Spații culturale nr. 64 (12)

Silvia Ioana SOFINETI

În căutarea adevărului

Pentru cititorul care, la evenimentele din 1989, era cel mult la pubertate, „amintirile necenzurate” ale lui Viorel Savin, cuprinse în volumul „Ca viermele în hrean”, sunt ilustrative pentru o eră apusă, scoasă la lumină din când în când, în funcție de rotirea partidelor la putere, cosmetizată sau cu bună știință înnegrită, falsificată în funcție de interese de moment sau trunchiată, sub masca unei pretinse obiectivități. Rareori relatările, puse la dispoziție de mass-media sau chiar de lucrări cu pretenții științifice, sunt altfel decât subiective și în căutare fie de senzațional, fie de circumstanțe atenuante, pentru că, nu-i așa? – istoria rămâne cea mai frumoasă poveste.
Ca să nu fie integrat în marea masă a făuritorilor de ficțiuni care predomină în așa-zisa „literatură de sertar” postdecembristă, Viorel Savin face un gest curajos (l-au mai făcut și alți scriitori, printre care regretatul Cezar Ivănescu): cere propriul dosar de la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) și, din acel moment, surprizele se țin lanț. În primul rând, vești „din familie”. „Stimate domn, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității revine și vă înștiințează, prin prezenta, că, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, prin cererea înregistrată la CNSAS nr. P 14 19/05 din 20.07.2005, doamna Carolina Ilica și domnii Victor Frunză, Cezar Ivănescu, Grișa Gherghei au solicitat exercitarea dreptului lor de acces la informațiile de interes public față de persoana dumneavoastră” (pag. 32). Cu alte cuvinte, doamne și domni scriitori, din dorința de a justifica în vreun fel ierarhiile nou create în literatură, de a „epura” și de a-i deconspira pe dușmanii poporului, au continuat vânătoarea de vrăjitoare, respectiv de turnători și securiști, începută prin ianuarie 1990. Istoria recentă a demonstrat că respectivele tipuri (in)umane trebuiau căutate în cu totul altă parte și că astăzi nici măcar nu mai trebuie căutate, fiindcă se află la vedere, în funcții cheie (sau numai bine plătite) și o duc bine merci, îngropați, când se duc pe ceea lume, cu onoruri militare, ca Adrian Păunescu.
Dacă Viorel Savin înțelege gestul lui Cezar Ivănescu (un poet remarcabil, victimă a turnătorilor vechi și noi), restul informațiilor (de altfel strecurate cu țârâita și în bună parte cenzurate) puse la dispoziție de CNSAS reprezintă mai degrabă sursă de nedumerire decât clarificarea unor situații din trecut. Probabil că scriitorul se aștepta, așa cum orice om încrezător în valorile democrației ar face-o, să afle cine-l urmărea, cine-l turna, din ce cauză și cu ce scop. A primit un teanc de foi parțial înnegrite (adevărul e dedesubt, greu de scos de-acolo… deocamdată!) și, după lectura lor, a rămas mai mult cu bănuieli decât cu certitudini. Desigur, a aflat de ce a fost destituit din funcția de director al Teatrului „Bacovia”, de ce i s-a înscenat un proces de plagiat, de ce a dus-o mai prost decât amicii care-l turnau cu drag și spor, dar aceste „mărunțișuri” nu înseamnă că s-a făcut lumină ori dreptate.
Informațiile oferite de paginile din dosarul de la CNSAS nu reprezintă scopul în sine al volumului: nu aflarea „turnătorilor” și demascarea lor îl interesează pe Viorel Savin, cât reconstituirea unui climat de spaimă și îngheț creativ, în care statutul scriitorului, în cel mai bun caz, era cel de ființă împăcată cu propria-i neputință. În acele vremuri, singura apărare părea compromisul, și scriitorul băcăuan înțelege și-și explică, în secțiunea „Puzzle”, derapajul unor confrați – unii dintre ei, scriitori remarcabili: ca să publici ce-ai scris, ca să te bucuri de recompense pentru munca ta (să accezi în funcții, să fii tradus, să mergi în străinătate cu bursă de la USR etc.) trebuia să te apleci, să pupi mâini, să-ți torni apropiații, să slăvești regimul și pe conducătorul prea iubit, cu un cuvânt, să fii așa cum n-ar trebui să fie un scriitor.
Pentru cititorul din generația crescută cu calculator, tabletă și telefon mobil lipit de mână, relevante nu sunt numele celor care au colaborat cu securitatea, ci efectele, în timp, ale opțiunii scriitorilor de a sprijini poliția politică a regimului ceaușist, de a întreține cultul personalității, de a falsifica literatura și istoria. Efecte care se văd: o țară în care valorile se degradează, fiindcă puțini mai au încredere și nevoie de artă, de cultură, de valori spirituale. Neîncrederea în cei care scriu, în probitatea lor morală, e doar una dintre explicațiile îndepărtării de tot ceea ce nu este kitsch sau măcar divertisment (de cumetrie, de week-end, de vacanță, de bâlci).
Sunt voci (din tagma scriitoricească) nemulțumite de modul cum amintirile și paginile din dosarul CNSAS îi deconspiră pe cei dăunători care, asemenea viermelui din hrean, distrug orice fibră sănătoasă și lasă în urmă goluri/ găuri, greu de umplut cu pastă literară (mai nou, fals religioasă, fiindcă mulți au înlocuit, peste noapte, „Munca de partid” cu „Biblia”). Viorel Savin nu pare intimidat, ci își vede de scris, rămânând unul dintre scriitorii importanți din țara noastră.

