Literadura nr. 6 (8)
Adrian BOTEZ
Comentarii din marginea ploii
comentez – din
marginea ploii – fără a ține cont că-s și eu
ploaie
șiroaie
de cuvinte – din ce în ce mai
greoaie…
ploaia – lup hămesit – cu botul
trombon
cântând: mă smulge m-aruncă din
orișice loc și
mă lasă meditației
funebre : ambele – dar
pe rând
n-am nici țigară – nici
gând
…noapte – buzunar secret – fără
țigări – al ploii: mă simt
mult mai prost decât însăși
prostia oii
„neamul nevoii…” – murmură înghețat de
Statuile solitudini-Eminescu–apoi elicopterele
tornadei se prăvălesc – în spinarea
pradei: toți câți suportă existența
Everestului – plesnesc!
…deci – pe mine – cel
rămas fără gheb ori
spinare – de nimic nu mă
doare: îmi belesc – enorm
fantomatic – doar
ochii – ca eu pe mine să mă
sperii – ca eu și cu mine să
facem față – socratic – acestei
mizerii – acestei
manifestații exhibiționiste – a
Prea (…mult prea…) Puternicului – care
cască gura – ca
fraierul – la multșiroindele
bicicliste
***
Nerăbdare
karma mea-i să fiu dobitoc o viață
nicicând s-osebesc traiul meu – de piață…
făcui compromis pân’ și cu amibe:
le-am dat zurgălăi – mi se-ntorc diatribe!
de m-oi re-ncarna într-un prost mai mare
și nu voi primi dreptul de-a fi floare
rog să se sisteze „buddhe” și „nirvana”:
pe tigri-i asmut să-mi „rezolve” rana…
să fii buzunar – gol și-ntors pe dos
e-un sadism scârbavnic – de boz păcătos…
de mine se scarpin’ porcii – mii! – râioși
ca de stâlpul cosmic:…zei răutăcioși…
…nu mai rabd – Părinte din Aeroplan:
scoate-mă degrabă din cerescu-Ți plan!
***
Noapte De Toamnă
afară-i gaură enormă – trei schelete:
„copaci” încă își spun – dar pe-ndelete
în ochi – epilepsie înspumată
mă-ndepărtează și de mine – și de zloată
trăiesc o tragedie-n multe acte
orb pretutindeni – fără Căi Galacte
cresc buruieni – cresc umbrele de urs:
ciudat că vântul încă nu m-a smuls
în jungla-mi se încurc’ meridiane
habar nu am – dar mă dor mii de rane
țip în delir – dar nimeni nu-i pe-aproape
ca să mă scuipe – ferm – drept între pleoape…
…moartea s-apropie – sfioasă – de noptieră
iar lampa-mi luminează înc-o slovă – înc-o
sferă…
Liviu OFILEANU
FIINȚA OGLINDITĂ
O cărticică de numai 70 de pagini te
poate ține încordat ca în miezul
deznodământului romanesc, asta deși
ai pe rafturi atâtea ispite care își cer dreptul la
întâietate. Am ales un alt titlu din periplul
meu maxblecherian, e vorba de Sorin Catarig
– „În răstimpul dintre două plecări / Ghid
practic pentru străbaterea nopții” (Ed. Max
Blecher, 2017), volum recomandat de Ovidiu
Nimigean și Claudiu Komartin, ambii fiind de
acord că ne aflăm în fața unui „scriitor de
primă mână”, sub magia unui „autor greu de
încadrat”. Catarig se află deja la cea de a patra
ispravă – „Zone friendly” (volum
colectiv, 2002), „Unele
considerații asupra tehnicii
salvării aparențelor” (2003) și
„Moarte printre stabilopozi”
(2006), vizibilitatea sa ținând de o
artă a discreției. Cartea de față e
structurată în patru secțiuni:
„Pisică albă într-o livadă de meri
înfloriți” și încă trei care poartă
același titlu: „Despre
însemnătatea micilor obiecte
personale (I, II, III)”, fără a se
schimba ceva din tonul inițial și din schema
