Spații culturale nr. 63 (8)
Emil NICULESCU
MIRCEA GRIGORESCU
UN ARHITECT DE PRESĂ RÂMNICEAN
(II)
Modestia sub care a trecut „dincolo” marele gazetar râmnicean: o simplă notă publicată într-un săptămânal bucureștean anunță încetarea din viață a lui Mircea Grigorescu, l-a determinat pe unul dintre „subordonații” de redacție din tinerețe, Virgil Ierunca (fost Untaru), să încerce, de la Paris, o mai dreaptă cinstire: Cei mai în vîrstă își vor aminti însă unul dintre cei mai talentați ziariști, slujind scrisul cu inteligență și pasiune. Între cele două războaie mondiale, Mircea Grigorescu a fost, alături de Teodorescu-Braniște, tipul ziaristului de stînga, cu tot ce implica această opțiune politică în România de ieri, cînd ciocnirile de tendințe și idei constituiau rolul precumpănitor al presei. Bineînțeles această stîngă era una liberală, pentru care democrația era democrație, și nu ca azi „democrație socialistă”. O democrație fără epitete denaturîndu-i conținutul – pe aceasta practicat-o Mircea Grigorescu la „Dimineața”, la „Adevărul” sau la „Cuvîntul liber”.
Ziaristica a însemnat o vocație, pentru ea Mircea Grigorescu a renunțat la literatură. Și totul anunța în tînărul Mircea Grigorescu în primul rînd un literat fin. Încă de pe băncile Liceului „Sfîntul Sava”, el a scos o revistă rămasă multă vreme exemplară pentru publicațiile de acest fel: „Revista literară a liceului
Literatul Mircea Grigorescu se va lăsa însă devorat de ziaristică. Din articolele lui din „Dimineața” și „Adevărul” s-ar putea oricînd alcătui o antologie impunînd un spirit viu, polemic, un ziarist curajos și de o mare onestitate intelectuală. Cînd Grigore Gafencu – întemeietorul ziarului „Timpul” – părăsește România, fiind numit în diverse posturi diplomatice, cotidianul e încredințat lui Mircea Grigorescu. Aici l-am cunoscut și eu între 1941 și 1943. Ca arhitectul superior al unui ziar. „Timpul” a devenit, sub conducerea lui Mircea Grigorescu, o gazetă cum numai țările occidentale, mă gîndesc în primul rînd la Franța, își puteau oferi. Totul se construia sub egida gustului, competenței, inteligenței și într-un climat de libertate și de camaraderie unic. Mircea Grigorescu definea o redacție: o „cafenea din care iese zilnic un ziar”. În această cafenea, unde se servea toată ziua și toată noaptea libertate, am lucrat fără să știu ce înseamnă rutina, cenzura, distanța sau morga patronului. E adevărat că noi cei tineri de la „pagina a doua” – „Timpul” avea zilnic o pagină consacrată literaturii – formasem un clan de „teribiliști” și de „negativiști”, ne împotriveam formelor politice și culturale ale vremii, fără să bănuim că atmosfera apăsătoare de atunci ne va părea nimica toată în comparație cu ceea ce avea să se aștearnă peste România „eliberată”, după 1944. Lîngă Miron Radu Paraschivescu redactam „pagina a doua” împreună cu Geo Dumitrescu, Marin Sîrbulescu, la care s-a alăturat apoi Ion Caraion. Eram, de fapt, stat în stat, pentru că Mircea Grigorescu nu ne dădea nici o directivă, nu ne punea nici o piedică. El se afla mai ales în discuții nesfîrșite cu redactorii politici și în primul rînd cu George Macovescu și G. Ivașcu. Aceștia redactau editorialele, spre surprinderea noastră, care nu înțelegeam cum niște oameni de stînga pot scrie asemenea articole – chiar nesemnate – despre politica oficială a vremii. (Aveam să aflăm, mai tîrziu, că o făceau cu voia partidului comunist, dar tinerețea noastră era impermeabilă dialecticii de partid.) Așa că rămîneam în grupul nostru, închis, de „terorism intelectual” căruia Ștefan Roll îi făcea ocheade, Octavian Neamțu încerca să-i dea sfaturi, sau Petru Manoliu, neliniști. Mircea Grigorescu ne încuraja tinerețea și impertinența ca un adevărat dascăl al inconformismului. Pentru el, libertatea noastră însemna mai mult decît orice. Veghea asupra ei cu o intransigență afabilă. Mi-amintesc că într-o zi am scris un articol foarte dur împotriva lui Arghezi. Autorul „Florilor de mucigai” protestase într-un ziar împotriva tipografilor care cereau sporirea salariilor. (Mircea Damian avea să-mi destăinuie cauza furiei lui Arghezi: era vorba de cei doi tipografi ai lui de la „Mărțișor”). Am publicat atunci textul meu în „Timpul”, intitulîndu-l „Arghezi contra Gutenberg”. Arghezi a făcut imediat presiuni asupra lui Mircea Grigorescu să mă dea afară. Mircea Grigorescu nu numai că nu a vrut să audă, dar m-a poftit să continuu, dacă mai vreau să adaug ceva.