*Viorel Savin: „Ca viermele în hrean. Amintiri necenzurate” Ed. Ateneul Scriitorilor, 2018

Adrian ERBICEANU

Poezia, loc de întâlnire cu absolutul. Volumul ,,Jumătate umbră, jumătate cuvânt”…

Scria Ion Biberi în binecunoscuta sa lucrare Poezia, mod de existență: „Omul nu se așază singur în fața universului numai pentru a stabili raporturi cu nevăzutul și taina; singurătatea nu e decât un moment de reculegere și reînvigorare, din epopeea spiritului;”. Și tot el, în capitolul final, „Poet și poezie”, face următoarea afirmație: „Este un fapt, aflat, pentru noi, în afara îndoielii, că poetul are o complexiune, care îl diferențiază hotărât de restul oamenilor”. Valentina Becart, aflată, cu „Jumătate umbră, jumătate cuvânt…”, (ed. Princeps Multimedia, Iași, coperta Mihai Cătruna) la cel de-al 15-lea volum personal, se încadrează, fără discuție, în afirmațiile de mai sus. Atunci când credeam că, ajunsă la capătul unor frământări contradictorii, poeta se va îndrepta către noi surse de inspirație, impulsul generat de vechile constrângeri și remușcări se revarsă în cascadă, amplificându-se. Poemele, pe cât par de simple, pe atât sunt de complicate. Nu ne surprinde fluiditatea textului, ci ușurința transfigurării dintr-o ipostază în alta, chiar dacă planurile se repetă. Tematica poemelor pleacă de la o constantă – iubirea, cu iluziile și deziluziile ei:„Adesea, când lumânările se sting,/ fantomatice stihii/ se văd mărşăluind/ la uşile zăvorâte,/ la ferestrele unde visele mor,/ într-o lacrimă…” (Din rădăcina străbună). Treptele imagisticii au sens dublu: te urcă și te coboară. Forma lor lăuntrică se asociază stării sufletești; și cu cât pătrunzi mai adânc în lectură, cu atât ai impresia că devii parte al aceluiași întreg. Sentimentele exteriorizate, desfășurate de-a lungul acestei călătorii, reflectă un proces afectiv extrem de intens. E ca și cum, din când în când, ai sufla în tăciuni spre a reînvigora flacăra: „Noaptea, târziu, las/ sufletul liber,/ și caii,/ și gândul…/ și nu mai vreau să știu/ de se întorc (când se întorc);/ de s-ar pierde în cea mai/ visată,/ neîmblânzită furtună./ (ce noapte ar fi, ce alergare nebună!” (Noaptea, târziu). Realul, paradoxal, se află la timpul trecut. Prezentul contează numai atâta timp cât dă aripi viziunilor retrospective. Te afli, parcă, într-o mașină a timpului, uitându-te transfigurat la tot ceea ce se desfășoară în față, fără a fi însă capabil să nu-ți întorci capul, contemplând trecutul. În poezia „Dezleagă-mă de timp”, formele corporale își pierd esența, prefigurând o contopire peremptorie cu natura: „Dezleagă-mă de timp şi lasă-mă să curg/ ca o notă cristalină/ în sufletul tău uriaş,/ neştiutor de moarte,/ de plânsul domolit în lumină./ Îţi las nădejdea mea de fiecare zi,/ să modelezi din ea, adevărul unui timp/ ce nu va cunoaşte/ temniţa şi noaptea nesfârșită a pământului.”. Poemele, fie ele părți ale unui întreg (Din jurnalul unei zile), fie lăsate să pară independente, se interpătrund, înșiruindu-se ca mărgelele pe o ață. Amintirile sunt, sau par a fi prea vii pentru a se ascunde după perdelele obscurității. Franchețea reprezentării lor nu lasă nici un dubiu. Dintre ficțiune și realitate, realitatea este cea care are câștig de cauză: „Când zorii îşi vor spăla trupul în roua florilor/ abia trezite din vis,/ când lumina lor se va strecura în primele/ adevăruri netrunchiate,/eu voi fi călătorul pribeag, într-un gând nenăscut,/ rămas să contemple iarba crescută pe un mormânt/ fără umbră şi iubiri răsfăţându-se…/ în albul aşternut al vremii.”. (Ca o seară de jertfă). Daniel Corbu, în prefața volumului, ne dezvăluie una dintre fațetele indivizibile ale întregului: „Cititorul avizat va remarca fina țesătură a poemului, chiar și atunci când tema e una a revoltei față de realul agresiv sau fortuna labilis, unde-și face prezența timpul devastator al ființei.” Caracteristic sensibilității feminine, autoarea folosește registrul artistic la notele sale înalte. Arcușul face vioara să freamăte: „Aşteaptă-mă la capăt de-ntrebare,/ cum ramurile spre rodire/ se grăbesc,/ să mă nuntesc cu iarba din răzoare/ şi versuri albe, – lunii să-i şoptesc./ Adună-mă dintre cuvinte,/ seara,/ când toate stelele ies la fereşti.” (Adună-mă dintre cuvinte). Poezia, în genere, ar trebui să fie considerată ca un miracol. Traversând spațiile, ea devine un bun universal. Scrisă spontan sau îndelung gândită, ea ne este sprijin și confrate. O purtăm cu noi oriunde și oricând. La ce altceva m-aș putea gândi, citind poemele Valentinei Becart?

