De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de adormit omenirea (2)

Morții cu morții, viii cu viii

Nu mai pomenisem de mult o vreme așa de câinoasă. Ploaia îmi țârâia de un ceas în creștetul capului lipindu-mi părul de tâmple și de ceafă. Eram ca o cotarlă jigărită, fără stăpân, hoinărind străzile aiurea.
Ce l-o fi apucat așa deodată pe Iaroslav? Să mă poarte pe drumuri noaptea prin ploaie fără să-mi spună nimic… S-a ridicat de la masă, m-a apucat de mânecă, mi-a zis „hai cu mine, bă” și după aia am părăsit bodega. Și-n bodegă era așa de cald… Ce i-o fi trebuit să lăsăm bunătate de votcă în pahare și pipițele alea două ude… de ploaie!?
De-abia ieșisem din schimbul doi. Se pornise ploaia și Iaroslav a zis c-ar bea ceva tare, adică un oțel-inox sau un întăritor de recul, cum alintăm noi votca. Ne-am adăpostit la „Șase țâțe”, unde-s picolițele alea trei… Frumoaseee, de pică boul din picioare.
Când au deschis fetele localul, i-au spus „Ca la mama acasă”, da’ bețivii nu s-au lăsat și, de ciudă că nu se dădeau pipăite și ciupite ca în alte bombe, au poreclit locul cu numele ăsta de bordel. Auzi, hal de nume: „Șase țâțe”!
Și stând noi așa de vorbă și mângâind păhărelele curate, cu licoarea de-i zic rușii „apșoară”, numa’ ce vedem că intră pe ușă două pipițe plouate ca două curci. Toate mesele erau ocupate, numai masa noastră avea două locuri libere, că Iaroslav e breaz între golanii târgului și-i respectat ca un mahăr: nimeni nu îndrăznise să vină la noi să ceară scaunele sau să se-așeze. Ele se apropiară supuse pentru că prietenul meu le făcuse semn să stea la masă. Dac-aș fi fost numai eu, jerpelit și cu fața buhăită de neodihnă și de băutură, gagicile ar fi plecat sau ar fi pus vreun haidamac să mă izgonească. Probabil că duhneam a transpirație și-a basamac… Dar cine mai putea să miroasă ceva în putoarea aia de fum și de băutură ieftină! I-am zis: bă Iaroslave, ia uite-le p-astea! El s-a uitat la mine ca la un prost și a dat din mână.
Pipițele rânjeau. La cine, nu știu, că era cam întuneric. Eu le-am comandat câte un lichior ieftin, că asta mi-au spus că ar vrea. De ce le-or fi plăcând poșircile astea, habar n-am. Oricum, îmi convenea: le și vedeam în așternuturi; că ce să caute două matracuce noaptea într-o bodegă, dacă nu…?
Da’ Iaroslav s-a ridicat de la masă, a bătut-o cu palmele și a zis: “hai, bă, cu mine!”. M-am uitat în jur – „bă” eram eu. Mie îmi spusese să vin cu el. I-am zis „De ce, Iaroslave? Domnișoarele se plictisesc singure, afară plouă, de ce să plecăm?”. Și afară ploua de rupea pământul. Bucuria țăranilor: se face porumbul, grâul și câte și mai câte. Vax! Eu unde să pun porumb? În baie, pe balcon? Da’ el nu: “hai și hai!”. „Unde mă?”, l-am întrebat. „Să-ți arăt ceva. Ai să vezi, numa’ vino!”. Gagicile chicoteau cu incote de parașută… M-am ridicat, că Iaroslav e cel mai bun prieten al meu. Când m-am dat la o parte din lumină am putut să le văd mai bine fețele… Bine c-am plecat, mi-am zis. Erau urâte rău: una avea o rochie portocalie cu buline verzi și era plină de coșuri, iar ailaltă era slabă-moartă, că i se vedeau oasele sub piele. „Hai, bă, Iaroslave”, i-am zis, scăpat de sub povara dorinței de carne străină, și-am plecat.
