Spații culturale nr. 63 (3)

Mihaela MALEA STROE

Perspective, retrospective
și planuri de viitor

— Copiii cresc, într-o bună zi vor pleca… Atunci o să-ți fie și mai greu, o să te apese și mai tare singurătatea, că ei vor avea viața lor. Cu viața ta ce faci? De ce nu privești în perspectivă? Ascultă-mă, că știu eu ce zic și nu uita că… nu întinerești!
Asta-i spunea tanti Tatiana, vecina pensionară care divorțase cu mulți ani în urmă și-acum își zdrelea ea însăși gingiile știrbe în coaja uscată a singurătății. Adică nu oricum, ci bazându-se pe propria experiență existențială o sfătuia pe vecina mai tânără, privind-o peste rama ochelarilor atârnați pe nas și înălțând a înțelepciune degetul arătător. O avertiza, solemn, cu toată sfătoșenia vârstei foarte înaintate.
Și tot tanti Tatiana o povățuia să scoată verigheta de pe deget, să n-o mai poarte, că așa îl ține legat de lumea asta pe cel plecat și nu e bine. Nici pentru el, nici pentru ea.
„Să privesc în perspectivă?” își zicea Bogdana și, inevitabil, o fărâmă de tristețe îi întuneca lumina ochilor. Își amintea întâi de seara petrecută cu Tudor, până târziu, pe balcon, povestind și făcând planuri, în șoaptă, să nu-i trezească pe copii. Tudor ținuse morțiș să meargă cu toții să se plimbe pe faleză, în preajma Castelului Alb, cu zidurile lui – broderie în piatră, ca un castel din povești, locul lui preferat. Indiferent în ce stațiune de pe litoral și-ar fi petrecut concediul, în fiecare an veneau măcar o zi aici. Splendid tablou: marea până hăt-departe, clipocind ușor, cerul senin, lumina lunii pline și, pe țărm, Castelul Alb. S-a întristat și s-a înfuriat Tudor: Castelul, până nu de mult o bijuterie arhitecturală, a fost dezafectat și neglijat. „Ce nemernici! Să nu le pese de minunea asta! Ăia de dinainte, cu toată ticăloșia lor, au fost în stare să-l păstreze, ăștia, nou-veniți la putere, o să-l prăpădească, parcă văd!” S-au plimbat, apoi s-au dus să cineze la „Albatros”, restaurantul pescăresc pe care îl descoperiseră, mai jos de Castel, pe malul unui mic golf-debarcader pentru ambarcațiuni particulare. Când s-au întors, copiii au adormit imediat, obosiți de lunga plimbare, iar ei au ieșit să admire de pe balcon priveliștea. Marea, mai devreme atât de calmă, începuse să se zbuciume, să-și contorsioneze fața în valuri masive, haotice, scoțând mugete lungi, lugubre, ca o vietate gigantică torturată de cumplite dureri viscerale. „Tu auzi cum vuiește marea?” o întrebase, iar ea abia atunci a băgat de seamă vuietul sinistru și s-a scuturat ca prinsă de friguri. Straniu, pe Tudor îl preocupase obsesiv, în toată seara aceea, ce legătură există între fazele lunii și valuri. Cum se explică?