Simona Cristina BUTNARU

*
întind mâna să cuprind apa
ce curge din nori
degetele îmi sunt prea depărtate
nu pot strânge nimic, pământul
e însetat, se umflă cu prisosul palmelor mele
rămân jilavă precum o frunză de noiembrie
în zbârciturile degetelor vor crește răsaduri
trebuie doar să-mi îngrop mâinile în țărână.

*
creangă în urma furtunii
privirea ți-e împovărată
nu mai vezi zidul blocului, ci dincolo de el
iarba crește împletind fire de păianjen
cuvintele tale capătă sens în pânza
țesută între ziua de ieri și cea de azi
gândurile se întind elastic
– fire de mătase prinse în sinapse –
tablou zugrăvind brațul cerșetor de lumină.

Camelia Manuela SAVA

O carte care îți deschide ochii

Dincolo de realitatea crudă, soarta femeilor deportate a trecut în legendar, devenind sursă de inspirație pentru diferite scrieri sau filme, de aceea romanul Zuleiha deschide ochii, apărut la Editura Humanitas Fiction, în 2018, a făcut ca autoarea să devină celebră – Guzel Iahina este cea care își imaginează o poveste extrem de captivantă care îmbină istoria, timpul, iubirea, credința, ființa umană stând sub semnul efemerului, al destinului implacabil.
Cartea m-a marcat profund, citind-o pe nerăsuflate sau recitind cu înfrigurare anumite pasaje. Am zăbovit asupra anumitor cuvinte, m-am bucurat de expresivitatea și simplitatea frazelor, traducerea în limba română fiind reușită, de aceea am fost de acord cu Ludmila Ulițkaia: „Zuleiha deschide ochii este un debut excepțional.”!
Forța unei femei de a supraviețui ne arată că oamenii sunt puternici atunci când sunt mânați de idealuri pe care și le urmează cu fermitate. Așa este cazul cu Zuleiha, o tânără soție de culac, a cărei viață depinde la începutul căsătoriei doar de soțul ei și de soacra ei. Murtaza, soțul ei, și Strigoaica, soacra rea, o femeie oarbă și nesuferită, sunt cei doi poli care conduc destinul fetei – ea muncește din greu pentru ei, soacra urând-o, supunând-o unor chinuri casnice zilnice (să o spele, să o hrănească, să îi facă menajul), pe când soțul ei se bazează pe ea la munci grele cum ar fi tăiatul și căratul lemnelor din pădure, pe zăpadă și ger. Zuleiha este o ființă neprihănită, supusă familiei soțului, îndeplinind orice i se cere, făcându-se de folos celor doi; obosită, ea nu comentează niciodată, nu se răzvrătește, nu se plânge. Singura ei mare nenorocire este că îi mor copiii – născuse trei fete și pe toate le pierduse la vârste foarte fragede. Un spirit religios, femeia care nu poate să devină mamă, se roagă spiritului din cimitir să aibă grijă de copilele ei pe lumea cealaltă, ea crede în Alah, pe care îl invocă în rugăciunile sale. Singura amenințare este să li se ia cerealele, vaca sau iapa, animalele dragi, cu care își câștigă existența în satul lor tătăresc Iulbaș, acoperit mai tot anul de zăpezi.
Din nefericire, soțul ei este ucis de ofițerul rus Ignatov, iar Zuleiha, luată din sat, îngroașă numărul deschiaburiților care sunt duși în convoi spre Siberia. Din acest moment crucial, totul se schimbă, tot ceea ce a trăit în satul ei va fi lăsat în urmă, ca o amintire a unui vis din ce în ce mai depărtat.
Mâna destinului schimbă totul în mod neașteptat – convoiul este comandat de mândrul Ignatov, care iubește numai „lucruri mărețe: Revoluția, Partidul, Patria”. Pendulând între două femei, Nastasia și Ilona, orășence rafinate, de care se folosește, ca orice bărbat misogin, orgolios (căci recunoaște că nu le iubește) – „Ignatov nu folosea niciodată cuvântul a iubi – nu voia să-l profaneze.” Ignatov nu bănuiește nicio clipă cum se va întoarce soarta împotriva lui, căci va cunoaște și adevărata iubire, el, vanitosul bărbat, rece, lucid, ce nu se lasă convins de lamentațiile și declarațiile feminine. El demonstrează că este intransigent, fapt demonstrat de răspunsul tăios dat Ilonei (care îi spusese că o să-l aștepte oricât), când aceasta îl întreabă răspicat dacă o iubește: „De iubit, îi iubesc mamele pe copii!” (scena lacrimogenă a femeii enervându-l pe ofițer la culme).