Cert este că „inconstanța” argheziană, motivată și de arghirofilie, avea state (de plată) mai vechi, de pe vremea dictaturii regale: Radu Popescu istorisea cu brio (imitație a vocilor, gesticulație) o anecdotă rezumativă pentru această situație. Un grup de tineri liberali se răzvrătiseră împotriva bătrînilor conducători ai partidului și era pe cale să inițieze o acțiune disidentă. Anunțaseră că va apărea curînd o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghezi. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet. După ce s-a interesat cum o duce cu sănătatea și care-i sînt proiectele literare, a abordat chestiunea noii publicații: „Domnule Arghezi, am auzit că veți apărea zilnic la gazeta tinerilor noștri.” „Da, a răspuns poetul, sînt băieți buni, patrioți!” „Îi cunoașteți mai mult?”, a vrut să știe Duca. „Bineînțeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sînt băieți buni, patrioți!”. „Și cât vă plătesc colaborarea? – a insistat Duca. „Atâta și atâta.” – a precizat Arghezi. „Nu e puțin?” – a îndrăznit Duca. „Da – a convenit interlocutorul -, dar sînt băieți buni, patrioți!”„Domnule Arghezi, – a revenit la atac șeful partidului liberal, scriind ceva pe o hîrtie. Treci dumneata cu asta pe la casierie. e de trei ori cît ți-ar oferi ei pe un an întreg. Lasă-i în plata Domnului și vezi-ți d-ta de literatură.” La această propunere, Arghezi nu stătu o clipă pe gînduri. „Aveți dreptate, răspunse, dă-i în pizda mamei lor de lichele”, și întinse mîna după hîrtie (Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura „Nemira”, 1994, p. 28).
„Lepădările” meșterului au trecut dintr-un regim politic în altul, fără ca scriitorul să manifeste vreun disconfort de acomodare; în niște „Contribuții la biografia lui Tudor Arghezi” (datate 1988), Ierunca semnalează: Cînd Ion Caraion era închis și când, printr-un prieten comun stabilit în Franța, Șerban Voinea i-a cerut lui Arghezi să intervină în favoarea deținutului, maestrul i-a răspuns sec, nedezlipit însă de o vădită arheologie a ranchiunii: „N-are decît să-l scoată de la pîrnaie bunul lui prieten, Ierunca!” (Virgil Ierunca, Dimpotrivă. Polemici, Editura „Humanitas”, 1994, p. 27).
O singură dată, Mircea Grigorescu a trebuit să intervină, – revine Virgil Ierunca – dar nu cu autoritate, ci cu umor. Îmi încredințase „cronica literară” a ziarului. Cu impertinența vîrstei, am reușit să spun numai rău despre absolut toți prietenii săi din tagma literară. La început era foarte amuzat de situație: de cîte ori vreo scriitoare era victima cronicii mele literare, îmi întindea telefonul să-i aud tînguiala, uneori și lacrimile. Pînă la urmă însă, n-a mai putut suporta și – pe bună dreptate – mi-a spus: „Ei bine, acum că n-a mai scăpat nici un prieten al meu, am să-ți iau cronica, nu înainte de a-mi recomanda pe cineva care să repare, cu duhul blîndeței, tot ce-ai stricat tu.”
