Propoziții pretențioase – Auxina
Chit ordinar. Ce preparat cu prafuri și uleiuri.
Ce-l mai frământa tata! ,,Bre, scoți untul din el! Nu mai bine luăm silicon?” Abia se auzise la noi de el și costa o căruță de bani, cam cât trei metri de jgheab, material, manoperă și montaj. Peste tabla ruginită mai întâi treceai pensula cu vopsea, apoi bucățeleai gogoloiul și acopereai gaura cu mișcări asemănătoare modelatorilor de lut, cu degetul arătător întinzând chitul spre margini până părea una cu tabla. Peste se mai dădea un perdaf de vopsea și cu asta gata.
Așa-mi începusem cariera de urcător pe casă, cu remedieri, cu chit, a la Costache, străbunicul.
Dar problemele erau mult mai grave, de aceea ne simțeam mereu datori să dăm sfatul cel mai bun beneficiarului. Astfel de peticire ținea doi-trei ani, poate și mai mult, însă tot ce cumpărai în anii de după Revoluție avea termen de garanție de pe azi pe mâine, iar chitul nu făcea excepție și cu atât mai puțin vopseaua: la prima ploaie se prelingea în jgheaburi. Ori se exfolia la soare. Să crapi de necaz, să simți că atârnă deasupra capului sabia pedepsei, să ți se strângă sufletul de vinovăție și să nu scapi de sentimentul că în loc să atragi clienții, mai curând îi alungi. Eu, cel puțin, deveneam atonic în clipele de repaus, până la a mă simți moale ca o cârpă, vorba vorbei, ca un veritabil autist, deloc în stare să îmi mai coordonez nici minte, nici mișcări, auzeam, vedeam, dar nu pricepeam nimic. Deseori apostrofându-mă Corina că rețin ce vreau eu și nu ea și tata că nu mă pricep la nimic. Aveau dreptate. Și alții și alții. Ei convinși în faze incipiente că eram deștept și bun la toate, în stare fiind, eu pitindu-mă în sine de neputință, dând la iveală ulterior lipsurile. Luptați-vă fiecare cu starea de nesiguranță, cu ,,avaria” permanentă. Abia atunci veți descoperi cu adevărat ce simt.
Nici nu nimerisem clientul ideal. Contabil, rece, cu planurile lui de a contrabalansa plățile și încasările. Terminasem cu succes lucrarea la CAP, ne încadrasem în voia ,,domnului”, ba încă făcusem câteva concesii bănești, bune-n economia cooperativei, lăsându-ne loc de bună ziua și pentru altă ocazie. Survenită peste câteva luni, chemați iarăși ,,la datorie”. ,,Domnu’ Călin, câtă tablă și ce manoperă luați ca să acoperim tot cu tablă?” Îți sclipesc ochii auzind o astfel de întrebare, se învârt cifre-n creier, se fac operațiuni inverse înmulțirii și ți se luminează fața ca la aurari inelele-n bătaie, chiar dacă-i arsă de soare și aduci mai mult cu ei decât cu metalul prețios. Sus. Ruletă, caiet, calcule. Câteva sute de foi, muncă destulă, câteva zeci de milioane în trei buzunare, trai și berechet când o-ncepe austru și-o va ține p-a lui. ,,Vă sunăm. Calculăm și vă spunem.”
Cu ăl bătrân părea că vom bate palma. Auisem în gând de bucurie. A doua zi din nou chemare, iarăși drum. ,,Cu tablă cutată cam cât ar ajunge?” Translare de la un model la altul, fiindcă primul includea și preschimbări de scândură, holșuruburi ca la carte, planare de coame…. Cam tot atât, hai vreo trei milioane minus. Până s-a înfățișat adevăratul stăpân pe hotărâri. Fiul. Mașină crescută-n dimensiuni, neagră, el umflat în pene. ,,Nu dau atât!” Mai jos chiar nu se putea, ne-am fi amputat cel puțin două zile de la plată.