Convoiul deportaților pornește cu sania, apoi urcă în tren și, în final, ajung la Kazan. Zuleiha simte cum moartea i se apropie și nu se teme, ar vrea să se sinucidă (are un zahăr cu otravă păstrat într-un buzunar), dar amână gestul. Caravana cu douăzeci de vagoane pline la refuz cu vieți omenești continuă periplul – destinațiile trenurilor care pleacă din Kazan sunt diverse: Taișet, Tașkent, Orenburg, Samarkand. Teoretic, sunt conduși spre viața „nouă”, a „omului nou”! În vagonul unde Zuleiha călătorește, se adaugă alte personaje – „cetățeni foști-oameni”, ca banditul Gorelov, profesorul de la universitate Leibe, Isabella și soțul ei Konstantin Arnoldovici, pictorul Ikonnikov. Pentru deportați, mâncarea nu este de ajuns (cașă, supe lungite, apă înghețată), oamenii mor în vagoane sau evadează și apoi sunt prinși, împușcați. Ignatov este foarte apăsat de noua situație, dar nu are cum să protesteze, căci ar fi și el acuzat de pactizare cu dușmanul, iar replica unui alt comandant de convoi subliniază crudul adevăr: „Pierderi naturale vor fi întotdeauna, nu o să-ți ceară nimeni socoteală.” Ignatov o salvează pe Zuleiha de la o anchetă dură, când evadaseră din vagon mai mulți țărani din satul ei și ea trebuie să apară ca martor, ca apoi să o ia în brațe protector când leșină din cauza condițiilor inumane din timpul călătoriei. I se pare că femeia cu ochii verzi e ușoară ca o adiere, ca și cum nu ar avea trup din carne și oase, Zuleiha fiind diferită de toate femeile ce le cunoscuse Ignatov. Atunci Zuleiha află de la doctorul Leibe că este însărcinată – copilul fiind făcut cu soțul ei Murtaza. Ignatov o mai salvează încă o dată, când se îmbarcă pe un vapor, plecând din Krasnoiarsk, pe râul Enisei, apoi pe Angara, iar acesta se scufundă fiind supraîncărcat. Ajunși la destinație, în taigaua rusească, rămân foarte puțini supraviețuitori și își vor întemeia aici o colonie – având la îndemână chibrituri, sare, unelte și pușca lui Ignatov, acesta apucându-se de vânătoare ca să supraviețuiască primei ierni într-un bordei rudimentar. Călătoria durase din martie până în august, iar în septembrie se va adăuga un nou membru al coloniei: Iusuf – fiul născut prematur în tundră de Zuleiha. Viața lor intră pe un nou făgaș – după ce supraviețuiesc primei ierni, se hotărăsc să propună un nume locului unde trăiesc, astfel încât să capete toți o identitate – WILA, conținând inițialele celor care au contribuit la salvarea lor: Wolf (medicul profesor Liebe), Ivan (Ignatov), Lukka (pescarul) și Avdei (constructorul bordeiului). Varianta oficială, aprobată și de Ignatov și de oficiali, a fost Sem Ruk (șapte mâini – deoarece Avdei nu avea decât o mână, așa că de la cei patru întemeietori se adunau în total șapte mâini salvatoare).
Finalul stă sub semnul împlinirii – Ignatov și Zuleiha se îndrăgostesc unul de celălalt. Deși comandantul este ucigașul soțului ei, Zuleiha nu poate să își stăpânească bătăile inimii, fiind atrasă de binefăcătorul ei (Ivan Ignatov era tipul de bărbat bine), pe când Ignatov simte pentru prima oară cum e să iubești sincer, dezinteresat, și, ca să se răscumpere pentru omor, va fi eroul cărții – el îl va înfia pe fiul lui Murtaza. Iusuf va avea acte în regulă, cu mama Zuleiha Vasilieva, țărancă, tatăl Ivan Ignatov, ofițer în Armata Roșie.
O lecție de viață furtunoasă, cu răsturnări de situație, o poveste impresionantă, bine scrisă – un roman despre viață și moarte, despre ființe năpăstuite, despre istoria care se insinuează în destinele oamenilor: Zuleiha și Ivan Ignatov îmbătrânesc, simțind că „durerea care a umplut lumea n-a dispărut”, dar au putut să treacă peste ea numai împreună.
Așadar, deportarea rămâne un semn că oamenii sunt supuși istoriei nemiloase, că uneori destinul poate fi schimbat într-o singură zi, numai cei puternici și norocoși supraviețuiesc, din păcate, căci zeci de mii de oameni au cunoscut această dezrădăcinare care a însemnat pierderea identității, familiei, a vieții lor, fiind nevinovați.
Concluzia este că romanul rusesc este revigorat prin aceste nume de scriitoare, recunoscute pe plan internațional, cum este și Guzel Iahina, cartea Zuleiha deschide ochii premiată și apreciată, tradusă în numeroase limbi este un semnal că viața chiar merită trăită.