dispunerii în pagină, semn că autorul nu pune
preț pe sârguința unora de a sclipi prin
inventivitatea aranjării versurilor și alegerii
celor mai nimerite titluri. „Titlurile” acestor
poeme în proză sunt chiar data conceperii lor,
astfel că volumul pare să fie scris pe parcursul
unui singur an, fără grabă, așa cum i-au fost
dictate. Și putem afirma că i-au fost bine
dictate, mai ales că poetul e genul de tip
împăciuitorist, unul care nu agreează
baricadele generaționiste, criteriile și obsesia
grupului-de-forță. Mai jos, o distincție clară
între subiectul poemului și prejudecata a ceea
ce trebuia ca să fie de văzut: „Cu trecerea
timpului propozițiile devin din ce în ce mai
sacadate./ Sunt lucruri care nu se spun,
lucruri care se trec direct pe curat, pentru ca
în cele din urmă să se piardă ca o recuzită
netrebuincioasă./ Evident că atâția prieteni
nu o să mai am niciodată, așa cum stau
așezați cuminți pe scaunele grele de fier, dar,
odată ce au trecut cei treizeci de ani, până și
fotografiile de grup nu au cum să fie altfel
decât mișcate./ Nimic nu mai e destul de viu./
Noi picotim pe fotolii adânci de răchită, pe
când păsările ne privesc țintă./ Printr-un mic
decupaj privim afară, dar ce are să se
întâmple dacă toată ceremonia nu va începe
la timp?/ Printre copacii înțeleși ca un simplu
decor (după cum se poate deduce chiar din
spusele foștilor colegi) trec grăbite mașini,
dar la ce bun atâta violență, la urma urmei în
toată relatarea asta nimeni nu e cu adevărat
pionul principal: observați că înșiruirea
evenimentelor e destul de laxă. / Doi câini
dorm nepăsători la umbră.” (12.09, p. 56).
Personajele vehiculate în poeme
au fiecare „un fel de a fi”, vocații
epatante care-l fac pe observator
să le opună ceva asemănător, o
tehnică-a-picotelii, condițiile
supraviețuirii miraculoase într-un
context alienant, câtă vreme
„patria e o grădină de legume” și
subiectul trăiește „fără nicio
regulă în camera fără unghiuri
drepte”, dormind pe unde apucă și
luând masa când și-aduce aminte.
Menirea personajelor e să producă
un simulacru de viață, dascălul, domnul
director, părinții și bunicul care „copiază
poezii din reviste” par rupți de realitatea
constrângătoare a neliniștii, pactul cu urâtul e
sublimat în versuri de o sfâșietoare frumusețe:
„Mi se făcuse așa de frig, încât am adus
câinele în pat,/ să mă încălzească puțin.
Așezați în jurul meselor, vecinii își beau vinul
din pahare înalte, pline de cuburi de gheață,
iar comisarii își freacă palmele cu satisfacție
de fiecare dată când coșul de nuiele se umple
până la refuz cu capete proaspăt tăiate (…)”
(02.12, p. 15). Protagonistul acestor poeme
pare să fie un tip care-și petrece vremea citind
și scriind, observând lumea pentru a-i înțelege
resorturile care o fac totodată atractivă și
respingătoare, el subliniază faptul anodin,
scenele familiare și cadrul natural prevestitor
de evenimente mai mult sau mai puțin
inteligibile. Proximitatea naturii predispune la
notații cu substrat metafizic, adesea
premonitor și în răspăr cu expectația de ordin
suprareal a cotidianului, sunt scene de exterior
și fulgurații de circumstanță a zilei în curs.
