Literadura nr. 6 (9)

Manuela Camelia SAVA

…o vorbă sau două despre poetul
Nicolai Tăicuțu

Pornind, fără doar și poate, de la titlul
surprinzător al recentului volum de
poezii „și cum vă spuneam…” al lui
Nicolai Tăicuțu, ne putem imagina lesne un
triptic poet-poezie-cititori, numai că de data
aceasta e ceva special ce se adaugă
universului liric: o reinventare a sinelui.
Avertismentul din prolog nu este întâmplător!
„și cum vă spuneam…” este poemul ce
deschide seria lirică inedită (volumul fiind
împărțit în trei: „cu bine, Ioanid!”, „dimineți
îmbujorate încă”, „ceața subțire a serilor”) și
ne deschide calea spre o nouă lume, atât prin
atitudine, cât și prin limbaj. Se produce
întâlnirea/ reîntâlnirea poetului cu propria
identitate – „vinovat vei fi aici, nicolai t”
pentru tot ceea ce urmează, ca apoi cititorii,
încetul cu încetul, să remarce schimbarea/
preschimbarea. În locul lui Ioanid – un alter
ego al poetului, să apară acum clar/sigur
„nicolai t”, o revenire la matcă: „nicolai t va fi
numele tău”. Este recunoașterea paternității
poetice: eul aparține eului, poezia lui Nicolai
Tăicuțu este una autoreferențială/interiorizată.
Apare în centrul lumii câmpia, dar este
devansată de divinitate, Dumnezeu este
chemat/pomenit mai des în comparație cu alte
volume, de aici spiritualizarea versurilor, fără
să fie un apanaj categoric al poeziei lui
Nicolai Tăicuțu: „tuna, Doamne, fără ecou/
ploua, Doamne, fără ropot” (despre oblonul
tras și preschimbare). Tot Dumnezeu este cel
care dă tonul transfigurării poetice: „ioanid e în
ațipire o vreme/ mi-a spus Bunul Dumnezeu”
(în poemul (de) validare cu compromis).
Câmpia este laitmotivul volumului
identificându-se cu nașterea/ existența lui
Nicolai Tăicuțu: „câmpia română este peste
tot” (o chestiune delicată), devenind un
simbol: „mi-am rezervat o insulă solitară/ în
câmpie/ și nu oriunde/ ci în câmpia română”
(legănat de cumpăna fântânii).
Ca un semn al îndreptării spre divin se pot
recunoaște aici îngerii în poeme ca: îngeri
vinovați, de-ale noastre, ajungându-se la
simbioza poet-înger: „trăim împreună o
simbioză a zborului/ și, din când în
când/realizăm asta”.
Plecând de la copilărie și resimțind acut
trecerea timpului, poetica ludicului implică
gravitatea existenței, subliniind efemerul, ca
în poemul „poetul simte asta pe propria
piele”, unde Don Quijote este cel care se
luptă cu morile de vânt care „sub greutatea
spicelor/s-au scufundat în pământ”.
O altă dimensiune remarcabilă a volumului
este lumea rurală cu stan a bărăgăniței, cu
școala primară modestă, de la țară, unde
copilul recită o poezie, la serbarea școlară,
toate adunate în amintire, toate sublimate în
versuri ce dovedesc la final un suflet sensibil,
iubitor de frumos.
Ceea ce atrage atenția este ars poetica, multe
din creațiile lui Nicolai Tăicuțu fiind definiții
originale, atrăgătoare ale condiției creatorului:
„rânduială”, „poem cu revenire”, „festina
lente” „peisaj” (pag 37), „beneficiu”,
„alteritate”, „șui”.
Livrescul se îmbină cu realul, inefabilul cu
anecdoticul, limbajul rămânând o permanentă
cale de cunoaștere, de ființare metaforică.
Așadar, să stăm de vorbă cu poetul Nicolai
Tăicuțu, să ne mirăm de mirarea lui, să iubim
poezia cum o iubește el, să ne apropiem de
câmpie și să o divinizăm cum o face el… nu e
greu… merită încercat!