Nicolae BRATU

Rondel citadin (II)

„Soare, speranţă pentru zi senină,
Răsari acum dintre betoane gri,
Rănit de-antene pline de rugină,
Însângerat de ţigle cenuşii!”

O lună pală într-un stâlp se-anină
Şi-atunci mă rog, ca-n fiecare zi:
„Soare, speranţă pentru zi senină,
Răsari acum dintre betoane gri!”

O naţie preponderent canină,
Având în geană numai verbu’a fi
Se-agită acum să-si simtă burta plină
Şi-adoarme stând la umbră, orice-ar fi…
Soare, speranţă pentru zi senină…

Adrian BOTEZ

AUTODEFINIRE

…ţărână din
ţărână – nisip adevărat din
nisip adevărat…

…m-am preschimbat într-o stranie
străveche poveste – pe care màmele
noaptea târziu – ca pe-o
armă – le-o descântă copiilor
mici şi care nu-s
cuminţi – amânând – mistic
s-adoarmă

…nu vorbim despre
niciun fel de
prinţ: oglinda Ceasului de la
mâna stângă mi s-a
crăpat – dar tot este curtat – El
nemuritorul – care-a ţintuit până şi
cerul – pe o
perniţă făcută din – lugubre
àcele lui – Ceasului – este asiduu
curtat – de
stele bolnave – de ciumate
grotesc încununate
vise trândave…

…îl văd pe Nero dat pe
spate – plin de tot soiul de
zornăitoare salbe – şi
smiorcâindu-se-n izmenele-i
albe – că eu i-s doar
preaieftină arătare – iar nu viu
frate:
imperatòr de
abatòr – eu n-am venit să
mor (asta exersez
singur – paiaţă – de-o
viaţă!) – am venit la tine doar să
facem spiritism: ştiu că ai un
spor nebun – când îţi reglezi amintirile-n
bătrânul tău – decalibrat
tun