Când am deschis ușa grea din fier a bodegii, ne-a luat în primire ploaia lui Dumnezeu. „Uite, mă Ioane, ploaia asta curăță pământul de păcate”, mi-a zis în șoaptă prietenul meu, nitam-nisam. Io-l știam că vorbește în dodii, așa că l-am lăsat să trăncănește în voie. Vântul bătea și copacii se-aplecau dintr-o parte în alta și gemeau ca omu’, de durere. Am pornit fără să-l mai întreb unde mergem.
Din când în când câte un trăsnet ne lumina drumul. Așteptam cu inima strânsă bubuitura. Uneori venea, alteori nu, dar de fiecare dată tresăream din toată ființa. Un timp am mers pe sub copacii de la marginea drumului și pe sub streșinile caselor, la adăpost de apa care curgea fără milă din cer peste noi. După aia, când s-a terminat drumul, am ieșit pe cărarea pietruită și îngustă care îmi arăta că părăsisem orașul. În câteva clipe eram ud leoarcă și cu încălțările gâlgâind de apă. Acum hainele mi se lipesc de trup…
– Unde mă duci, mă zănaticule, că s-a terminat asfaltu’! Ia uite ce ne înglodim!
– Taci, Ioane, taci!
– Cum să tac, cum să tac? Bă, tu mă duci la cimitir…!
– Ai ghicit, Ioane, la cimitir, la Bunavestire.
– Ce căutăm noi acolo? Acolo se duc numai morții.
– Nu se duc ei. Îi ducem noi, ăștia vii. Că dacă nu i-am duce… morții cu morții, viii cu viii, ar fi harababură și n-ai mai ști cu cine stai de vorbă. Îi ducem la otelu’ lor să-și odihnească oasele.
– Iaroslave, tu bați câmpii, băiete…!
– Ia sticla asta și trage-i o dușcă. O să-ți fie bine.
– Ei, parcă mi-am mai revenit. Se vede cimitirul. Bună-i votca, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa…
Nici n-am apucat să termin zicala bețivănească, ș-odată mi s-au muiat picioarele. Cât eram de lung, m-am întins în noroiul galben din cimitir.
– Vezi dacă vorbești prostii? Morții stau și-ascultă… Crezi că lor le convine că au părăsit lumea cea frumoasă? Oricât de împuțită ar fi, dacă ești viu, tot frumoasă rămâne. Când auzeai prin beci vreo sticlă ce se rostogolea sau ușa de la cămară se lovea de perete și tresăreai cu nevasta în pat, cine crezi că te bântuia? Când lipsea ceva din casă sau din locul în care-ți țineai banii, cine crezi că punea vastu’? Ai, ia zi?
– Mmmmorții?
– Da, mă, morții. Habar n-ai câți trec pe lângă tine ziua. Noi ăștia care ne spunem că suntem vii, stăm ca săracul pe comoară și ne văităm că e rău pe pământ. Sanchi, căutăm Raiul! Alții spun că aici e Iadu’, da’ numa’ ei pot să ne spună ce bucurie este atunci când stai cu burta în sus și te mai desfeți o dată în bătaia soarelui ascultând foșnetul frunzelor din copaci. Să halești o friptură în sânge, la grătar și să sugi dintr-o stacană de vin roșu… Nu-ți mai spun de atunci când pui mâna pe-o femeie ca lumea, cu buci și cu țâțe și cu mijlocul de viespe… A, ce zici?
– Da, Iaroslave, ai dreptate. Dac-aș fi mort și mie mi-ar fi părut rău după așa bunătăți. Da’, vezi tu, că nu prea le ai nici când trăiești, darmite după ce-o mierlești. Dacă pui cap la cap frânturile astea petrecute într-o viață, nu aduni o săptămână.
– Ești prost, Ioane! Cât miști măcar un deget înseamnă că ești viu și că ești fericit.
– S-a oprit ploaia… Și zi, mă Iaroslave, morții ăștia se bucură de toate cele lumești mai abitir decât noi?
Iaroslav nu mai vorbea și îmi dădu de înțeles că mai bine mi-aș ține fleanca. Mi-am înghițit vorbele.