… Îl fascinau valurile imense. Retina Bogdanei reținea încă, estompat, imaginea de-atunci, ca într-o fotografie sepia: ei doi, față în față, pe scaunele-balansoar din balcon, între ei – pe un taburet – sticla cu Pinot noir de Murtfatlar, două pahare cu vin și scrumiera albă din sticlă ieftină. Vântul se zburlea când și când, aducând miros de alge și de sare. Tudor stătea în bătaia lunii pline, în jumătatea luminată a balconului, ea – în partea umbrită. Fără motiv, ochii Bogdanei s-au umplut dintr-odată de lacrimi fierbinți care i s-au revărsat tăcut pe obraji în șiroaie grele, nestăvilite și un oftat adânc, dureros, sfâșietor s-a risipit în aerul cald. Tudor, uimit, a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce plânge și oftează așa, din tot sufletul, i-a luat mâinile într-ale lui, iar ea n-a știut ce să-i răspundă. Cum Tudor insista să afle motivul acelui plâns năvalnic și cum, peste cinci săptămâni, el urma să plece într-o delegație dincolo de ocean, Bogdana s-a ridicat din șezlong și l-a rugat să nu mai plece. „Trimite pe altcineva, nu mai pleca, știu că stăm prost cu banii și că delegația asta e binevenită, dar am mai multă nevoie de tine decât de bani! Promite-mi că nu mai pleci! Mereu pleci undeva când am nevoie de tine. Și e atât de departe… Prea departe!” Tudor s-a ridicat și el, a râs: „Asta era?! Păi n-o să lipsesc decât o lună! O să treacă repede, o să vezi. Și ce e oceanul? O baltă ceva mai mare! N-am de traversat decât o baltă ceva mai mare, liniștește-te!”. Și a îmbrățișat-o prelung, a sărutat-o, i-a șters lacrimile. Bogdana simțea însă că nu ăsta era răspunsul, că îi venise în minte plecarea lui dincolo de ape ca pretext, să scape de interogatoriul insistent. De fapt, nu știa de ce nu se poate opri din plâns și de unde apăruse subit sfâșierea aia lăuntrică, într-o seară atât de tandră…
Dar mai ales își amintea Bogdana de ziua următoare, de dimineața zilei de miercuri, 28 august, acel 28 august care se îndepărtase deja, purtând în el șapte ani de călugărie albă… „sub coviltirele lui Dumnezeu”, cum zice poetul.
Da, în dimineața acelei zile, ultima zi de concediu, soții Serafim nu făcuseră altceva decât să privească în perspectivă, cu planuri mari și frumoase de viitor îndepărtat. Depășiseră, cam de un an, cea mai grea încercare, când Tudor, plecat în schimb de experiență, de la serviciu, la Warumburg, o căutase și o regăsise pe Brigitte, marea, neuitata lui iubire din tinerețe, locuiseră împreună câteva luni, apoi el se întorsese acasă pustiit și străin. Bogdana se îndrăgostise și ea: de condei. A scris atunci, pe nerăsuflate „Fatima Doro”. A „tradus” acolo, în carte, durerile, nedumeririle, iluziile, revoltele, lacrimile, a scris despre singurătatea Fatimei…, ipostaziindu-se pe sine într-o Fatima albă, solidară, prin credința într-un Dumnezeu al iubirii și iertării, cu o Fatima neagră, amândouă trăind, îngemănat, într-un imperfect timp al poveștii. A găsit, scriind, și câteva răspunsuri. A dobândit înțelegere pentru iubirea, dar și pentru suferința lui Tudor și a Brigittei, că și ei au avut parte de suferință. Toți trei, iubind, au suferit. La întoarcerea lui Tudor, de certat nu s-au prea certat, a răbufnit ea de două-trei ori, nu atât din pricina a ceea ce se întâmplase, cât pentru că Tudor a încercat să nege că ar fi reîntâlnit-o pe Brigitte. Iar când a recunoscut, într-un târziu, că au locuit împreună, a negat iubirea pentru Brigitte, a încercat s-o treacă la capitolul „eeiii, n-a fost nimic!”