Stan BREBENEL

Un personaj controversat

N-am avut nici un dubiu că marele scriitor Dinu Săraru, ajuns la venerabila vârstă de 87, nu este un personaj controversat. Dubii am avut atunci când anumite pasaje din impresionanta-i biografie nu au fost făcute publice de-a lungul anilor din raţiuni ce au ţinut de resortul intim al autorului şi din bunul simţ ancestral al unui prozator de geniu cu mari realizări epice remarcabile, ce a marcat, în sens pozitiv, literatura română din ultimii cincizeci de ani. Romanele sale de dinainte de ´89 şi cele de după acest reper istoric sunt de o deosebită acurateţe lingvistică, de o profundă analiză socio-umană şi profesională ce nu au egal în literatura română contemporană. La aceste considerente am ajuns după ce i-am citit cărţile, dar, mai ales, după multele şi îndelungatele discuţii pe care le-am avut împreună.
Cea mai recentă apariţie editorială a Maestrului este „Jurnalul unui personaj controversat; rememorări provocate de Vartan Arachelian” şi lămureşte, poate nu pe deplin, acest lucru. Volumul a apărut în primăvara aceasta la editura RAO în condiţii grafice extraordinare şi se desfăşoară pe mai multe paliere. Mai întâi are loc o lungă convorbire cu Vartan Arachelian, apoi sunt redate documente diverse, mărturii, scrisori, comentarii despre autor şi multe fotografii.
În discuţia cu Vartan Arachelian dl. Dinu Săraru, ca într-o lungă şi necesară spovedanie, îşi retrăieşte viaţa. Aflăm că face parte dintr-o familie veche de boieri din ţinutul Olteniei de sub munte, iar tatăl său a fost deputat ţărănist în perioada interbelică. După decesul tatălui, care s-a petrecut pe când era copil, a ajuns să studieze la Bucureşti. În ultimul an de liceu se angajează la Radio Bucureşti, unde va cunoaşte multe personalităţi ale vremii. Când a venit vremea să-şi satisfacă stagiul militar, a îndurat şi cunoscut umilinţe de nebănuit. Pentru că era un tânăr destupat şi liniştit, a fost selecţionat, împreună cu Corneliu Leu, pentru a fi cadru activ al armatei. Până în acel moment, nimeni nu l-a întrebat de biografia sa. Când s-a mers pe teren pentru a fi verificat, s-a aflat că este urmaşul unor boieri, că tatăl său a fost un fruntaş ţărănist. A ieşit mare scandal şi tânărul ajunge pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, în lagărul necondamnaţilor. Aici a îndurat umilinţe după umilinţe, a îndurat foamea şi tot atunci l-a cuprins Frica. O frică paralizantă ce avea să-l însoţească mereu. Această perioadă concentraţionară, de la 10 iunie până la 10 septembrie 1953, cât a durat calvarul, i-a inspirat romanul „Clipa”. A făcut numeroase memorii, inclusiv la Gheorghe Gheorghiu-Dej, punându-şi cenuşă în cap, ajungând să-şi renege trecutul şi pe strămoşi. Frica l-a făcut să-şi modifice trecutul. Nu mai era urmaş de boier şi de comandant de regiment, era nepotul unui tâmplar de cufere, lăzi, sănii şi sicrie, iar tatăl său a fost un simplu învăţător de ţară. Şi în acest mod a scăpat din lagăr. Faptul că pereţii casei din Slătioara erau înţesaţi cu fotografiile strămoşilor l-a făcut să le dea jos şi să le pună la un loc sigur. Astăzi ele sunt la loc de cinste în aceeaşi casă. Din aceste puncte de vedere poate fi numit ca un personaj controversat.