M-am gîndit imediat la Perpessicius. A reflectat cîteva clipe și mi-a răspuns: „Am nevoie de cineva și mai omenos, și mai blînd.” Și l-a găsit singur, pe loc: Petru Comarnescu. (…)
La un moment dat, Mircea Grigorescu a părăsit „Timpul” și ne-am mutat cu toții la noul ziar „Ecoul”. Am reînceput aici operația de subversiune a culturii oficiale, a gîndirii și moralei de-a gata, cu aceeași impertinență, și totdeauna Mircea Grigorescu a rămas identic cu sine: generos pînă la cinism, un ciudat patron de libertate.
„Ecoul” (19 dec.1943-31 mart. 1944) a fost un cotidian politic și literar ale cărui rubrici erau susținute de Șerban Cioculescu – artă și literatură, Miron Radu Paraschivescu – cronica literară, George Ivașcu – cronica plastică; colaboratori: Al. Piru, Ov. S. Crohmălniceanu, M. Sadoveanu, Mihnea Gheorghiu, Nina Cassian, Tudor Mușatescu, Mircea Damian, Iorgu Iordan, Paul Scorțeanu (M.R.P., n.m.), G. Călinescu (I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790-1982), Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 120).
După 23 August, – narează Virgil Ierunca – am asistat la cea mai crudă și neașteptată întorsătură în moravurile ei noi, progresiste. Colaboratorii lui imediați, cărora Mircea Grigorescu le dăduse pînă și identitate de ziariști, au devenit foarte, foarte importanți. Și pe măsură ce le creștea progresismul în noile fotolii, uitau sistematic pe cel care suflase asupra lor, făcându-i oameni publici. Mircea Grigorescu rătăcea prin București ca o umbră abia tolerată. Drama lui era atît de întunecată, încît a revoltat și pe Petru Dumitriu, care, cu puțin înainte de a fugi în apus, a scris o nuvelă unde Mircea Grigorescu era personajul principal al capcanei întinse de destin și foștii săi protejați. (Virgil Ierunca, Mircea Grigorescu, în: Subiect și predicat, Editura „Humanitas”,1993, p.193-197). Text datat: Martie 1976. Nuvela la care se referă Ierunca face parte din volumul „Biografii contemporane” al lui Petru Dumitriu.
Centrul manifestărilor antirăzboinice, în timpul campaniei noastre pe Frontul de Est, era Bucureștiul, după Emil Manu: în „Albatros”, în „Timpul”, în „Ecoul”, se scria intens despre cartea franceză (Virgil Ierunca avea chiar o rubrică, pe când celelalte ziare elogiau cartea germană). În „Ecoul” (ziar condus de Mircea Grigorescu), se publicau în ianuarie 1944 articole culturale total eretice”, semnate de Geo Dumitrescu și Ion Caraion (Emil Manu, Generația literară a războiului, Editura „Curtea Veche”, 2000, p. 18).
Ierunca scoate, împreună cu Ion Caraion, în 1947, revista literară „Agora” (în cinci limbi) suprimată, după primul număr de comuniști. În istoria revuisticii românești, „Agora” este unicat bibliografic și bibliofilic, cu un tiraj foarte mic pentru interesul pe care-l presupune sumarul: 1026 de exemplare și acestea prea puțin difuzate. Unii dintre colaboratori, ca Salvatore Quasimodo, aveau să ajungă celebri peste două decenii, fiind distinși cu un premiu de prestigiu universal (Premiul Nobel), alții au debutat aici, ca Paul Celan, după ce s-au impus pe plan european, vor muri prea de timpuriu, o parte din poeții români ce publicau în „Agora” aveau să se afirme vertiginos în deceniul următor, să tacă două decenii sau să cadă în același ritm în uitare. (Emil Manu, Op. cit., p. 376; 429).
În „Timpul” debutează, la douăzeci de ani, în martie1942, Marin Preda, pe atunci corector al ziarului, ajutat de Miron Radu Paraschivescu, cu schița „Pîrlitu”, citită și agreată și de redactorul Orleanu; – E bună, zise el după ce o termină, ridicând fruntea din șpalt. Felicitări!
