Literadura nr. 6 (6)

Ilona CRISTINA

Nu-mi ești

îmi ești gând subtil
ascuns în trecut
la colțuri de amintiri

și ești aici
în mine
în ochiul meu verde de vară
și-mi ești sărut

și nu ești aici
în brațele
în spațiul ăsta gol
să mă aperi de mine
să mă înveți să zbor

și nu ești al meu
niciodată n-ai fost
vei fi infinit departe
iar eu nu știu
cine voi fi.

filă goală

mă doare fila din cartea asta goală
că e albă și tristă
că nu știe ce sunt alea cuvinte de dragoste.

tu
mă vrei să-ti fiu poveste
să mă narezi la persoana a III a singular
să nu uiți că m-ai avut cândva

mă crezi aiurea și fără de înțeles
nu știi că odată ca niciodată
nu mă purtam așa

ai uitat când te strigam ,,iubire”
ai uitat că îți eram roman…

eu
te vreau să uiți de mine
te rog să clipești spre înainte
ești stea apusă pe tâmpla mea
rămâi așa

Andreea MAFTEI

Prefață

Tăiată în rouă, prima lumină solară…
tăcută,
eu, pe sprânceana somnului. Caut
cuvintele. Moi, legănate. Sânul plin, încă,
le strigă…din gură de ceas. Telefonul cântă
,,Let’s have some fun”.
Agasant.
Pânza unui păianjen coboară,
fără a fi vreun deranj,
la crucea patului, dar
ne prefacem preocupați amândoi,
într-un Do not disturb pus la
primul contact. Gândesc.
Las totul și-mi schimb dispoziția,
dimineața, câte jumătate din timpul –
răspuns la „cu ce mă îmbrac”,
azi/
ținuta de zi. Eu, doar, pieptănată
lejer. Trag aer în piept
și-mi cânt…,,Let’s have some fun”.

***
Gongul de seară

Pe colțul hârtiei neîntoarse,
vreme de-o clipă, noi și toată liniștea
colinei a șaptea, numerotăm ziua.
Cu aripi întinse îngerii verzi
fredonează acordul serii. Alambicat.
Spre alte șase puncte se fabrică viața.
Pierdute de timp, pe scoarța luminii,
diamantine, două creștete-n joacă.
Își spun cuvântul încorsetat
la prima noastră emoție.
Ziua și praful
lovesc cu putere boarea de vânt
cu sfânt parfum de caprifoi
ce miruie cerul ochilor noștri.
Rodat, doar miezul ars de brad
și balansoarul
cântă povestea lor printr-o tăcere –
la primul gong…
Seara de gală.

Francisco José Martínez MORÁN

(Madrid, 1981), scriitor, realizator de emisiuni
radiofonice în SER Henares, director al revistei
Quebrados, Doctor în Literatură Comparată, a terminat
studiile la Universitatea din Alcalá. A fost distins cu
Premiul Poesía Joven Félix Grande și XXIV Premio de
Poesía Hiperión.
Scrie studii literare, fost membru al Centro de Estudios
Cervantinos. A publicat patru cărți și colaborează cu
numeroase reviste literare.

Cuvinte și pupile

Roza visează la un bărbat:
cu o tristețe care-i e străină
își măsoară eroziunile pielii,
înșiră vorbe și pupile,
încercând să-nțeleagă dezamăgirea,
teama și speranța.

Visează că existența se reduce
la sânge la puls și la praf;
visează că trăiește lungi anotimpuri,
se visează palidă și urâtă, se visează
excesiv de bătrână și uitată.

Visează că ceilalți sunt ce care provoacă răni.

Însemnări despre un fapt evident

Îi vom vedea murind,
agonizând, întinși pe așternuturi
de spital, atât de bolnavi și de extenuați,
că abia mai au putere să vorbească
de implacabila teamă care-i înconjoară.

Halatele legate la spate,
febră sub zero,
bălți de sudoare, glasuri amuțite
ochi neînsuflețiți, ulcere,

carne albită,
păr îngălbenit, piele crăpată,
chip agitat și inexpresiv,
certitudinea de a sta în fața oglinzii.

Înserare

Toată seara am făcut dragoste,
stau în așternut, pe jumătate adormit,
fără a putea să mă gândesc la altceva
în afara pletelor pe care le mângâi
când mâinile mi se pierd după gâtul tău.

Strigă cineva în stradă și te ridici
fără pudoare, dezbrăcată, și curioasă,
spui ceva, râzi, și-apoi taci.

În timp ce se-nnoptează, în lumina slabă,
trupul tău se micșorează în fereastră.

ca o exaltare a intangibilului:

așa, goală, ești perfectă, ca un simbol
de foc peste marea neconsolată.

Vestibul

Pe zid sunt albe flori întârziate.
Poate că vor fi culcate de primele ploi
ale toamnei, poate că mâine
corolele lor ofilite nu vor mai fi
nici albe nici strălucitoare nici mătăsoase.

Va fi frig în noaptea asta și încă
n-am găsit un vestibul care să mă
adăpostească.

Și continuă scriind

Am continuat să scriu în fiecare zi,
ca cel ce rupe lumea între degete
și-i împrăștie miezul pe zăpadă.

Cartografie

Mi-e frig și nu mă pot adăposti

Traducere Elisabeta Boțan

Premiul revistei Literadura la concursul
„V. Voiculescu – Arc peste timp” – 2017

Teodora LUNGOCI (Suceava)

a (nu) aparține

azi mi-am dat seama că sunt mai nebună decât
vecina cu moațe. o știam cumva, dar nu mi-am dat
voie
să o cred
le-am zis: ,,când o să fiu mare, o să fiu un felinar”
ei au râs m-au întrebat dacă sunt bătută în cap.
,,asta nu e o meserie”

așa că am venit acasă am început să caut leacuri
pe google. oamenii normali n-au descoperit așa
ceva
probabil n-au timp din cauza normalității
(care ocupă foarte mult spațiu pe harddisk
mie îmi place să șterg fișierele inutile)

am scris pe caietul de notițe ,,nimic”. am aruncat
pixul
s-a lovit surd de veioză. focul încarcerat a
tremurat, întinzându-mi mâna
mi-am zis că aici voi aparține cu siguranță
m-am așezat pe spate
ca să simt cât mai repede cum mă integrez
am încercat să mă bag în jocul flăcărilor
pentru că afară era frig, dar nu știam regulile
de fapt nu erau reguli

poate că era doar o joacă de-a oxidarea
focul e atât de imatur de ciudat
nici aici nu aparții cuiva chiar nu

cleaner is active

cine vrea să fie otrăvit mărul
să fie bun

dorința de a deveni simetrică. niște imagini
într-un cimitir de realități
e prea târziu să-mi pară rău că am profitat
de plăceri interzise

vreau să găsesc repede înecatul în mare
pe care niciun salvamar n-ar încerca
să-l resusciteze

așa e scris: stabilopozii vor fi pietre de moară
valuri (ab)surde vor tăia orizontul
oasele altui timp vor decora priveliștea
marea va țipa ca o turmă de elefanți

cum să juri pe toți dumnezeii
că trecerea n-o să doară
când tu

***

abel 2017

se uită pe furiș la mine și-mi șoptește
că-i place universul meu
fiindcă e un număr irațional,
spre deosebire de celelalte pe care le-a străbătut.

i-am zis să-și stăpânească privirea aceea vulgară
pentru că nu mi-aș imagina cum am emite
împreună lumină
dând viață sistemului nostru solar.

ca să dea refresh la discuție, mi-a explicat
cum identifică el pe un clișeu infraroșu
ceva între noi,
iar eu l-am îndemnat să se lase bătut:
fragmentul ăsta de galaxie e prea slab

,,o să-mi iau un spectroscop mai bun”, mi-a zis
rânjind
am plecat/ am simțit că
cei 13.2 mld de ani lumină dintre noi sunt o
distanță
prea mică

Tudor CICU

În palma mea se ascunde o lume

Pe Simina Maria Sima, elevă la Colegiul
Național „B.P. Hașdeu” din Buzău, o
recomandă Gabriela Matiu – prin
frumoasele cuvinte înscrise în prefața la carte
„Cuvânt înainte”: „Își exteriorizează cu
neașteptată sinceritate, decență și maturitate
spaimele, fobiile, temerile”. Cred în destinul ei de
poetă născută (pentru mine, ca lector) odată cu
apariția volumului „În palma mea se ascunde o
lume”, apărut la editura Omega, 2016.
Tânăra poetă ne vorbește despre dragoste,
lumea înconjurătoare cu mirajul ei, desprinderea
de copilărie, dar și moarte (cu teama și disperarea
celui care a și înfruntat-o). Teme precum
singurătatea, tristețea, misterul clipei trăite,
speranța în mirajul iubirii, visul, sondarea unor
trăiri halucinante, fiorii primelor iubiri: sunt
umbre care-i vor așterne poteci de străbătut
dinspre gândul ce aleargă însetat către poezie.
Ai putea crede că poezia Siminei Maria Sima,
ca joc și artificii, ne amintește de barocul cu
substrat oniric al poeților nocturni reci-glaciali,
dar cu poemul „Mă nasc”, desferecă lacătul de la
cufărul ȋn care ȋși ține poezia: „…nu știam/că
visele se pot sculpta în pielea mea,/că nu sunt
întrebări pe care cerul să nu le poată scurge/până-n
creier,/să le amestece cu tine și să cadă,/să
cadă,/să scrie din mine un vers născut fără
cuvânt,/să mă despice cu o silabă dintr-un
vers,/să-mi rupă aripile și să le coasă invers ca să
nu mai pot/să zbor”. Un torent năvalnic îi este
poezia iar ea se află, deocamdată, ȋn pragul acelei
vârste când o tornadă de sentimente strânse să
susțină un conflict permanent cu sine, un nou
început de căutări, oscilații și uimiri, promit să
aștearnă câteva note grave pe portativul unde își
trăiește cu intensitate propriul destin creator. Este
un îndemn către cei care încă nu au uitat de
mirajul unei lumi „care mi se desface printre
degete”;
Cât de departe va străbate, în poezie, Simina
Maria Sima, când „în palma mea se ascunde o
lume pe care a tăiat-o un cuțit” (vezi poemul
Cruce) și lirica ei va irumpe în cascade printre alte
multe trăiri, vom trăi și vom vedea.

Labirintul

,,Labirintul” căutărilor lui Teo Cabel cel
care îi „împăiază cuvintele și le pune/La
geamul iluziei” salvatoare, ca în basmul
românesc, este iubirea. Poemul exorcizare, care
deschide volumul din care am citat aceste versuri,
conține și cheia descifrării acestei lumi labirintice
cu fapte neînțelese și susceptibile în interpretări.
Și mai departe aflăm că e „grea calea, înfometată
de adâncuri vindecătoare”. Dar cuvintele, aceste
fire desprinse cu migală, dintr-un ghem al
Ariadnei, sunt ca peștii „în acvariul ochiului
flămând de cărări” de îi împing, tot mai departe
de malul spre care vâslește, cum spune în motto-ul
cărții, imaginile, pentru a integra rostirea
poemului în mister.
Ceea ce îl definește pe Teo Cabel în cea de a
treia sa carte de poezie intitulată „Labirintul” (Ed.
Brumar, 2017) este amprenta inedită a unui poet
de construcție, lucrând misterios cu cuvintele.
Impresia celui care îi va citi noua sa carte e că
începe poemul ca și cum ar pregăti instrumentele
pentru a intra în tainele unei simfonii mozartiene
și îl părăsește în aceeași tăcere cu care venise: „ai
construit, în tăcere,/Din ochii tăi până în ochii
mei/Un pod,/Ca Apollodor din Damasc”
(aniversare).
Vâslind alteori spre poezia confesivă, a
fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale,
a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii
întâmplării poetul schematizează parabola
reevaluând limbajul poetic spre trăiri mitice: „Nici
nu știa că vânează, între/Coperte cartonate, morile
de vânt,/Alerga pe câmpia paginii,/Ritmul verde,
iarba, din visul său tânt” (dulcineea).
După aria de acțiune a poemelor
distingem două tendințe ale poeziei sale de
suflet: prima se valorifică mai mult prin
lirismul imaginației simbolistice uzând și de
metaforă, a doua se fixează pe text sau pe
scriitura epică. Din acest labirint poetic,
cititorul va găsi și drumul spre ieșirea dintr-un
labirint asemănător cu cel descris de eroul lui
Dickens din Marile speranțe.

Colierul de rouă

Cu volumul „Colierul de rouă” apărut
la Ed. Editgraph, 2017, Mihai M.
Macovei, ne dezvăluie un poet nu atât
al ideii, cât al fastuosului scormonitor în
cuvinte. Cu „iureșul expresiilor în care
suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc
în prefața la carte), poetul buzoian biruie încă
odată timpul care se dilată până încremenește
să reintre în spațiul câștigat după fulminantul
debut avut cu „După ochiul trecerii”, în 1989.
Starea ludică („dorm într-un somn de rană”),
în care Mihai M. Macovei gândește și-și
rostuiește poemul, face parte din starea în care
se petrec acele evenimente ale percepției ideii
ridicată pe templul cuvintelor. Acest ștrengar
zgomotos și timid în platoșa sa este un poet al
profunzimilor despicate de apele cuvântului și
atât de des bătute de vâslele poeților care au
generat un întreg evantai de frumuseți. Clădită
în buchete de câte șase poeme ce urmează
unui număr de nouă scrisori, textele sunt alese
ca pentru a destrăma idei înșurubate în ființa
misteriosului univers și a recompune
imaginea unui întreg vizionar. După acest
poet, nefericirea n-ar locui în universul
cuvintelor ci în adevărurile pe care ni le
dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii…
seara/vom murmura vom murmura/și vom trăi
o veșnicie iubindu-ne/singurătatea-n doi”.
Metafora poemului închide o tristețe
iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea
timpului în iubirea și revenirea la dragostea
dintâi: „Nu mă iubi”; „Dor de dor”; „Ți-am
scris în octombrie”; „Întoarce-te”. Cele nouă
scrisori au blândețea graiului moldovean
așternut peste versul lui scris cu „tocul cu
penița de aur”. Dintre ele „…Na!”; „Întoarce-te
la plopi”, par închipuitele scrisori,
netrimise, ale unui poet Luceafăr către
preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori
rostirea sa e înduioșătoare ca un pulsar trezit
din adormire: „A venit timpul să te îmbrac
într-o cămașă albă” de mireasă, a poeziei.

Inimitabil

În volumul de versuri (ediție bilingvă:
română/engleză) intitulat „Inimitabil”,
apărut la ed. Editgraph, 2017, Manuela
Camelia Sava ne oferă un anotimp al iubirii
mărturisite. Adeptă a versului liber, a
poemului frânt din tiparul haiku-lui, Manuela
Camelia Sava croșetează sentimentele, („de
cealaltă parte a ferestrei”) cu inima zvâcnind
în povestea de iubire mereu reluată și întoarsă
pe același „peron al speranțelor”: „dintr-odată
lumea devenise încăpătoare/soarele se
mutase/de cealaltă parte a ferestrei mele
roz/am strigat cu putere/să audă Dumnezeu/te
iubesc/El nu m-ar fi ascultat prea curând/fiind
ocupat cu ceilalți” (Lumea încăpătoare).
Poeta își personalizează poemele urmând
o linie expresionistă, de notații imagistice
firești. Apoi „amănuntele vieții”, pot cuprinde
cuvintele fiecăruia dintre noi ori altfel de
solemnități ale sugestiei. Cititorului i se
indică numai orizonturile și frumusețea
nedeslușită, magică a imaginației. Iar autoarea
va fi, în vizorul cititorului, cea de dincolo de
soarele închipuit copacul cu atâtea
semnificații, visul, marea cu accesoriile ei,
sufletul, inima, luna, gările întruchipate în
vers.
Visul face parte din aspirația spre magia
iubirii: „Copiii suflau în păpădii/păreau
soldați ce străjuiau visul meu/(îți povesteam
câteodată ce visam nopțile)/trenuri paralele
/ne urmau cu aripile lor negre/îngerii aveau
semințe în ochi/zburau jur împrejurul
meu/priveau mirați spre păpădii. Și natura e
adusă în discuție ca pretext pentru a-și
exprima fiorii unor iubiri de adolescent. Cum
în dragoste niciun sacrificiu nu-i de ajuns, „o
vioară plângând în surdină”: „Un pescăruș
pribeag ară/seară de seară/în gândurile
mele/…/dincolo se naște doar visul/tu rămâi
departe ca o planetă înghețată în spațiul
prozaic” (Peisaje marine – II.) „Ne vom
întâlni în alt vis…”, acolo unde va veni (ne
promite) ca înger păzitor.