O altă perioadă din viaţa lui Dinu Săraru pe care mi-am propus să o abordez este cea legată de Teatrul Mic. Pe timpul directoratului său, teatrul a devenit principala scenă a ţării, cu repertorii foarte atent alese, cu actori foarte buni, ceea ce a dus la reprezentaţii jucate cu casa închisă, iar turneele efectuate în ţară erau formidabile, cu săli arhipline şi aplauze frenetice. După evenimentele din decembrie 1989, când foarte mulţi şi-au dat biografia la întors şi toată lumea contesta pe toată lumea, i-a venit rândul şi directorului de la Teatrul Mic. S-a petrecut pe 8 ianuarie 1990, când un grup de maşinişti manipulaţi de-o actriţă şi ajutaţi de către cei din umbră au citit o scrisoare acuzatoare într-o şedinţă cu toţi angajaţii teatrului, prin care i se cerea imperativ plecarea. Această scrisoare era în contradicţie totală cu o alta, scrisă cu numai 40 de zile înainte, în care era acuzat de faptul că este oportunist şi că mimează iubirea pentru Ceauşescu. Concomitent cu puciul de la teatru, în diferite ziare a fost acuzat că la Canal ar fi fost infiltrat de Securitate, ca ofiţer, pentru a-i turna pe cei care erau în lagăr. A mai fost acuzat de unii că relaţia sa cu Securitatea era de colaborare. A suportat cu demnitate toate denigrările. Până la urmă, realitatea avea să iasă la iveală în anul 2009 când C.N.S.A.S.-ul a dat un comunicat prin care se arată că nu a fost în serviciul Securităţii, dar a fost urmărit oficial tot timpul. După demiterea de la teatru, din victimă a devenit spectator al evenimentelor de tot felul din societatea românească. A fost o perioadă foarte grea, în care „am fost cel mai înjurat om din România”. A primit unele apelative pe care nu le merita: ceauşist, stalinist, titoist, franchist, arafatist, gadafist. Însă a trecut cu bine peste toate văzându-şi de scrisul său publicând, printre altele, romanele „Ciocoii noi cu bodyguard” şi „Ultimul bal la şarpele roşu – Carnavalul cătuşelor”. A mai revenit în viaţa publică între anii 2001 şi 2004, când a fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti.
Vom găsi şi alte controverse în acest volum excepţional de memorii unde, aşa cum am constatat, dl. Dinu Săraru a fost nevoit să-şi dedubleze viaţa. Este în carte biografia reală a unui mare prozator şi om de teatru, cu controversele lui cu tot.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Această rană, poezia

Ușor sentimentală, confesivă, delicată, poezia Valentinei Becart pare firul invizibil, chemat să împartă lumină, să fie „punte/ unde întunericul e plin de zel” („În ochiul unui demon”) sau „catedrală de vise” plasată undeva, „în partea stângă a nesomnului”. Volumul „Aș frânge tăcerea” este unul al iubirilor – când mâhnite, când suspecte, parcă, de elan adolescentin – întotdeauna, însă, ziditoare de univers proteic, născut din amalgamuri, imprevizibile uzurpări de imagini, evanescențe și captivități „în alb casant”, în verde și albastru. Cromatica plasată în poeme cu intenții vădit simbolice trimite când la „furtuni de îngeri”, când la mare „ca o nesfârșită teamă” („O nouă tresărire”), când la câmpie, acolo unde „doar iarba murmura” („Salvează-mi visul”), adică la centrii de forță ai universului imaginar construit de autoare. Textul poetic își țese subtilitățile în filigran, iar deschiderile sunt adeseori înșelătoare, Valentina Becart părând să prefere tehnici de tip trompe d`œil, singurele în măsură să dilate un spațiu în care „Timpul s-a lovit de ziduri, ca un liliac orb, ca o nepăsare,/ Nimic în amintire, doar imagini voalate,/ flashuri… În sertare, mănuși de catifea/ și alte nimicuri” („Ce soir, je suis fatigué”).
Dincolo de valențele sinestezice (acel amalgam de simțuri, cu recurență în text, deja pomenit), poemele Valentinei Becart aduc în prim plan obsesia zborului, a evadării, a depărtării, teme circumscrise nevoii de eliberare/ descătușare prin actul de creație: „Mă urmăreau în vis/ aceiași cai de fum;/ niciodată nu mi-am dorit mai mult/ alergarea// și fluturii mă însoțeau,/ la fel de somnambuli;/ pe fiecare harpă/ de vânt,/ sunetul depărtării// mă așteptau lângă zare,/ caii mei nebuni;/ o, cât de mult îmi trăiam/ descătușarea// și umbrele nopții/ mă însoțeau,/ la fel de arzătoare/ și… tenace;/ ah, dincolo de somn,/ același în travesti” („Caii mei, de fum”). Deși sintagma este prezentă într-un poem („Descătușează-mă”), nu putem vorbi la Valentina Becart de o „fugă din canoane”, atâta vreme cât și vocabularul poetic, și gesticulația ideatică, și substratul emoțional, și însăși construcția textului, în ultimă instanță, respectă buna tradiție a poemului de dragoste dintotdeauna (mai puțin efuziunile lirice, mulțimea de ohuri și ahuri lipsite de relevanță pentru sensibilitatea (post)modernă și la care poeta știe când și cum să renunțe). Impresia, la lectură, este că avem de-a face cu o poetă reflexivă, capabilă nu numai să comunice, ci și să se comunice, conținutul mesajului fiind mai important decât forma în care se manifestă.
În afară de tema iubirii, volumul mai dezvoltă o temă fundamentală, cea a timpului, ilustrată meditativ, nu fără spaime și înnegurări, dar și cu o seninătate cuceritoare și de bun-gust: „Timpul crește mereu,/ într-o rană;/ numai duminica aștept/ pe cineva/ să-mi ghicească,/ Cine spune că lumea/ s-a vindecat/ când toate lumânările ard/ la căpătâiul unui gând?// Timpul înflorește/ nepermis,/ într-o rană;/ numai primăvara/ aștept pe cineva/ să mă înfrunzească,/ Nu știu dacă pot/ să mai sper,/ când ceasurile s-au oprit;/ în casa mea, un miros/ de ambră,/ și o vrajă…” („Cu miros de ambră”). Trecerea timpului/ acumularea anilor nu înseamnă intrare deznădăjduită într-un regat al frigului, ci acceptare resemnată și înțeleaptă, nu lipsită însă de ardere și de acea delicată plutire peste oglinzi de spaimă și îngheț: „Mai ninge-mă cu o poveste/ nouă/ acum, când iarna mi-a ieșit în cale;/ desprinde-mă, cu mâinile amândouă,/ din dansul fulgilor, rostogoliți amețitor în vale.// Să vii, cu daruri pentru mine,/ te-aștept cu sufletul aprins/ de dor;/ te voi primi, așa cum se cuvine,/ și-n miez de noapte, în albul tău/ să mă-nfășor” („În miez de noapte…”).
Valentina Becart este o poetă autentică, incapabilă să-și falsifice/ să-și prelucreze trăirile pentru ca poemele ei să se legitimeze generaționist sau, pur și simplu, prin afiliere livrescă. Ea nu seamănă cu nimeni și nici nu scrie sperând în comparativismul forțat al criticilor literari, dispuși să încadreze orice nou volum în ultima lor grilă de lectură. Avem de-a face cu o poetă complexă, stăpână peste propriu-i regat poetic, în care-și invită cu simplitate cititorul: „vino, să pipăim/ împreună/ limitele/ oricărui <târziu>” („ca-ntr-un desfrâu…”).

*Valentina Becart: „Aș frânge tăcerea”, Ed. Stef, 2019