– Îmi rezerv și eu plăcerea să o citesc mîine după masă, la cafea, zise Grigorescu. După câte înțeleg, e un debut?
– Da, zise Orleanu în locul meu și încă unul reușit. Tot acolo, mărturisește scriitorul, și-a „consolidat” intrarea în literatură: Am publicat apoi în „Popasuri”, aproape la rând, patru sau cinci nuvele, scrise sub impulsul debutului, apoi m-am oprit. Celelalte sunt, după Victor Crăciun, „Strigoaica”, Noaptea”, „La cîmp” (Marin Preda, Creație și morală, Editura „Cartea românească, 1989, p. 10).
Un eșantion din atmosfera de redacție este surprins în dialogul dintre M.R.P. și Tiberiu Tretinescu, redactor, fiul unui ofițer superior. Autorul „Cântecelor țigănești” îi impută tânărului coleg: Cum e posibil ca tu să nu știi cine suntem și ce reprezentăm noi cei de la „Popasuri”, pe care tu ne cunoști și ne urmărești? Ai văzut tu vreodată pe unul dintre noi să scrie articole antibolșevice, aluzii de vreun fel, reportaj cum ai scris tu fără să te fi dus pe front, din burtă și în așa hal de minciună și de mistificare? Ce suntem noi după tine? Legionari „adevărați” dintre cei care au rămas și pe care Mareșalul îi ocrotește, sau redactori la „Porunca vremii” sau la „Sfarmă piatră”?
– Miroane, nu m-am gândit, se bâlbâi Tib.(…)
Miron Paraschivescu se opri din râsul acela al său înecat, care nu însemna numai entuziasm, ci o ironie la adresa cuiva sau ceva atât de copleșitor încât ai fi zis că îi venea și îți venea și ție, auzindu-l să te tăvălești de râs.
– Barbarii de la răsărit… a… ha, ha, …a …ha, ha…
Pe urmă își reveni, deveni brusc grav:
– Să fie ultima ta prostie pe care ai făcut-o. Passons… Să sperăm că după război acest reportaj nu va trece în dosarul tău. Căci vor fi dosare. Vor cădea multe capete.
Și se lăsă peste noi o tăcere grea. (Marin Preda, Viața ca o pradă, ediția a 2-a, Editura „Cartea românească”, 1979, p. 275; 293; 305; 308).
Un „specialist” în reportajul de război, Constantin Virgil Gheorghiu, care a publicat „Ard malurile Nistrului” (cu o frumoasă prefață de Tudor Arghezi, cel mai mare poet al nostru în viață), „Cu submarinul la asediul Sevastopolului” (cu o prefață de Ionel Teodoreanu) și „Am luptat în Crimeea”, a avut precauția să nu-i aștepte pe învingători; la Paris, a publicat romanul „Ora 25”, bine primit, ce, mai târziu, devenit și film, cu Anthony Queen în rolul principal (Virgil Gheorghiu, Memorii, Editura „100+1 Gramar”, 1999, p. 535; 539).
Începând cu patronul, până la defensorul sovieticilor (vezi volumul de memorii „Jurnalul unui cobai”, pe care a încercat să-l tipărească, convins că nu mai are ce pierde, în deceniul șapte, la Paris), toți aveau să realizeze ce înseamnă un regim de ocupație, de altfel destul de barbar.
La 17 martie 1940, M.R.P. notează despre ranforsarea sa morală prin dramul de certitudine pe care mi-a dat-o re-angajarea mea la „Timpul”, unde sunt ținut să scriu a lună sub pseudonim. E un sentiment curios și o încercare grea: mă simt delivrat de orice răspundere morală față de oamenii care mă citesc, dar de zece ori mai răspunzător față de mine însumi.
Libertatea de a scrie oricum mă constrânge și mă angajează, față de anonimul care e pseudonimul meu actual. De altfel nici nu e atât de anonim fiindcă e numele lui bunicu-miu, tatăl mamei: Paul Scorțeanu (Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai (1940-1954), Editura „Dacia”, 1994, p. 37).