Într-un haos destinat ordonării lui prin
tastatură, poetul inventează cuvinte (citește
sensuri) în limbi pe care încă nu le cunoaște,
învață „tehnica scrisului de mână” și accede
în spațiul cogitației prin acțiunea verbului
lamartinian „a picoti”. Așadar, lentoarea
acțiunilor personale trece în plan secund,
observarea atentă a acțiunilor celuilalt devine
matrița prelucrării realului într-o formă
suportabilă, de „ghid pentru străbaterea
nopții”. „Copacii” pot avea sensul de scriitori,
gândacul de bucătărie revine ca la Dumitru
Crudu, în spațiul intim de viziune kafkiană,
iar poetul se simte acasă în precedentul
coșmaresc al marilor autori: „Exersez de
fiecare dată atât de mult,/ încât memoria
faptelor dispare fără urmă,/ ca aburul lăsat
pe geam de răsuflarea fierbinte/ a oaspetelui
care privește grădina din fața casei,/ unde
copacii continuă să crească nepermis de
înalți.// Iată, îmi spun, se apropie ora/ când
mi se va aduce ceaiul cald, îndulcit cu miere,/
împreună cu o bucată de pâine rumenită pe
plită/ – e desigur tot ceea ce lipsește în
momentul de față.// Printre crengile
copacilor/ păsările se adună uneori seara/ ca
să facă un zgomot asurzitor,/ tu observi cum
gândacul de bucătărie/ urcă pe geam cu
mișcări precise,/ de mecanism bine uns.”
(06.06, p. 38). Catarig are o lume a sa, din ea
fac parte cele alese pentru a fi observate,
îmbrăcate în aura bonomiei și risipite de-a
lungul zilei în fulgurații și largi contururi,
evantaiul tematic se restrânge la dilemele care
îl obsedează: trăirea și plecarea, două borne
între care se înscriu fenomenalul și
interpretările acestuia, încercarea mereu
reluată de a înțelege ce i se întâmplă și de ce:
„Atunci întredeschideam fereastra cu
speranța că lucrurile au să se repare în cele
din urmă de la sine și, într-un mic moment de
inspirație, am să pot fotografia petalele florii
de ceară, în ciuda luminii slabe – e un fel dea
spune că nimic nu s-a schimbat.//
Întâmplările au să se adune într-o povestire,
ca să ne formăm o idee despre durată (…)”
(17.01, p. 26). Poetul e conștient că luptă cu
morile-de-vânt tot obosindu-se ca să-și facă o
idee clară despre particularitățile ofensatorii
ale umanului, despre realitatea clar-obscură,
hazardul în care s-a trezit gândind altfel decât
restul semenilor săi. Aici e punctul forte al
poeziei sale, farmecul provine din
recunoașterea impasului, știința metodei
combinative, o alternanță a cadrelor interior-exterior
și punctarea precisă a locului de unde
începe proiecția sugestiei, în fond, o estetică
personalizată. Ceea ce contează e că la finalul
lecturii cititorul simte că a cunoscut o
persoană, îi cunoaște pasiunile și tabietul,
scheletele din dulap și modul în care trăirea
atentă se transformă în text gândit, produsul
pur al unui ecarisaj aplicat referințelor stricte
ale unui jurnal-sadea, lirismul câștigând prin
această nouă carte o altitudine amețitoare.
Dacă viața bate filmul, cartea de față
rivalizează cu viața autorului, elementele se
distorsionează și se recompun după nevoia
structurii perfecte, adică e loc întotdeauna și
pentru mai bine, de parcă produsul finit s-ar
mai afla în gestație, totul necesită o perpetuă
stare de grație și timp pentru sine, noțiuni
aflate încă la distanță de emitent: „Se poate
scrie un roman solid, unul clasic, de
preferință, cu câteva personaje bine
construite, inspirate din realitate, din
întâmplările pe care le-am trăit eu însumi, și
totul are să funcționeze de minune, asemenea
unui mecanism bine reglat, dar toate astea se
vor întâmpla, firește, numai atunci când o să
aflu răgazul să-mi strig nemulțumirile, înainte
de ora la care datoria îmi cere să merg la
serviciu.” (13.07, p. 45). Autorul ne lasă
impresia că abordează poezia ca pe un soi de
mirare continuă, descrierea de tip jurnalier
fuzionează cu lirismul acut și flacăra
propriilor revelații. Există unele similarități cu
poezia obiectelor și gesturilor mărunte
practicate de Iustin Panța, densitatea
discursului înregistrează cele mai
nesemnificative seisme ale ființei, chiar și
acel „zgomot de fond neînsemnat” produs de
oglindirea ei pe marginea lucrurilor care vor
repovesti cândva alerta simțirii. Mai avem de
notat un nume care lasă ceva în urma sa:
Sorin Catarig, un poet care știe să
povestească.
