot ce mi-a fost dat să aud (cu voia mea). Mulţi zic însă că, dacă s-ar putea, ar asculta mai mult decât ar vorbi (bineînţeles că într-o a doua viaţă retrăită). Nu cred că ei au absolută dreptate, fiindcă dintre toţi cei cărora am vrut eu sau a trebuit să le ascult peroraţiile, o mare parte au debitat banalităţi exclusiv consumatoare de timp, foarte puţini rostind lucruri utile. Nu puţini au fost cei care au debitat opinii penibile, direct sau indirect dăunătoare. Restul oratorilor „suportaţi” fiind constituit din oportunişti odioşi sau rău intenţionaţi aprioric. Nici măcar despre ce am zis eu nu sunt încântat 100%, dar, oricum, prin ceea ce am îndrăznit să încredinţez hârtiei, am păcătuit ceva mai puţin. Servesc, oare, cuiva aceste gratuităţi metanoice ale mele? Nu ştiu şi nici măcar nu cred. Mie însă mi-au folosit. Întru defulare.
§. Să dea Dumnezeu să fiu profet mincinos, dar după ce a exterminat, din motive deloc justificate, numeroase specii de animale şi vegetale omul, acest criminal care¬-şi perfecţionează continuu agresivitatea deplorabilă, a început să dirijeze această agresivitate împotriva speciei sale. Fără să-şi dea seama că nici el nu se poate sustrage „tehnologiei” suicidare involuntare, pe care a conceput-o şi a organizat-o tehnic/ terestru.
§. Am reţinut, despre medic şi sărăcie, părerile a două genii: G. B. Shaw şi Shakespeare. Preluaţi-le şi păziţi-vă, fiindcă răzbunarea oarbă a întâmplării nu-şi selectează victimile şi nici gradientul de implicare în cauzalitatea circumstanţei. G. B. Shaw avertiza omenirea că nimic nu e mai periculos pentru bolnavi, dar nu numai, decât un medic sărac; de sărăcie materială era vorba, fiindcă sărăcia mintală nu mai poate fi „corectată” eficient dacă individul a ajuns deja posesorul diplomei de medic. Chiar şi pentru sărăcia materială sunt greu de stabilit nişte parametri universal-valabili. Fiindcă sărăcia, ca şi bogăţia sunt nişte concepte strict individuale, depinzând de modestie şi de insaturabilitate/ lăcomie. Shakespeare, care nu vorbea decât prin personaje, în cazul nostru prin regele Lear, era convins că prin zdrenţe viciile se văd uşor, iar sub hainele bogate se ascund şi mai uşor. Numai că nu înţeleg de ce crede el că sărăcia ar fi un viciu?! Poate însă fi considerată viciu, dacă se atribuie celor ce o crează şi o menţin, răspunderea vicioasă a existenţei ei alături de super-bogăţia neruşinată.
§. Prin minţile multora flutură conceptul confuz al independenţei personale (cea naţională n-a existat decât demagogic şi aparent). Văzând oamenii că nu prea pot să fie independenţi (aşa cum concep ei termenul) s-au mulţumit şi cu ideea de autonomie (un fel de sub-independenţă), căreia cel mai corect ar fi să-i zicem interdependenţă; ea singură poate să fie şi utilă, oricum mai utilă decât o independenţă sperată, dar niciodată atinsă. Ca să nu mai vorbesc de faptul că înţelegerea unei situaţii/ probleme reprezintă rezolvarea cel puţin pe jumătate a problemei… în totalitate; prin înţelegere recunoaştem, adesea, posibilitatea inevitabilităţii celeilalte jumătăţi. Şi, în contextul aceleiaşi foarte necesare înţelegeri a diverselor circumstanţe, trebuie să se accepte imposibilitatea, pentru o naţiune/ popor/ stat, de a se proteja împotriva ei înseşi. Nici legile, nici tradiţia şi nici credinţa nu ajută cu nimic dacă tu, naţiune, eşti „pornită” împotriva ta (prin fatalitate). De ce? Fiindcă operează inconştient contra ta însăţi nişte factori distructivi precum: desacralizarea societăţii, decăderea morală a omului contemporan, pervertirea ideologiilor politice, sfidarea legii de către impertinenţa puterii, dar nu numai. Doar corectarea acestor deviaţii etice poate opri declasarea unei naţiuni. Ar folosi oare la ceva un fragment din poezia Acatist a lui Horia Stamatu: Noi, lacomii pământului/ Noi, câinii fără ţară/ Să scoatem capul din beznă/ Şi să ne luminăm?

Ștefan Costache ANDREI

Nu

Nu îmi număra stelele arse
în pipa aceea marinărească
aruncată pe sufletele
chinuite pe locul în care
răsare iarba aceea cu accent
englezesc!
Aud cum ticăi în mine
ca un ceas fără aripile
crescute
pe copertă, atât de departe
de umbra ta,
de mâna ta…

Nicolai TĂICUȚU

lin

pe deasupra vine vântul
și vorba zboară
din ram în ram

de din jos vine apa
și vorba înoată
din val în val

de vânt puse-n mișcare/
de apă limpezite – vorbele

poemul vine de undeva –
nu există nicio precizare
hidro-meteo în acest sens

astfel că se-apropie de mine
în zbor lin
ca și când ar înota

și-ades înoată lin
ca și când ar zbura

prezumţie

poetul se sprijinea de malul râului.
meticulos
îşi clătea un vis în lumina zorilor
şi cugeta:

o aripă nu cade niciodată
cade fluturele, ea rămâne zbor

aşa şi malul acesta cade, cade
o să ajung să mă sprijin
de partea lui erodată
prăbuşită, care
a fost cândva mal