„Timpul” (7 mai 1937-1 mai 1948) era un cotidian de informații politice, sociale, economice, culturale, sportive, cu pagină literară direcționat, inițial de Grigore Gafencu (1937-1946); redactor șef a fost Mircea Grigorescu. Articolele de fond purtau semnătura lui Gr. Gafencu și I. Simionescu, după 1945, de Gheorghe Dinu, Demostene Botez, Petru Comarnescu. La pagina literară au colaborat N.M. Condiescu. Lucia Demetrius, Anton Holban, Gala Galaction, Ion Marin Sadoveanu etc.; cronică plastică de M.R.P., cronica feminină de Cella Delavrancea, iar cea muzicală de Em. Ciomac (I. Hangiu, Op. cit., p. 337).
Față de conducătorul ziarului, atitudinea este oscilantă, pornind de la neînțelegeri pecuniare: Mă sâcâie nițel mizerabila atitudine a lui Mircea Grigorescu și dependența bănească de el, la care m-a dus plecarea lui Gafencu și a lui Hurtig de la conducerea ziarului. Bebe Roman a aruncat aseară peste focul ăsta mocnit: „Își bat joc de tine, plătindu-te cum te plătesc. Ești un prost talentat!”
Evident, Grigorescu făcea fețe-fețe. Și Grigorescu se numără printre tinerii „de viitor” ai acestei țări (Op. cit., p. 62; 68). Cu timpul, ca în numeroase rânduri, se va „revizui”: O destăinuire a lui Mircea Grigorescu, o destăinuire care, dacă e adevărată, e plină de învățăminte: defeta gazetei e opera lui Hurtig (…). Într-adevăr argumentele lui Mircea par convingătoare; m-a izbit și pe mine înlăturarea celor mai apropiați lui. Apoi, incertitudinile consiliului de administrație. (…) Oricum e interesant de reținut că, sub guvern legionar, gazeta lui Gafencu moare sau e amenințată și lovită de moarte nu de Horia Sima, ci de Hurtig. Oamenii care, ieșind din scenă, vor să piară toată lumea odată cu ei.
Nu mai puțin îi unea prețuirea față de debutantul din Siliștea Gumești, cum reiese dintr-o invidioasă parcă, observație a jurnalierului: Scriu făcut, compus, construit. Scriu știut. Îl citeam pe Marin Preda, care un geniu elementar, (…) și mă simțeam umilit. Raporturile pe care el le stabilește între lume și lucruri sunt grave, simple și primordiale. Aș spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea Grigorescu, Marin Preda n-are predecesor. El e generația spontanee. Pe când eu, sunt tot numai alambic, filtru, sită, râșniță ( Op. cit., p. 145).
Îl va urma pe Mircea Grigorescu la „Ecoul”, dar, în noiembrie 1946, când apele se despărțiseră și cei racolați de noul regim nu mai erau „tovarăși” cu cei epurați, estimând, cu amărăciune, ponderea eșaloanelor, va nota: Pe când „stânga” asta a lui Groza durează, durează; cu chiu, cu vai, dar durează, măcar atâta cât să realizeze în jurul ei câteva inteligențe orișicum reprezentative: de la Dimitrie Gusti, Camil Petrescu și Vianu până la un Zaharia Stancu. (…)
Nu deschizători de drumuri îmi par acești „adezioniști”, ci resturi, fenomene implicite necesare unui faliment complet, ale „desfacerii totale”, așa cum se văd în vitrinele prăvăliilor de consignații, toate boarfele și mărunțișurile unor foste gospodării înstărite de pe vremuri, ce se vând, pe lipsurile de azi, la prețuri bune.
Și atunci, de-abia se va pune problema viitoarei culturi românești. Și vom fi noi, cei puțini, rămași pe margine și-n urmă, ca Bogza, Pandres, Mircea Grigorescu, Radu Popescu, Octavian Neamțu – destul de zdraveni ca să constituim grăuntele viitoarei recolte culturale? Or suntem o sămânță mucezită sau, în cel mai bun caz, uscată? ( Op. cit., p. 264). Doi dintre nominalizați, Bogza și Radu Popescu au accelerat și au prins plutonul omologat ca fiind „progresist”.
Fondatorul ziarului „Timpul”, Grigore Gafencu, rămas în exil, după înfrângerea revoluției din Ungaria (1956) a avut o criză cardiacă întorcându-se de la sediul parizian al Europei Libere, unde înregistrase un comentariu pentru România, trăgând primele învățăminte din invazia sovietică. Simțise obligația morală de a-i avertiza pe români că, dacă acum Occidentul nu a intervenit (când un avion având la bord pe secretarul Națiunilor Unite ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri tancurile moscovite), ar fi riscant să se mai conteze pe vreo intervenție americană eliberatoare. Îl va fi durut atât de tare acest negru constat al eșecului încât de aici să i se fi tras moartea? Cei care i-au stat aproape nu se îndoiesc (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura „Humanitas”, 2008, p. 205-206).
Privitor la reconsiderarea la care au ajuns unii din primii ofertanți pomeniți, la 19 septembrie 1959, artista Florica Hociung este în măsură să dea unui alt „refuzat”, dintre scriitori, al regimului „democrat-popular”, Traian Chelariu: Mi-a spus că „Ciobanul Bucur” i-a fost refuzat, iară bustul „Camil Petrescu”, lucrare foarte bună, după ce i-a fost recepționat de respectiva comisie, n-a mai fost expus. I s-a răspuns că lucrarea s-a rătăcit sau pierdut undeva. Florica (…) a aflat că motivul neexpunerii ar fi faptul că, înainte de a muri, Camil Petrescu a scris Vaticanului, că tot ce a publicat în R.P.R. a fost publicat de nevoie și sub presiune morală. Muribundul ar fi implorat iertarea păcatelor (Traian Chelariu, Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, Editura „Paideia”, 2002, p. 343). Oricum, autorul lui „Bălcescu” a refuzat, sub diferite pretexte, să se înscrie în partid.
Total fără remușcări, în același an, se declara, după același „proscris”, un mare/ masiv, dar orientat reper: M. Sadoveanu, la un banchet, unui interlocutor care pomenise de mizeria îndurată se un confrate neînregimentat sub steagul scrisului nou: „Dacă mergea de la început cu noi, mânca și el ce mâncăm noi.” Nu cred că, rostind aceste sau asemănătoare cuvinte, marele prozator s-a gândit și la celălalt înțeles al frazei sale (Op. cit.,p. 314).
Nici revopsirea lui Zaharia Stancu, după startul pentru a prinde carul de luptă al învingătorilor politici, nu a fost lipsit de emoții, după depoziția Monicăi Lovinescu: Pus la index de comuniști pentru curajoasele sale articole dintr-un jurnal național-țărănist apărut după 23 august și suprimat repede de către cenzura sovietică (fals denumită Comisia aliată de control, deoarece numai rușii tăiau și spânzurau acolo), Zaharia Stancu nu știa cum să-și recâștige epoleții în presă. Pe Virgil, știindu-l de stânga, îl rugase să-l introducă la socialiști. Văzând că de partea asta ușile păreau închise, s-a „descurcat” singur. Într-o bună zi, la Capșa, nu s-a mai discutat decât despre noua „ținută” a lui Zaharia Stancu: se răsese în cap și semăna leit cu un comisar politic. Printre căpeteniile comuniste pe cine va fi văzut mai întâi? În orice caz, de atunci ascensiunea sa a fost lină (Monica Lovinescu, Op. cit.,p. 362).
Acum cînd Mircea Grigorescu a plecat dintre noi – adaugă în finalul remember-ului său Ierunca – mă gîndesc cum s-a simțit el călcînd în redacția „României literare” a lui George Ivașcu sau a „Săptămînii” lui Eugen Barbu. El, care făcuse dintr-o redacție un templu și o cafenea, nu mai putea intra decît într-o cazarmă de sloganuri. Ironie cu adevărat greu de suportat pentru finețea celui care a fost Mircea Grigorescu.
Calibrul mărturiilor adăugate, rarele prilejuri de aniversare/ comemorare, au îndreptățit, încerc să sper, această addenda la evocarea, găzduită de numărul anterior al revistei, marelui gazetar râmnicean, ce, dacă ar fi fost caucazian, în noiembrie 2018, ar fi împlinit 110 ani.