El amirosea văzduhul și se uita cu luare-aminte împrejur. Din pământ ieșeau aburi albi care se prelingeau printre cruci. Ici-colo apărea câte o cruce ca un înecat ce dă din mâini înainte de a se duce. Se limpezise cerul și se vedea Calea laptelui. „N-am mai băut lapte, hă, hăăă, de nu mai știu când”. Era liniște și parcă mergeam pe nori, prin cer. „Acuș-acuș apare și Sfântu’ Petru. Îl și văd îmbrăcat cu un anteriu alb, cu fața mirată: Ce căutați în Rai, bețivilor? – Căutăm și noi ce caută toată lumea, Sfinte Petre, bine căutăm. – Dar văd că ați cam întrecut măsura cu păcatele. – Suntem și noi băieți amărâți; când n-ai nici de unele, îți mai îndulcești amarul cu un păcățel. Nu mult, că strică, da’ nici puțin, că n-ajunge ”.
– Hi, hi, hi…
– Ce râzi, Ioane?
– Râd, că zici că suntem în ceruri și m-am gândit că s-ar putea să ne întâlnim cu Sfântu Petru.
– Care-i ăla?
– Ei, parcă nu-l știi…! Ăl de împarte gloata la poarta Raiului.
– Nu-i ce crezi tu, dar ești pe-aproape. Hai să ne odihnim pe bancă. Vezi tu, Ioane… adică tocmai, că nu vezi. Noi trăim în lumea asta plină cu de toate-bune, rele, dar mai e ceva, ceva pe care nu oricine poate să-l vadă sau să-l atingă…
– Aha, ceva ca o fofoloancă de damă bine! P-astea numa’ ăi cu cărămida de bani poa’ să le pipăie și să le vadă.
– Ioane, tu ești cam prost, dar gândești bine. Așa e. Lumea-i ca o fofoloancă, o gaură spre altceva, doar că oamenii obișnuiți se mulțumesc să intre în ea și să arunce acolo frica și gândurile rele fără să se întrebe ce-i dincolo de plăcerea frecușului. Poate de-asta trăim, să ne întrebăm mereu ce e dincolo… Tu te întrebi vreodată ce e dincolo?
– De ce să mă întreb? Scrie-n Biblie: dincolo e Dumnezeu Tatăl cu barba albă și îngerașii; Sfântu Petru care dă repartițiile… Cam atât. Ce, nu-i așa?
– Asta e ce spune taica părintele la biserică – povești de adormit copiii… Cum să-ți explic eu mai bine, să înțelegi…? Biserica știe ce se-ntâmplă, dar nu spune pe înțelesul tuturor. Astfel că ea a făcut o poveste frumoasă, ca să creadă lumea mai ușor. Păi dacă-i spui rumânului că sus e cineva care te pedepsește dacă faci rele, rumânul se străduiește să facă fapte bune sau măcar să nu facă prostii. Doar n-o să stea să-i deseneze că există energii și forțe subtile care acționează subcuantic, selectând biocâmpuri și structuri energetice pozitive de cele negative…
– Aoleo, ce-o mai fi și asta?
– Păi vezi că ți-am făcut capu’ călindar?!… Și cum îți spuneam, dacă tu sau eu, în loc să frecăm fofoloanca asta de viață de sus în jos și de jos în sus, am urca fără preget, fără părere de rău, am ajunge în ceva care seamănă cu Raiul de care ai auzit la biserică. Dacă nu, murim și stăm la umezeală și-ntuneric. Pricepi?
– Da. Așa am priceput. Înseamnă că numai sfinții care postesc de toate cele ajung acolo. Și ăilalți, prostimea?!
– Ăilalți… Ucigașii, eunucii și tâlharii – la Iad și ăia care n-au făcut nimic, nici bine, nici rău, o iau de la capăt.
– Cum vine asta, se nasc din nou?