. Asta a mâhnit-o mult pe Bogdana. Că Tudor o reneagă pe femeia care a însemnat marea lui iubire. Cum să mai aibă vreuna dintre ele, Brigitte sau Bogdana, încredere în bărbatul care își reneagă iubirea? Probabil Brigittei îispusese că n-o iubește pe Bogdana. Pentru „nimic” se înstrăinaseră ei grozav, de nu mai aveau cuvinte calde și frumoase unul pentru celălalt? Mult le-a trebuit până să li se vindece în tăcere toate rănile, până să se ia din nou de mână, să se sărute pe stradă ca adolescenții, să iasă din formalism și să ia totul de la capăt fără să simuleze. De o vreme încoace, Tudor o recucerea pe Bogdana și, mai important, îi redobândea încrederea. Iar concediul acesta, care tocmai se apropia de sfârșit, avusese farmecul primelor întâlniri, când nu se mai săturau să facă planuri de viitor. Bogdana și Tudor se îndrăgosteau din nou, sub privirile fragede ale copiilor.
— Mâine, în drum spre casă, îi lăsăm pe Ana și pe Matei la țară, la ai mei, până se termină vacanța. Pe urmă, până îi aducem acasă, vom fi doar noi, Bogdana, tu și cu mine, ca la început. Oare de când nu ți-am mai spus că te iubesc? Ai fost prea blândă, prea îngăduitoare cu mine în cartea ta. (Abia acum afla Bogdana că Tudor, Dumnezeu știe când, pe furiș, citise „Fatima Doro”.) Îți sunt dator o a doua lună de miere și o vei avea. Promit. Oare de când nu ți-am mai spus că te iubesc?
Așa șoptea Tudor în dimineața aceea, stând în genunchi la marginea patului în care Bogdana încă se alinta între somn și trezie. Alături dormeau adânc, surâzând în visele lor, Ana și Matei. Auzul ei se trezise însă, acut, într-o puritate de cristal, deîndată ce vocea lui rostise „vom fi doar noi doi, ca la început”. Promisiunea lui Tudor, laolaltă cu privirea lui, atât de directă și de adânc pătrunzătoare, îi topeau orice urmă de îndoială. Se topea ea însăși, cu toată cerbicia ei, uneori autentică, alteori trucată, sub fierbințeala întrebării „de când nu ți-am mai spus că te iubesc?”
Și s-au iubit în tăcere atunci, în dimineața aceea, ascultând în surdină „Boleroul” lui Ravel. Pe când să atingă, însă, apogeul tandrei îmbrățișări, s-au auzit bătăi insistente în ușă și vocea stridentă a cameristei: „Domnu’ Serafim! La telefon, la recepție!!!” Tudor s-a încruntat, a oftat iritat, Bogdana la fel… S-au desprins din îmbrățișare, nemulțumiți… Tudor s-a îmbrăcat în grabă, a coborât la recepție…
Între timp, persoana care sunase a închis. Iar când Tudor s-a întors, Matei s-a trezit țipând că a visat un crocodil care l-a mușcat de burtică. Țipătul lui a trezit-o și pe Ana. L-au liniștit – „e doar un vis, pui mic, pe-aici nu sunt crocodili!” Tudor i-a făcut cu ochiul Bogdanei „lasă, că urmează luna de miere!”, a sărutat-o, i-au luat pe copii și s-au dus la restaurant, la micul dejun. Ana le-a cerut voie să meargă la plajă cu soții Șerban, cu noua ei prietenă, Irina, fetița lor. Tudor, Bogdana și Matei s-au întors în cameră, au mai zăbovit, Tudor s-a întrebat cine naiba le-o fi stricat dimineața cu telefonul ăla… „Era o voce de bărbat”, îi spusese recepționera, „nu s-a prezentat”. Apoi a revenit la obsesia lui de cu seară: ce legătură o fi între fazele lunii și valuri? Au ieșit destul de târziu la plajă, s-au alăturat soților Șerban, dar n-au stat mult. La masa de prânz au zăbovit, au discutat îndelung, s-au uitat departe, în zare, s-au văzut călătorind împreună prin lume și viață, i-au văzut pe copii crescând cuminți, buni, frumoși, sănătoși… Au privit în perspectivă, așa cum tanti Tatiana îi recomanda Bogdanei să facă. După prânz au lăsat-o pe Ana cu soții Șerban și cu Irina la piscină. „Nu-mi place cum e marea astăzi, mami, m-am speriat dimineață că l-au scos pe unul din mare – legumă! Să nu-l lași pe tati să intre în apă!” Bogdana a strâns-o la piept, a sărutat-o, „Bine, puiule, o să-i spun lui tati ce-ai zis și n-o să-l las. Să fii cuminte!” În drum spre plajă, i-a transmis lui Tudor mesajul Anei. El a râs – „da, da, sigur că da!” Bogdana i-a spus să nu râdă și să facă bine să asculte, că și pe ea o înspăimântă mugetul mării. Nici n-au ajuns bine pe plajă, că, parcă hipnotizat, Tudor a țâșnit spre apă. N-a stat s-o ajute, ca de obicei, să întindă cearșaful, să așeze lucrurile. Bogdana l-a prins de mână, să-l oprească, dar el s-a smucit. A țâșnit, pur și simplu, spre mare, fără să audă când Bogdana a strigat „Tudoree, nuu!!! Tudoree, ai grijă!!!” Vântul, rece, bătea către mal și i-a întors cuvintele. Tudor nu i-a auzit strigătul. Matei dârdâia și scâncea: „Mi-e frig, mami, mi-a băgat vântul nisip în ochi, hai să mergem la hotel!” și mami s-a ocupat de el. L-a învelit în cearșaf, i-a curățat și i-a șters ochișorii, l-a mângâiat, „imediat, puiule, cum vine tati ne întoarcem în cameră!” Să fi trecut vreo zece minute. S-a uitat după Tudor, să-i facă semn să iasă din apă… și nu l-a zărit. S-a uitat pe plajă, poate a ieșit și vine pe altă parte… Tudor – nicăieri. Subit, i s-au umplut ochii de lacrimi „plânsul meu de-astă noapte” i-a străfulgerat prin gând „lacrimile, sfâșierea” și pe loc i s-a strâns inima ca prinsă-n menghină. I-a poruncit lui Matei „Să nu te miști de aici! Aici încremenești până mă întorc, ai înțeles?!”
Spera s-o înșele presimțirile, să se întoarcă repede, cu Tudor. Matei a dat din cap că da și s-a ghemuit sub cearșaf, iar Bogdana a fugit la Salvamar, să ceară ajutor. În fugă, a rugat-o pe o doamnă de alături să stea cu ochii pe Matei.
…Apoi – vocea medicului: „soțul dumneavoastră a decedat”…
Și toate planurile lor de viitor și toată frumoasa perspectivă s-au năruit în câteva secunde. Ce știe tanti Tatiana, cu sfaturile ei, despre toate astea?

(fragm. din Seara nucilor verzi, roman, Ed. Eikon, Buc. 2019)

Mihail C. CONSTANTINESCU

Povești din Costieni
Ultimele zile ale unei vechi străzi

Echipele de la demolare lucrau de zor. Casele erau din cărămidă, aveau ziduri groase, grinzi solide și dacă cineva susținea că numai de construit era greu, acum avea să se convingă că și de dărâmat nu e chiar așa de ușor.
Pereții se prăbușeau în asaltul asurzitor al mașinilor, acoperișurile reveneau la sol, iar muncitorii sortau diferite materiale și le încărcau în camioane. Își făcuseră apariția și niște indivizi cu pălării uriașe și cu mustăți lungi aduse a oală alături de niște femei cu fuste și rochii crețe în culori țipătoare. Terminaseră probabil de scotocit și acum ochiseră ceva ,,mai de soi”. Oricum lucrătorii aveau de furcă cu ei.
La intersecția străzii, trecătorii se opreau și priveau cum fiecare lucru este stivuit și încărcat în camion. Printre curioși se aflau și doi bătrâni, care veniseră cu speranța de a-și vedea pentru ultima oară locul unde-și trăiseră viața.
-Uite, zise el, asta-i casa lui cumătru, săracu, ce de bani a băgat în ea și acum banii s-au dus pe Apa Sâmbetei.
-Nu era o casă oarecare, remarcă cineva.
-Ce de camere! observă altul
-Interiorul pare totuși simplu.
Într-adevăr, pereții erau dați cu rola și oamenii care-i cunoșteau cât de cât pe foștii stăpâni păreau mirați.
-Au dărâmat-o și pe asta, ziseră niște vecini.
Casele lor scăpaseră ca prin minune, deși se aflau față în față cu cele unde lucrau cei de la demolare.
-Dărâmă totul, până în dreptul cizmăriei, mai spuse cineva.
-Ce de case!
Un brad căzu doborât de loviturile lucrătorilor. Alții desfăceau gardul casei, alții luau ușile.
-Cine ar fi zis că o să trăim și clipele astea, se auzi o bătrână în vocea căreia se putea descoperi o urmă de regret și de durere.
-Dacă m-ar fi tăiat cineva acum 15-20 de ani în urmă și nu m-aș fi gândit. Dar acu’ gata. S-a isprăvit.
-Doamne, și ce bine mai era în căsuța noastră! Dar acu’ ce să-i faci?
-A vrut Cel de Sus să trăim și clipele astea.
-Ehei! Câți din cei de aici au habar cum se face o casă? Cu câtă trudă!
-Niciodată nu poți să spui că ai terminat.
-Dar în curte? Dar grădina?
-Ce grădină am avut! Când mă gândesc câte găleți am cărat eu pentru casa asta!
-La ce bun toate astea?
– Uite că a venit o zi în care toate s-au năruit.
– Și-așa, Dumnezeu știe cât mai avem de trăit!
– Lasă mătușă, lasă, că-ți face un bine. Te muți în casă nouă, cum s-ar zice.
– De acu’ vei avea toate la nas: apă curentă, apă caldă, doar să dai drumu’ la robinet.
– Mă mut în casă nouă? Casă cu chirie. Nu sunt proprietara apartamentului.
-Și așa nu mai ai dumneata de muncă. E drept că este greu să te desparți de casa în care ai trăit toată viața.
– Da, maică, răspunse bătrâna lucrătorului care o interpelase, toată viața și speram că din ea o să mă ducă la… Știi dumneata unde… Acolo unde ne ducem cu toții și de unde nu ne mai întoarcem.
– Că și răposatul… Tare mai era gospodar! Nu stătea o clipă. Dac-ar vedea el ce-a ajuns munculița lui…
-Mai bine bine că nu vede… altfel ar…
-Exact.
Soarele mergea acum spre sălașul său dintre dealurile de la marginea orașului, dar camioanele mai cărau încă materiale de la ceea ce altădată alcătuise o lume despre care nu peste mult timp avea să se vorbească la timpul trecut. Oamenii se retrăgeau purtând încă în inimi povara întâmplărilor unei zile. Una din ultimele zile ale unei vechi străzi.

Viața merge înainte

Ziua se vestea grăbită, iar Stăpânul ei dădu la o parte vălul ce o acoperea.
Văile se umplură de lumină și frumusețe, înălțând în tării imnuri Marelui Dumnezeu: ,,Minunate sunt lucrurile tale, Doamne!” spuneau munții, dealurile, câmpurile, marea și oamenii. „Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac!”.
Se stingeau luminile, se deschideau ferestrele, apoi ușile, oamenii plecau grăbiți la treburile lor. Pe drumurile prăfuite se auzeau scrâșnetele roților și nechezatul cailor. Pe poarta fabricii intrau harnicii muncitori: ,,Bine ai venit, Ziuă!”, rosteau ei, așteptând să înceapă lupta pentru viață. Copiii cu ghiozdanele în spinare plecau la școală.
Orele treceau, nici prea repede, nici prea încet, copiii veneau acasă, continuându-și preocupările. Până când, sus, undeva, se închidea Ochiul Zilei și se aprindea Farul Nopții. Oamenii veneau acasă, își îmbrățișau odraslele, se așezau la masă îndeplinind mereu un ritual străbun, apoi vorbeau, ascultau, se culcau. A doua zi iar, a treia zi iar.
Se succedau unul după altul anotimpurile. Și iată că pomișorii au devenit pomi, copiii tineri, tinerii bătrâni, bătrânii amintiri. Au fost odată: Ionel Popescu, Ion Obeadă, Ion Vasilache, Andronache, Dumitru Foarfecă, Costică B, Matei Bălan, Mustea, Vasile Bedereag, Ionel Roșu, Mihai Roșu și alții și alții.
Și viața merge înainte.

Vederi din Râmnicul de azi

Valeria MANTA TĂICUȚU

descriere

orașul acesta se înfige în câmpie,
ține de ea cu dinții, scrâșnește, o mestecă
și-o scuipă apoi, între maluri îmbătrânite de sare.
eu trec pe străzile lui fără grabă,
dar cu greață,
poemul crește înlăuntrul meu
și vrea să se nască tocmai aici, la intersecția
fără semafoare,
unde cuvintele mor la opt fără zece în fiecare dimineață.
mai ninge din când în când cu cioburi de sticlă,
cu eșarfe și file de carte,
intersecția e păzită doar de mama morții,
ei îi place haosul,
la gâtul ei flutură eșarfa albastră cu fluturi demenți,
ea îi mestecă în gingii pe născuții și nenăscuții orașului
atât de înfipt în câmpie,
atât de bătrân și de orb.

Eleonora STAMATE

Oglinzi și colivii

Nașterea zorilor

La cântatul cocoșilor, stelele întipăriseră
pe fruntea zilei harta sufletelor alese;
miros a mir și violete îmbracă zorile;
Clipe astrale se îngemănau
sub licoarea de viță în latura cristalină a timpului.
Portalul zilelor viitoare, cu orbitoare sclipiri,
chema tălpile curgătoare ale umbrelor.
Secunde astronomice năvăleau tainic,
legănau bolta cu toate arterele și înaintau
spre adâncurile luminii veșnice!

Întuneric de ape

În pereții ploii, între oglinzi false,
în orașul ăsta viu, umbrele dorm de moarte,
cojile de-ntuneric,
cu fluturii în pieptul albastru
vor împodobi stâlpii de susținere ai memoriei,
cu furnici mecanizate;
colecționez clipe,
colecționez viață,
colecționez ape.

Euforii în univers

Ți-ai închipuit cum dansează secundele
în colivia lui Eros?
Euforia lor maladivă ar vrea să se strecoare
printr-o fereastră, în univers,
să evadeze în stradă, să sprijine zeii ce coboară
din timp hămesit, de multă rugină.
El, ca un olar, modelează lutul obrajilor tăi.
Cu degetele amprentate în memorie,
carnea ta devine ring de dans
pentru degetele ancestrale,
iar oglinda te minte, te minte,
te minte, precum colivia secundele lui Eros!
Ursita!

Dansul lacrimilor

În aria amintirilor,
privighetoarea melancoliei
se hrănește cu argilă nervoasă;
mereu întrebări neliniștite…
Pe acoperișul pământului,
îmi plătesc moneda sufletului…
Să nu-ți înșeli niciodată memoria!
Reține, doar atunci, diminețile vor deveni amiezi,
când lacrimile vor dansa pe serpentinele nedumeririi…

Îndemn

Sărută mâna cărții, Doamna mea,
și literele ei te vor fascina, te vor binecuvânta!
Câte poeme, atâtea stele pe cer
în noaptea iubirii de slovă, nu pier…
Din buzunarele inimii,
scoate o silabă și ascult-o
cum înflorește, odată cu floarea de colț,
Atât de rară este slova ta!
Atât de sfântă, Doamna mea!
Tălpile zilei poartă pe ele, câte litere,
atâtea iubiri, atâtea secrete!
În zori, îngerul te va anunța:
Noaptea a pierit, iar noi renaștem, este lumină!
Sărută mâna cărții, Doamna mea,
și literele ei, oricând, te vor fascina!

Fără-ndoială

Nu toți bătrânii care intonează imnuri,
prin săli de așteptare, sunt tenori,
nici nebunii care vorbesc pe stradă,
cu pietrele nu, nu sunt pietrari…
Doar sufletele bolnave sunt
pacienții din spitalele din ceară
de fag nears, amestecate
cu sângele crescut din aburul
de deasupra ieslei unde se naște
Dumnezeul Adevărat!

Alina-Dalina

Carnea ta arămie de zeiță nomadă
împrăștie pe iarba înfierbântată
de vântul autumnal umbre metalice,
dezordonate…
Sânii, meduze fierbinți,
își leapădă amintirea ploilor de altădată.
Doar în obraji s-au furișat
bucăți de curcubeu ce au pus stăpânire
pe oglinda cerului de sub pleoapele tale…
Corpul, coapsele-ți arămii freamătă de toamnă,
zeiță nomadă; mâinile nervoase,
fragile, bronzate, cu pielea arsă
de-atâta așteptare desenează, în aer,
pelicula transparentă a zorilor purpurii,
iubirea ce-ndestulează orice bărbat!

Vieneze

Chiar niciodată n-am numărat
nopțile vieneze petrecute cu tine,
n-am aflat numărul rănilor din ochii pământului,
nu mi-am contabilizat orele de rostire,
nici stropii de ploaie ce-mi spălau
tâmplele răzvrătirii
în luni de muțenie…
Cândva, păsări clandestine vor intra
pe hornul nepăsării și-mi vor rupe
lanțurile, cu care m-am legat
de ferestrele peșterilor.

Ploaie de nufăr

Niciodată n-ai fost curios cum
plouă în mine, cum tremură
ochii deasupra fiecărui gând,
cum, între forme scurte de exprimare,
chem ploile să-mi spele obrazul de-atâta surâs!
E-atâta ploaie în mine că m-a născut un nufăr
peste ape… încet, surâzând!

Feerie în noapte

Printre petunii și reginele nopților de mister,
sub rază de lună târzie,
o floare divină, în strai de regină îmbracă
parfumul nopții…
Busuiocul… efluvii alese împrăștie…
În grădina culorilor,
cu petalele în rugăciune,
ploile-ți spală slove de har și de suflet hoinar,
ce leagă pământul de cer,
în liniștea verii, încet.

Flori de tei

Tei înfloriți, luminați ochii ce respiră unde cerești,
când atingi o creangă de tei!
Când frunzele se desprind
de copacul-mamă, esența lor le poartă harul;
lacrimi arteziene țâșnesc din străfundul teilor
și te invită să nu-i ocolești
și să le învelești diminețile;
să le culegi evantaiele de mirări!
Târziu, vei asculta ciripitul viorilor,
în calea stingerii de stele,
nopți regale, amprentele iubirilor mele rebele!

Macii-n adâncuri

Lumina se confundă cu macii
de-a lungul drumului;
Miroase a viață, a rugăciune,
miroase a lume cu chip îngeresc.
Zgomot de mai,
murmur de maci învăpăiați precum ochii trecătorilor…
Și strămoșilor le-a plăcut
lumina roșie din răsfățul macilor.
Plecând în lumea lor,
au luat cu ei surâsul macilor în miezul adâncului…
Foamea de lumină salvează macii,
rădăcinile rămuroase ale străbunilor
ne binecuvântează liniștea!

(din volumul „Aura umbrei”, în curs de apariție)

Lucian MĂNĂILESCU

În autobuz cu Eugenio Montale

Privim tăcuţi pe fereastră peisajul
cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte
au fost şi mai ales nu au fost în acest
Levant exilat la marginea cerului.

Lângă noi un copil, un mic şoarece mov,
ronţăie seminţe de floarea soarelui;
cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea
cuvintelor rostite, rămase fără miez…

O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără
plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”.
Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul
pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic
din pustiul dens al poeziei.

Nici satelor înşirate în procesiune leneşă
nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar
şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul,
benzi lungi de asfalt aleargă năuce
de la un capăt la celălalt al lumii…

Spaţiul îngust dintre absenţele noastre
se umple de cojile cuvintelor.