Daniel LUCA

Acel ultim care nu e niciodată ultim

Volumul de versuri al Feliciei
Feldiorean intitulat Risipitele Iubiri
(Editura Ceconi, colecția eCreator,
Baia Mare, 2017) conține trei diviziuni:
”Risipitele Iubiri”, „Petale de suflet” și „Celor
fără vină”.
Poezia inclusă aici este amplă, densă, atât ca
spațiu, cât și la nivelul conținutului și
pornește de la filonul folcloric pentru a ajunge
la Adrian Păunescu. Autoarea nu se dă înapoi
în fața patriotismului, ci îl îmbrățișează strâns:
iubirea de neam, de țară, de univers chiar
(„Pe-ai noștri frați îi plângem și îi vom
plânge-n veci”; „Și-ngenunchez în fața
copiilor desculți / Care la Timișoara cu
lumânări în mâini / Au fost uciși de gloanțe
trase de cei nebuni”).
Interesantă este asemuirea României cu un sat
(„Vă spun ce mi se pare-acum, / Că România
e un sat / În care fiecare știe / Când ai venit,
când ai plecat”). Pe cât de surprinzătoare, pe
atât de adevărată, cu atât mai mult cu cât
„Fratele mai mare” … veghează îndeaproape.
Trăim cu adevărat vremuri de cumpănă, iar
poezia Feliciei Feldiorean este angajantă, în
căutarea fericirii absolute. Ori, altfel spus, a
păcii, sub semnul credinței („Să fim de-a
pururi fericiți, / Până-n Dumnezeire, / Să ne
iubim nedespărțiți, / Acum și-n nemurire”;
„Să ne-adunăm și să formăm / Un cerc nespus
de mare, / Să fim cu toții la un loc, / Pe-a lui
Iisus Cărare”).
Autoarea este conștientă de necesitatea aflării
unui mijloc de salvare, de supraviețuire și îl
găsește: iubirea.
Tot ce e uman ori se află în jurul omului
trebuie iubit. Cum altfel, când natura iubirii
este una divină, iar omul nu trebuie să se
îndepărteze de credință („Doar Ruga mai
poate salva ce-i distrus, / Salvați-vă sufletul la
fel ca Iisus”; „Iubirea-i ultima salvare”)?
Între om și natură iubirea este reciprocă,
natura se reflectă în om iar omul în natură
(„Și flori de cireș și de soc / S-apese pământul
cel greu”; „Și hai să fugim prin păduri, / Să
mergem desculți printre flori / Pe-un țărm plin
de fragi și muri”).
Satul cu obiceiurile, tradițiile și mireasma
copilăriei nu poate fi uitat niciodată („Pe o
geană de cer, pe la margini de sat”; „Iubeam
și satul, noi iubeam și iarba / Și pietrele și nu
știam ce-i vrajba”).
Iubirea de părinți se estompează cu trecerea
timpului, iar copiii îi lasă să-și petreacă zilele
din urmă la azil („Iubiții mei copii-bătrâni /
Iubiții mei bătrâni-copii”), care e văzut ca o
veritabilă condamnare la uitare („Copiii
voștri, necuminții / Să-nvețe de prin
dicționare, / Că mai presus decât părinții / Nu
poate fi nimic sub soare”). Și totuși, iubirea
de părinți poate și trebuie să triumfe („Și vă
colind de dor de casă / Și vă colind de
sărbători / Când pâinea rumenea pe masă / O
mai simțiți doar din scrisori”).
Iar când în scenă intră El sau Ea, totul se
schimbă. Indiferent de consecințe, omul
trebuie să se lase purtat de valurile iubirii căci
ea înseamnă viață („Aș vrea să respir lângă
tine”; „Trăim iubind și iubind murim”). Cu
atât mai mult cu cât timpul nu stă în loc defel
(„Numărăm tăcuți / Clipele ce pier”) și numai
amintirile rămân în urma sa („Iubirea am
uitat-o pe banca unde-am stat / Și unde-ntâia
oară noi ne-am sărutat”).
Este truvabilă aici și viziunea lumii ca teatru,
ca spectacol („Căci am jucat pe-atâtea scene /
Doar roluri dintr-un teatru mut”), dar și ca
teatru de păpuși, omul fiind doar o simplă
marionetă în mâinile unui păpușar invizibil
(„De la o vreme suntem doar păpuși, / Ce dau
reprezentații în culise”).
Tonul pare pesimist, autoarea uzitând formula
„ultimul / -a” („ultima toamnă”, „ultimul
sărut”, „ultimul vals”, „ultima salvare”,
„ultimul concert”), dar, în fapt, se face un
adevărat elogiu bucuriei de a trăi; nu se
sfârșește niciodată nimic întrucât de fiecare
dată urmează altceva. Chiar și după moarte
viața continuă, chiar și după noapte se ivește o
altă zi („Ne naștem plângând în fiecare zi”;
„dar nu știa atunci Artistul, / Că era ultimul
concert.. // (…) // …Era pentru ultima oară… /
Dar cântecu-I nemuritor”).
Sub aspect compozițional, prima diviziune
suferă în raport cu celelalte două. Poezia
cuprinsă aici se înfățișează adeseori în formă
brută, iar abundența repetițiilor nu are
întotdeauna efectul scontat, ba dimpotrivă
(„Flori de gheață peste lume / Flori de gheață
peste văi, / Simfonie de viață, / Flori de
gheață-n ochii tăi. // Flori de gheață peste
sate”).
Altădată, captivată de imagine, autoarea scapă
din vedere exprimarea („Desculți printre
ploaia de flori”).
Dintr-un punct de vedere, poezia Feliciei
Feldiorean este înzestrată cu o cantabilitate
aparte, fiind facil de pus pe muzică. Dintr-un
alt punct de vedere, suntem în prezența unei
poezii a tumultului interior, a întoarcerii la
sinceritate, la ingenuitatea copilăriei.