– E un fel de-a spune. Iar trebuie să intru în filozofie cu tine! Când alegi o cale – să faci bine sau rău – te pui bine cu ăi de conduc lumea, iar dacă n-ai spate, nu poți duce la capăt ce-ai început. Când vine timpul să dai colțu’, nu știe nimeni de tine și rămâi între viață și moarte. Adică nici hoit de-a binelea, nici viu pe de-a-ntregul. Ei, stârvurile astea mergătoare caută…
După ce a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă și s-a lungit pe pământul moale. Apoi din el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos și luminos care a plutit ce a plutit și… a intrat într-un cavou. Mi-am zis că n-am văzut bine și m-am frecat la ochi. Trăgeam nădejde că, după ce oi lua mâinile din fața ochilor, am să-l văd pe Iaroslav viu, nevătămat și lămurindu-mă grețos cum vine treaba cu strigoii. Da’ n-a fost așa. Am întins brațele după el și, în loc să-l ating, se ducea, plutea sau parcă eu eram tras înapoi… După câteva încercări l-am ajuns și l-am zgâlțâit ca pe-un buștean. A deschis ochii și m-a privit. Avea o față de prost… da’ prost ca lumea! Nu mai clipeau ochii ăia ai lui de viezure așa ștrengărește. Colțurile gurii și obrajii îi căzuseră. Era o față de prost.
S-a holbat la mine ca și cum nu mă văzuse niciodată în viața lui, apoi a rânjit. Aoleo, după ce că arăta ca un prost, mai făcea și pe nebunul. A scos un cuțitoi de sub haină și… să dea cu el în mine.. „Mă Iaroslave, i-am zis, sunt io, mă, Ion, prietenul tău! Tu vrei să mă omori, ești nebun?” El: hî, hî, hîîî. Doar atât zicea și se apropia de mine cu cuțitoiul, să mă-nțepe. M-am îndepărtat, dar unde să fugi, că intrase luna în nori și în mijlocul cimitirului era o beznă… Mă împiedicam de garduri din fier forjat, mărăcinii uscați îmi intrau în palme și sub unghii, de câteva ori am dat cu capul de cruci… Până la urmă m-am lovit cu capul de zidul unei capele și m-am prăvălit amețit pe un mormânt. Nebunul de Iaroslav m-a ajuns cu cuțitoiul lui și cred că m-ar fi tranșat dacă nu ar fi apărut vreo câțiva aburi lăptoși, din ăia… Nu-mi era teamă, da presimțeam că de-aicea o să mi se tragă. Totul se petrecea ca într-un vis urât. În jurul meu petele alburii se roteau în sarabandă. Eu eram la mijloc. Nu puteam să mă mișc – țintuit la pământ de o putere străină. Am vrut să mă ciupesc, să-mi mușc limba, să mă încredințez că nu e decât un vis. Am încercat să spun Tatăl Nostru, dar gura nu mă asculta și boscorodea numai blestemății. Era lucrarea dracului! Petele alburii se învârteau într-o sârbă și păreau că se sfătuiau care să pună mâna pe mine. Un nor a intrat în cerc și a început să-mi dea târcoale. Mă gusta. Apoi… a intrat în mine. Ori eu am intrat în el, nu mai știu să spun. Am căzut în nesimțire. Nu mai știu cât să fi trecut, că era tot noapte când m-am trezit. Prin preajmă nu mai plutea nici un abur. Deasupra mea am văzut un chip de prost. Era un om care mă privea cu milă.
– Ioane, bă, scoală-te! Hai să mergem pe la casele noastre. Cine naiba te-a adus aici în cimitir?
– Domnule, cum îți permiți să mi te-adresezi cu un astfel de apelativ? Mă cunoști de undeva? Eu nu îmi aduc aminte să fi avut vreodată ocazia…
– Ce mă, te faci că nu mă cunoști, ai? Lasă fasoanele pentru doamna Barbulea; cu mine nu-ți merge!
– Ce doamnă… care Barbulea? Nu cunosc nici o doamnă cu numele ăsta! Domnule, oricine ai fi, te rog să mă lași în pace sau chem Poliția…!
– Bă Ioane, tu chiar ai înnebunit? Eu plec și te las aici, să dea strigoii peste tine.

Distribuie: