Literadura nr. 6 (4)

Emilia AJULE

CC (Către Cer)

27.08.2017, o oră mai târziu

Maximilian a zis că e timpul să încetez. Să merg la București și
să mă plâng acolo că mi-e dor și nu invers, el nu mai rezistă nici
eu. Cer-ul ăsta, care mă transformă-n cerșetoare îmi aduce
aminte de C.F. După plâns. Pe la jumătate i s-au uscat
sughițurile, a scăpat-o din mână și a luat-o pe arătura filosofiei.
Asta e! Greu să scrii, dar nimeni nu crede asta. Toți cred că știu
să scrie, inclusiv eu.
28.08.2017, pe marginea aceleiași canapele cu tapițerie roasă, în
pantaloni bleumarin de stofă și cămașă albă-n carouri. I-am
rugat la telefon să mă-nvoiască de la serviciu, pentru că sunt
bolnavă. Era adevărat, nu-mi place să mint.
sunt o mașinărie antică
funcționabilă doar cât circuitele ruginite
rămân într-un echilibru perfect
fără artificii emoționale
bucurii programate sau suferințe amânate
am știut că dacă voi scrie boala
va porni din nou
și-atunci va trebui să dansez pe lângă ea
și lumina va fi cea care va telefona după salvare
branulele ălea afectate după care te mănâncă pielea
leocoplastul prost, care nu vrea să se mai despartă de tine, ah
cum am știut
nu pot spune nu și totuși am scris pentru că
din toate medicamentele tu ești cel mai frumos efect secundar.

Forma asta îmi permite revolta împotriva mănunchiurilor de
boli din mine și jur. Revin după ce dau cu aspiratorul.

01.09.2017 astăzi a plecat. Știam că urma să plece. Dacă n-ar
fi plecat el, aș fi plecat eu. Și totuși am încercat să-i scriu o
poezie. Eu n-aș fi reușit niciodată să plec cu adevărat.

în viață
mirosul ăsta de zgardă
încrustată-n pielea gâtului
hai să vorbim despre noi

să ne ignorăm stăpânii
să ne smucim din lese
s-o luăm la goană printre
bivoli
să ne bem laptele

hai să vorbim despre noi
prefăcându-ne stăpânii
propriilor neputințe.

Nu l-am mai căutat pe omul
care-mi făcea rezumat din
Marx și Lenin. Mi-e dor de
răbufnirile lui. Și modul în
care se-agăța cu dinții de
viață. O să mă ocup și de
asta.

03.09.2017 Am încercat din
nou să scriu o poezie și i-am
arătat schița. A scris
repede ceva asemănător și
mi-a trimis înapoi. De asta
nu-mi place să umblu cu
capul descoperit. Caut în
continuare structura
nepăsării.

încerc
încerc să-ți dau
încerc să-ți dau ceea ce cred
încerc să-ți dau ceea ce cred
că ai nevoie
încerc să-ți dau ce cred că ai
nevoie, pace
încerc
să-ți dau pace

Dumitru DĂNĂILĂ

Italia din vis

(Fragment din romanul în lucru „Dincolo
de fardul iubirii”)

În mărinimia ei, viața i-a scos în față o
șansă unică. Dacă nu o folosește, nu mai e
nimic de făcut, gândește îngrijorată Crinuța
Olivia Bratosin. Rămâne aici, să trăiască mai
departe precum în cușcă, în loc să zburde în
voie acolo unde dorește, să facă doar ce îi
place, să nu o întrebe nimeni unde se duce, de
unde vine, să fie un fluture stăpân peste zare.
De ce să rămână aici? Mai sunt și alte șanse
să plece în străinătate. O fi, ca asta nu e
niciuna. Și nu vrea să o piardă.
O zăpușeală cum n-a mai cunoscut de
mult o sâcâie pe domnișoara tânără, suplă,
vioaie, cu o alură de invidiat, când se
îndreaptă cu pași grăbiți spre locul unde o
așteaptă iubitul. Căldura vine în valuri, tot
mai insistentă și evantaiul nu-i e de mare
ajutor, simte că se sufocă. Sufocarea e nimic
față de momentul când i s-a părut că i se pune
ștreangul de gât. Doamna doctor Mustață,
Felicia Mustață, șefa ei, i-a făcut iar
observație, în fața colegelor, că e cu gândul
numai la „macaronari”, numai afară, că acolo
e raiul și nu-i mai place spațiul mioritic, iarba
de la noi nu-i mai place. E furioasă tânăra
rezidentă la un spital din Brăila. În ultimul
timp, șefa ei, ghindoaca, îndesata, crescuta
fără apă la rădăcină și rea ce nu s-a văzut, a
devenit de nesuportat, poate și din cauza
complexului de inferioritate. Plecarea în Italia
atârnă de un fir de păr și are impresia că și
acela e gata să se rupă din cauza șefei, care
spune în gura mare ce ține ea în secret de
câtva timp. A avut încredere în ghindoaca, i-a
destăinuit că e posibil să plece afară, cu
echipa de handbal, la un campionat și
ghindoaca, vrând să arate ce înaltă e ea în
funcție, trâmbițează cu nonșalanță tuturor.
Nu știe dacă i se va aproba dosarul. Are
un văr în Germania de Vest, n-a spus nimic
despre el, cu gând că, poate, nu se află, dar și
cu îngrijorarea că Securitatea știe tot.
Doamne, cât ar vrea să plece! Dacă ajunge
acolo, o să îl caute pe vărul și, poate, o ajută
el să rămână peste graniță. Să rămână… Se
sparie gândul, cum zice cronicarul. Ea nu
cutează nici să îl rostească, se teme că băieții
cu ochi albaștri știu chiar și gândul omului.
Îl zărește pe Mihnea Ghinescu, Mihuț,
cum îi spune. I se luminează, pentru o clipă,
fața, când îl vede zâmbind larg, binevoitor.
– Bună, scumpo, spune tânărul ofițer și
o sărută discret. Unde vrei să mergem astăzi?
– Oriunde pot să beau ceva rece… Mă
sufoc… Valul ăsta de căldură își face cap!
– Crezi că în Italia o să fie altfel?
– Și tu, Mihuț? Abia am scăpat de gura
șefei… Nu vreau să vorbesc despre Italia.
Vreau să ocolesc subiectul până voi ști sigur
dacă plec. Mi se tot pare că ne ascultă cineva,
spune șoptit, privind în spate.
– E pe aici o terasă, nu prea departe.
Mergem să bem o răcoritoare. Poate discutăm
acolo, în șoaptă.
– Nici în șoaptă nu vreau să discut!
Alte subiecte nu mai avem?
– Ăsta e cel mai important! Știi că nu
vreau să pleci…
– Iar începi? Mă duc la un campionat de
volei. Atâta tot. Nu poți să stai fără mine o
săptămână?
– Nici o clipă nu pot să stau fără tine. Și
când nu ești, tu ești cu mine. Ești în ființa
mea, faci parte din mine.
– Te-am rugat să nu vorbim de
plecare…
– Vorbim codificat. Nu folosim niciun
indiciu. Spunem doar că lipsești.
– Spunem că lipsesc doar când voi fi
sigură de asta. Până atunci, caută alte
subiecte! Te-ai fixat pe unul despre care nu
putem discuta.
– Numai el mă interesează deocamdată!
– Nunta nu?
– Mai e, oho, mai e până la nuntă…
Lui Mihuț îi vine în minte primul lor
dans, la balul bobocilor, când erau ei liceeni,
el în penultimul an, ea o sfioasă novice. Când
a îmbrățișat-o fin cu brațele tremurânde și i-a
luat mâna delicată în mâna sa, a avut impresia
că s-a alăturat de un înger și s-a blocat, n-a
mai știut ce să facă. Îngerul l-a ajutat să pună
primii pași, apoi nu a mai știut dacă el
conduce perechea sau se lasă condus, într-o
planare lină, spre altă lume, fascinantă,
încântătoare, în care ar fi vrut să rămână
pentru totdeauna. Când muzica s-a oprit, a
încetat și zborul, dar lumea aceea fantastică
nu a dispărut, și-a găsit loc definitiv în
sufletul său, iar el, trezit parcă din vis, a privit
pentru prima dată în ochii verzi-albăstrii ai
îngerului, care îl săgetaseră de câteva ori, dar
nu avusese curaj să îi înfrunte.
Îngerul de atunci e tânăra fatală de
acum, nu degeaba se spune că brăilencele sunt
renumite pentru frumusețea lor. Ochii, ochii
sunt totul. Strălucirea lor e o felie din
strălucirea astrului zilei, sfredelirea lor e în
stare să ajungă până în inimă și să afle
neștiute taine ascunse acolo. Și armonia
trupului de felină e totul. Și sânii generoși
sunt totul. Și obrazul fin, petală de roză, e
totul. Și zâmbetul, și umbletul, și vocea sunt
totul. Mai ales vocea e totul. Ea cheamă cald,
răscolește, îmbată, e balsam, la nevoie, e râu
de lumină în clipe duioase. Lângă o ființă atât
de atrăgătoare, ar trebui să roiască bucuria.
Crinuța nu e însă prea fericită.
A rămas fără părinți mult prea devreme
și acum ia, de una singură, viața în piept.
Bătrânii i-au lăsat moștenire un apartament cu
două camere, cumpărat, nu repartizat gratis, ei
nu erau pe lista de repartizări, de-asta nu are
la suflet regimul care, în acest an, 1988, dar
și de câțiva ani în urmă, e hulit de tot mai
mulți oameni. Vrea să erupă, să spună tot ce
are pe suflet și, ce e mai important, nu vrea să
rămână subalterna unei doctorițe mai slab
pregătite profesional decât ea, puse în funcție
numai pentru că aplaudă orice măsură care îl
apasă din nou pe omul de rând, îi pune în
spinare alte dări, îi mai taie din porția de
mâncare, de căldură, de energie electrică.
O bate de mult gândul să plece afară, în
altă lume, în cea înaintată, deschisă, care
prețuiește valorile. Este ea o valoare? Da, așa
se consideră și știe ce spune. A terminat
facultatea printre primii, putea să rămână în
București ca asistent universitar sau să ajungă
la oricare spital de acolo, dar a preferat să
vină la Brăila, unde are locuință. Și invidia
șefei spune că e o valoare. Pentru cunoștințele
ei o invidiază, pentru că e la curent cu orice
noutate medicală din specialitatea ei, pentru
ideile novatoare pe care le propune, pentru
respectul cu care o înconjoară pacienții. O
invidiază și pentru ochii dulci pe care i-i face
directorul spitalului, bărbat trecut de cincizeci
de ani, dar bini di tăt, cum zice o colegă
moldoveancă, un Făt-Frumos tomnatic,
neînsurat, călare pe cea mai bengoasă mașină
din oraș.

Dana BIȚEANU

Lacul

Silueta ta profilată
Deasupra apei
Acolo, la locul de întâlnire,
Lacul cel albastru,
Plin de nuferi albi, ce trec și vin,
Gânduri sumbre mintea-ți cuprind,
Prin oglinda apei treci privesc,
Trăindu-mi filmul vieții.
Dragostea e un chin?!
Un foșnet te cheamă,
Dar nu-i el, e doar vântul în foi.

Geo GALETARU

NIMIC NU RĂMÂNE ÎN URMĂ

Nimic nu rămâne în urmă, deși am fi vrut o altă retorică
în locul mișcărilor cu care controlăm imprevizibilul,
cu fețele lipite de nori ei îngroașă neputința,
o împachetează ca pe o meduză rănită și o trimit
în lume. Dacă vorbim, dealul alunecă sub cer
ca un obstacol prin care privirea trece victorioasă
spre mici intemperii de salon. Într-o zi cu soare
păsările adorm și ne cheamă acasă. Cineva ne așează
unul în spatele celuilalt, bate cuie în memoria de ieri
și plânge în timp ce viermele cast al înfrângerii
încă ne dă târcoale.

UN PUNCT MINUSCUL

Nu mai pot suporta
cheile risipite în iarbă, lecțiile
pe dealul melancoliei. Până la tine
se pierde un gest destoinic, ca și când
aș arunca în aer atributele gravitației.
Minutul se deteriorează, o ființă de aer
ca o împușcătură în țara tuturor erorilor,
când energiile sucombă pe drumul arhaic,
pete sarcastice pe un destin imposibil.
Gările îți cunosc slăbiciunea,
înaintează lent și animalele fug în sus
spre inima care deja nu se mai vede.
Un punct minuscul ca un delir de miriapod.
PE O PARTE A INIMII
Hai să zicem că până vine ploaia mai avem ceva de făcut.
Privirea ta mută scaunele din loc, așa cum
o galaxie și-ar devora copiii în camere străine.
Ziua în care se-ntâmplă lucruri frumoase
e ziua de care te desprinzi ca un pește fantomatic.
Un roi de țânțari clădește viitorul, pulsiunile sociale
nu se mai simt în acest coșmar al trecerii prin iarnă.
Am învățat să povestim, mâncăm covrigi sub balcoane,
în timp ce profesorii noștri se joacă de-a decrepitudinea în sălile reci.
Stăm la aceeași masă și obosim să mai respirăm,
înainte ferestrele se deschideau ca niște pleoape neverosimile.
Duminicile sunt ca ploile mele înțelegătoare –
vin și se așează doar pe o parte a inimii.

MEMORIA CA O MINGE

Nu vinul,
nu cicatricea
şi nici măcar tăcerea dintre două salturi în
gol.
Probabil
o armată ar rezolva totul,
mai repede şi cu acuitate,
precum puii de cuc
care trec stângaci pe sub panopliile tale.
Încet,
încet,
vine şi cel care-a ars astă-vară
ca un plop în grădina amnezică,
vine şi tace.
În urma lui,
memoria ca o minge incandescentă.