Propoziții pretențioase – Atletă
Îi descălțasem ,,botforii” și mama îl căina de vaietul de îngheț. Îi strângeam din când în când degetele de la picioare. ,,Gata, tată, zic, n-o să mai suferi de frig, de dureri.”
Atacai câțiva intruși. După felu-mi intempestiv verbal, în preziua suprimării lui 2020. Și mai înainte. Nu regret. Încă mai consider că primirea rațiunii, din naștere și după, prin eforturi proprii și colective are noimă. Că locul fiecăruia este acolo unde trebuie. Un trebuie condiționat nu de vreo regulă strictă, ci de existență: nu poți răpi celorlalți șansa de a trăi. Cu tot arsenalul de mici înlesniri sociale. Și tocmai la ele îmi stă mintea când mă înfurii și răbufnesc. Când cucuiete ,,atlete” și berbeci stropiți la rădăcină cu praf de 1,90 ori cu-al strămoșescului lut mongol se furișează în habitatul meu – aspide cu afurisenii și proptele -, creând impresia că eu sunt intrusul. O veni însă vremea să asanăm timpurile de asemenea…. Răbdare!-mi spun.
Să vă mai povestesc despre altele. De-aș mai ști pe ce stradă am rămas….
Actuala uliță centrală de la fosta și defuncta MIRA S.A.. Nu mai de mult de ’90 pe-acolo urlau și tronau Florică, fiii și partenerele. Pândind cracii de pantalon și spițele de bicicletă. Cu toate străine de sectorul lor. Pe atunci țipenie de casă, țipenie de gând locativ și împărțeli parcelare. Și de-ar fi fost Emil Dumitru băiat deștept, și i-ar fi ținut pe angajați prin preajmă, nu că nu i-ar fi răsărit ideea unor blocuri pe terenul gol pușcă cuprins între parcarea întreprinderii și grajdurile din capătul opus bulevardului. Avea planurile lui, așa cum mulți directori făcuseră dintr-un singur atelier un întreg campus industrial, atrași de mirajul funcționalității socialismului pe baze capitaliste. Trei ani să mai fi trăit Ceaușescu.
Cu sau fără el s-a clădit. Vreo trei mansardate – piloșii – la intrare și ,,țăranii” unde vă indicasem, pe partea cealaltă de fabrică. Noi să lipsim? Noi să nu ne facem auziți după atâția ani de ciocăniri, exact unde tocisem asfaltul spre Intercoop, unde râvnisem în luna mai la cireșe coapte și unde-l așteptam pe tata să iasă cu salariul întreg? Și-s patru case cărora le-am dat înconjur cu tablă.
La Gheorghiță, coleg de echipă sub îndrumarea lui Nenea, maistrul Nicolae, între octombrie 1990 și noiembrie 1991. Un aiurit. C-o minte totuși în care sclipeau aurele ideilor interesante, gândite de prea puțini și le audiam mereu atent și uimit. Grație firii lui, la el acasă, noua sa casă, de obârșie fiind din zonele ițanilor, pare-mi-se, nu putea fi altfel. Ridicată, acoperită, netencuită. Din… stradă nu-ți dădeai seama bine. Ai fi zis că romburile gri sunt din marsit. Intrând însă – la streașină atârna unul – certitudinea s-a transformat în nedumerire. Nedumerirea în mirare și răspunsul lui Gheorghiță în auială ardelenească: ,,Tulai, Doamne!” Scormonise zile și nopți în șir, renunțase la ideea solzilor confecționați din cutii de bere și-o-mbrățișase pe a foliilor de celuloid uzate după radiografii, capitonând astereala cu imaginile alb-negru – impresia cenușiului din zare – a câteva mii de pacienți.
Să mă trăsnească, nu alta, și n-aș fi pus gând practic peste toate fanteziile tinichigerești. ,,Și…” zice, ,,… asta nu-i tot!”