Claudia MINELA

„The limbs they took”

Dacă din urmă ne vin asemenea
talente, putem sta liniștiți că
viitorul literaturii române e pe
mâini bune!” (despre tineri, Nora Iuga –
Festivalul Internațional de Poezie Artgothica,
Sibiu, 2014).
Fiind o admiratoare a versului tânăr, am
reușit să-mi fac o părere despre poezia noii
generații. Mulți dintre ei încearcă să fie în
trend, încurcându-se în formule abracadabrante
doar de dragul de a fi în centrul
atenției. Efortul lor de a se afla în linia întâi
este evident, astfel încât, fără să-și dea seama,
aduc un dezavantaj poeziei generației lor.
Jongleriile menite să impresioneze artificial
cititorul, sunt de scurtă durată. Aceia care
apelează la asemenea trucuri, rămân doar
niște mâzgălitori de versuri mediocrii care
confecționează poezie pe bandă rulantă,
pierzându-se în mulțime.
Unul dintre cei care se detașează de masa
imitatorilor pehlivani, este tânărul Gabriel
Nicolae Mihăilă, născut în Galați, câștigătorul
mai multor premii importante, o voce care
este menită să impresioneze cititorul prin
coloratura intensă a propriilor trăiri,
transmițând emoție lectorului său.
Am ținut morțiș ca poezia lui să facă parte
din culegerea de lecturi ,,Tineri ca niște
spaime” și mărturisesc că am reușit cu greu
să-l conving să participe la acest proiect la
care țin foarte mult. Gabriel este una dintre
vocile tinere care se impun, care merită
ascultate cu atenție, versurile sale nefiind
accesibile oricui.
,,The limbs they took”, volum de versuri
publicat la Editura Minela, 2017, autor –
Gabriel Nicolae Mihăilă – se remarcă printr-un
fragmentarium raportat la un existențialism
cu caracter ireductibil. Abordarea temelor
este redată când pragmatic, protestatar, ironic,
când sensibil, confesiv, meditativ, reducând
lumea exterioară la un ,,maze of the future
past” prin care autorul minimalizează
importanța și rolul său în tabloul cotidian,
evitând platonismul – ,,eu am tras perdelele
lumii și le-am cusut din regie” și, ca ,,un
delfin urban care înoată prin asfaltul
oamenilor/ prin pământul crăpat de atâtea
cotropiri premeditate”, obosit, alege să
rămână în compania femeii frumoase, simple,
transparente – ,,așa cât să nu știe nimeni” –
singurătatea, cea ,,care face diferența între
oameni”. Despre ei nu poate vorbi pentru că
nu îi cunoaște suficient, decât dacă ar ,,scădea
numărul neoamenilor”.
Decepționat de lumea reală, caută să-și
înțeleagă semenii ,,the truth is hold by heart/
not by ego/ not by others”, dar nu reușește și,
copleșit de adevăr, se resemnează,
acceptându-i așa cum se află sub lumina
divinității – ,,oameni pe care i-am crezut titani
în viețile noastre s-au topit sub lumina
adevărului/ sub lumina lui Dumnezeu s-au
întunecat ca niște puncte mici negre/
neînsemnate/ și au dispărut”. (my little
runaway)
Nu renunță la convingerile sale și în cele
din urmă, detașat, decide să se refugieze în
poezie, cea care nu i-a înșelat niciodată
așteptările. Acolo este lumea lui, un colț de
univers unde – ,,oamenii nu stau lipiți de piele
asemeni unei cămăși vechi din cânepă…// aici
sunt tot/ de la pagina pe care o dai mai
departe până la următoarea/ care te face să
mă uiți și să mă cunoști iar/ până la tușul
încă umed/ până la căldura palmei tale/care
mă mângâie în toate încheieturile cărții/ aici
mă vei găsi sub toate formele geometrice/ aici
toți pasagerii au supraviețuit realității// aici e
singurul loc în care mai pot să văd oameni
acolo unde nu sunt// aici e singurul loc în
care am trăit fericiți”. (heramite sia)
Deși tangențial dramatic, Gabriel trăiește
comod în lumea construită de el și devine
neîmpăcat cu sine, când iese din zona sa de
confort, chiar dacă alege tema iubirii, ușor
tristă, conchide la finalul poemului ,,nu mă
mai leagă nimic de acest loc”: ,,despre iubire
nu se vorbește niciodată la trecut/ în palme
un șarpe îmi retrasează/ linia vieții/ nu mai
cred în nimic”.
Ironia subtilă este o acupunctură emoțională,
indiferent de tema aleasă, fie că face referire
la femeie – ,,femeia perfectă ar însemna
sfârșitul lumii/ o iarnă nucleară continuă în
care am spune/ bărbatul este sexul slab…//
feminitatea nu se învață/ se stăpânește/ iar
cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi
o fată este impotența de a fi
femeie”(Embargo), fie că se referă la viață –
,,întotdeauna am zis că viața e doar o glumă
crudă/ un rod care nu a fost îngrijit până la
capăt și a fost abandonat” sau la propria
moarte, lăsând ca testament, un îndemn, o
dorință prin care practic își marchează
personalitatea puternică – ,,să nu-mi plângeți
începuturile//… să râdeți să spuneți/ la
umbra lui Gabi ne-am așezat/ și am văzut cât
de răsfirată e unitatea lumii/ la umbra lui
Gabi am luat pauza de masă împărțind un
singur măr/ și nu ne-a rămas în gât nu am
fost pedepsiți/ nu s-a scris o poveste și nici o
pildă/ doar o poezie/ un sfârșit de poezie/ pe
care nu se încumetă să îl înceapă
nimeni/”.(Gabi 1)
Acesta nu este un sfârșit de poezie, ci un
început efervescent care își merită din plin un
loc de vârf în ierarhia liricii contemporane a
generației de după 2010.
Gabriel Nicolae Mihăilă, o voce sensibilă,
pregnantă, despre care veți mai auzi cu
siguranță, este un foarte bun ,,dansator” pe
care ,,Marea Doamnă, Poezia”, cum o numea
Alexandru Mușina, l-a ales ca partener pentru
mult timp de acum înainte.
,,întotdeauna cel care a iubit l-a tras după el
și pe cel care încă nu/ când uiți să scrii poezie
toți oamenii încep să fugă din ea”
Lectură plăcută!

Distribuie: