Spații culturale nr. 64 (4)

Mihaela MALEA STROE

La „Hyperion”, cândva, demult…

Domnișoara Bogdana Sângeorzan, la birou, îngropată într-un maldăr de hârtii, căutând ceva într-un dicționar. Primul și, pentru multă vreme, singurul ei serviciu, după absolvirea facultății. În cele câteva luni care trecuseră de când se angajase la firma de traduceri „Hyperion”, („ce nume pretențios!” comentase în gând), apucase să-și cunoască destul de bine colegele și colegii, se și împrietenise cu mai tânăra Karina, dar n-o plăcea pe „tovarășa” Dionisia, o femeie frumoasă, dar frivolă, îmbrăcată ostentativ cu lucruri scumpe și la modă, împodobită cu bijuterii masive de aur. Snoabă, era o prezență stridentă într-un birou modest și cenușiu. Vorbea veșnic tare, însoțindu-și vorbele cu gesturi largi, repezite, de parcă altfel n-ar fi atras suficient de mult atenția celor din jur.
— Am treabă în biroul de alături, dacă mă caută cineva – mă găsește acolo, tună deodată Dionisia și ieși furtunos, că așa era ea mereu, ca o furtună.
La scurt timp o căută, într-adevăr, cineva. Un tânăr înalt, brunet, cu mustață, cu fața creolă și ochi mari, căprui-închis, aproape negri.
— Bună ziua, o caut pe Dionisia Mioc, unde o pot găsi?
Bogdana își ridică privirea din dicționar și dintre hârtii și, cum nimeni nu se grăbea să-i răspundă, zâmbi amabil și făcu ea oficiile:
— În biroul de alături.
— Mulțumesc, zise tânărul și zăbovi cu privirea asupra Bogdanei.
Fata simți cum îi năvălește sângele în obraji, așa pățea mereu când era privită insistent, se îmbujora și-i era foarte ciudă că pățește așa ceva.
A doua zi, căci numai a doua zi s-a mai arătat Dionisia la biroul ei, în loc de „bună dimineața!” răsună întrebarea:
— Băi, fetelor, ieri m-a căutat un gagiu. Cine i-a spus unde sunt?
— Eu, recunoscu Bogdana, cam cu jumătate de glas, că tonul aspru al întrebării o intimidase. Am făcut rău? N-ar fi trebuit să-i spun?
— Ba da, ba da! Numai că trebuia să identific persoana pentru că, young lady, tânărul vrea să te cunoască. E Tudor Serafim, un prieten de-al meu.
— O fi, numai că eu nu vreau să-l cunosc, se grăbise Bogdana să refuze, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva acelui Tudor, dar ideea de a intra în anturajul Dionisiei îi displăcea profund. Și iar se înroși, mai cu seamă că Dionisia trântise așa, în gura mare, să audă toți ce vrea tânărul cu pricina. Să fi trecut o lună de când refuzase și nici că se mai gândise la Tudor de atunci.
— Gagico, nu te-ai răzgândit? o abordă pe nepusă-masă Dionisia.
— În ce privință să mă răzgândesc?
— Cu Tudor, că mă tot bate la cap…
— Nu, nu m-am răzgândit.
— Stai așa, că m-am prins! Tu ai un prieten și de-aia…
— N-am niciun prieten. Dar nu vreau să-l cunosc pe Tudor. Nu mă interesează.
„Ce joc o fi ăsta?! La o adică, dacă vrea să facem cunoștință, știe unde lucrez, ce nevoie are de Dionisia?! Cred că face ea pe codoașa-pețitoare, nu o bate el la cap”. Și, suspectând că e vorba mai degrabă de un „aranjament” sau de o ambiție a colegei, când, peste încă vreo două luni, aceasta o invită să petreacă Revelionul la ea, „că vine și Tudor”, Bogdana refuză din nou. Ba chiar începuse să o irite situația, așa că o repezi pe Dionisia:
— N-am fost destul de explicită în legătură cu Tudor? Și, de altfel, i-am promis Karinei că merg la ea de Revelion.
„Ce, Doamne iartă-mă, fac?!” se privi imediat în oglindă Bogdana. Karina n-o invitase, era o minciună. Înseamnă că tocmai a rostit o jumătate de refuz, ceva care poate fi interpretat drept „da, aș fi venit, dar am răspuns deja altei invitații”. Trebuia, acum, să-i ceară Karinei să n-o dea de gol. Și-i trecu așa, vag, prin minte, că poate ar fi bine ca într-o bună zi să dea, totuși, față cu Tudor, să lămurească lucrurile, să-i spună lui, direct, ce și cum, să scape de intermediari, să se termine odată joaca asta care nu duce nicăieri și nu face bine nimănui. Karina a fost de acord să o „acopere” în privința Revelionului și… da, și ei i se părea anapoda toată situația… Adică de ce nu vine el, încă o dată, la birou că nu arăta deloc să fie vreun sfios…, dimpotrivă. Până la urmă, Dionisia a ticluit un scenariu, sau cel puțin așa a
bănuit un timp Bogdana, că a fost un scenariu. N-a mai zis nimic de Tudor, ca și cum „asta e!, tânărul a înțeles și a renunțat”, însă într-o duminică, prin primăvară, a sunat-o de urgență, de la o cabină telefonică:
— Hello, gagico, am rămas în pană la intrarea în oraș, e aproape de tine și știu că ai mașină. Mi-ar trebui o roată de rezervă sau mașina, să merg la vulcanizare… poți să mă ajuți?
— Mașina nu-i a mea, e a tatii, dar vin, lasă-mi zece minute…
— Vezi că sunt pe lângă Fântâna cu doi meri, înainte de intersecție…
— Te găsesc eu, nicio grijă!
Când a ajuns, după un sfert de oră, era și Tudor acolo, chipurile a trecut întâmplător cu mașina, a văzut că Dionisia are probleme și a oprit să o ajute, neștiind că o chemase pe Bogdana. Tânăra a suspectat că Dionisia a construit scenariul întâlnirii, deși Tudor, părând sincer surprins, o întâmpinase cu:
— Ia te uită ce înseamnă destinul! Ne-a fost dat să ne revedem. Sunt Tudor Serafim, cel de care ai tot fugit.
— Bogdana Sângeorzan, îmi pare bine…, rosti politicos Bogdana, întinzând, formal, mâna.
Tudor i-a reținut mâna într-a lui și iar a privit-o ca atunci, la birou, direct, și Bogdana s-a îmbujorat, s-a fâstâcit, și-a retras iute mâna, a dat să fugă… „eu plec, vă las, acum nu mai e nevoie de ajutorul meu”…
— Dacă tot a fost să fie, mai rămâi puțin, n-o să se întâmple nimic rău dacă schimbăm două vorbe.
Și „două vorbe” s-au făcut mai multe, că Dionisia o zbughise, cu mașina lui Tudor, la vulcanizare, poruncind cu glas ridicat:
— Stați aici, mânca-v-ar mama de porumbei, mă întorc imediat să aduc roata, mai gânguriți și voi până atunci.
Tudor era foarte sigur pe el, „cam arogant”, observă Bogdana, însă vorba lui avea un anumit farmec, o cucerea, vrând-nevrând, printr-o elegantă combinație de sobrietate asezonată cu ironie ușoară și cu volute fin curtenitoare.
— Hai să schimbăm decorul ăsta rutier, uite, la doi pași de noi sunt merii înfloriți lângă fântână, vino cu mine, să stăm la umbra lor până se întoarce Dionisia. Nu-i păcat de ziua asta frumoasă și senină, să așteptăm lângă mașini?
Și Tudor a vrut s-o ia de mână, s-o conducă. Bogdana s-a ferit, și-a înfundat mâinile în buzunarele ginșilor, au mers alături câțiva pași până la merii înfloriți, s-au sprijinit de trunchiurile lor și au stat de vorbă sub coroanele încărcate de petale.
— De ce ai fugit de mine atâta timp?
— Nu știu dacă de tine am fugit sau de gândul că ești din anturajul Dionisiei, în preajma căreia nu mă simt bine, nu mă simt în largul meu, n-avem ce discuta, n-avem nici preocupări, nici gusturi comune…
— Totuși, ai venit s-o ajuți.
— Asta e cu totul altceva.
— Înseamnă că suntem la fel. Să știi că nu fac parte din anturajul ei, am alți prieteni, dar, când e la ananghie, o ajut, că nu-i ușor să fii singur.
— Și… de Revelion?! insinuă Bogdana ideea că, de obicei, treci pragul de An Nou alături de cei apropiați, și dragi, și asemeni ție.
— Am acceptat invitația cu speranța că te va convinge să vii și tu, dar uite că nu te-a înduplecat.
— De ce mi-ai transmis mesaje prin ea? Ai fi putut să iei altfel legătura cu mine, știai unde mă poți găsi.
— N-am vrut să dau buzna, să trec peste refuzurile tale fără voia ta.
— Nu pari genul care să se „împiedice” de așa ceva, de refuzuri, dimpotrivă.
— În general așa e, ai dreptate. Totuși, cu tine a fost altceva… când te-am văzut acolo… era în ochii tăi atâta lumină și un fel de bucurie caldă, și mi-ai răspuns zâmbind… Singurul zâmbet într-un birou cu funcționari plictisiți și încruntați…
— Și-atunci ai schimbat strategia aplicată în general, picură Bogdana un strop de apă rece în conversație, că simțea cum o fură cuvintele lui Tudor, și parcă se răstoarnă ceva pe dinlăuntrul ei, și parcă ar vrea ca Dionisia să întârzie, să mai facă o pană.
— Ei, poftim, credeam că eu sunt cel cinic! O brumă de sensibilitate mi-a dat și mie Dumnezeu, o păstrez pentru tine, mă străduiesc din răsputeri s-o exprim, iar tu ce-mi faci? Bogdana, Bogdana, fată frumoasă, ce-mi faci?
— Încerc să fiu mai puțin serafică decât… domnul Serafim, speculă Bogdana.
— Cu alte cuvinte, spui că tu ești cea cu picioarele pe pământ, iar eu sunt cel cu capul în nori sau cu nori în cap. (Și iar căută să prindă privirea fetei, dar ea se uita la florile de măr și se îmbujoră că, uite, el înțelesese cu totul altceva din vorba ei.)
— Nu, n-am vrut să spun asta…, se apără și simți că-i pier cuvintele.
— Dar ai spus-o. Bine că știu, ca – vorba ta – să schimb strategia. Bogdana… știi că n-am mai întâlnit numele tău și nici pe cineva ca tine? Când sfioasă, când rebelă. Cum ar fi să fii Bogdana Serafim? trecu Tudor la atac frontal.
— Sună grav și nepotrivit, încercă domnișoara Sângeorzan să scape nevătămată dintr-o întrebare atât de neașteptată, sună ca o…, ca un… (și căuta să spună „antiteză” sau „oximoron”, dar nu găsea cuvintele).
— Hai să te ajut: sună ca o cerere în căsătorie făcută prea devreme de un bărbat cu nori în cap unei femei cu picioarele pe pământ. Aș vrea să-ți pot spune asta poetic, să fie ca o ninsoare de petale din florile de măr…
„Doamne, de ce întârzie Dionisia? De ce nu vine odată?” se răzgândi Bogdana, căci iarăși simțea rostogolirea aia lăuntrică, simțea că ea, iubitoarea de poezie, își pierde cuvintele, în vreme ce Tudor, „cinicul”, devine poet. Și parcă inima ei bate mai tare decât adineaori, și de ce i-or fi arzând așa obrajii?! Își coborî privirea în pământ și începu să scormonească ușor, cu vârful pantofului, firele de iarbă proaspătă. Parcă ar fi vrut să le dezrădăcineze, dar nu făcea altceva decât să le resfire cu blândețe. Iar Tudor insista că asta a fost voința destinului, ca ei să se întâlnească, și că îl întristează încăpățânarea ei de a suspecta un scenariu de-al Dionisiei.
— De ce nu mă crezi că sunt sincer? Ce-i cu spaima și încordarea asta de căprioară sălbatică? Așa a fost să fie… Ridică-ți privirea și o să vezi că…
— Gata, hulubașilor, m-am întors, s-a rezolvat! strigă Dionisia de pe marginea șoselei, făcându-le semn cu mâna să se întoarcă la mașini. Dionisia năvălise cu tot pragmatismul ei prozaic peste momentul poetic în desfășurare. Tudor și Bogdana schimbară între ei priviri și zâmbete îngăduitoare „așa e ea, fire zbuciumată, n-ai ce-i face”… Cât timp Tudor montă roata, Dionisia o reținu pe Bogdana cu o suită de mulțumiri și scuze „dacă știam că apare el nu te mai deranjam…” apoi hotărî:
— Acum mergem la mine, la o cafea, e un ordin! Mulțam de ajutor și să nu pierdem vremea! Haideți după mine!
S-au supus, amuzați, ordinului, s-au încolonat și au urmat-o. A fost o cafea în trei trăncănită, nu vorbită. Dionisia Mioc, după cel mai riguros protocol, așezase pe masă ceșcuțe din porțelan fin, pictat manual cu motive florale, șervețele din hârtie mătăsoasă, „lingurițele sunt de argint” – precizase – „dintr-un set foarte vechi, vedeți? Se vede patina”. Apoi, cum conversația lâncezea, de dialog nici vorbă, a scos o casetă mare cu bijuterii și-a început să expună zgomotos istoria fiecărei piese: „asta-i de la străbunica mea, e cu ametiste, brățara cu turcoaze am cumpărat-o eu, personal, când am fost la Istanșehir, anul trecut, e în set cu cerceii, broșa cu smarald și rubine am primit-o de la un admirator, inelul ăsta de cinci grame, cu diamant, e din aur alb, îl am de la…”
Împovărată de atâtea explicații și sătulă de atâta aur, argint și pietre prețioase, Bogdana și-a ridicat privirea și… Tudor o privea intens, oare de când? se întrebă ea, și iarăși simți o zbatere de aripi fine pe dinlăuntru, și iar se îmbujoră…
Rememorând toate, după mulți ani, Bogdana încerca, zadarnic, să definească trăirile de atunci, să reconstituie, să retrăiască ceva din emoția aceea complexă și complicată…
Da, Peter avea dreptate. Numai că asta, fuga asta a ei de Tudor, a fost de mult de tot. Era tânără când viața a vrut altfel pentru ea. Că, după întâlnirea de atunci, au fost alte și alte întâlniri cu Tudor și pe urmă nunta lor, acum 21 de ani! Doamne, ce de ani! De trei ori câte șapte s-ar fi împlinit la toamnă… dacă… Uite că, încă o dată, viața a vrut altfel…

(Fragm. din Seara nucilor verzi, Ed. Eikon, Buc., 2018)

Vasile GHICA

Perdafuri

Poeţii, aceşti heralzi care prefaţează invazia zorilor.
Privit de pe Acropole, Everestul pare o… moviliţă.
Drumul cuvântului spre poezie este similar cu cel al lutului spre porţelan.
I-a fost dat marii poezii să nu încapă în cuvinte.
Ferească Dumnezeu să devenim un popor de artişti! Şi aşa ne înţelegem greu.
În alimentaţie, este greaţa de prea plin. În artă – de vid.
Şi înainte de a te aşeza la masa de scris este nevoie de un preludiu.
Artistul adevărat nu poate emigra decât împreună cu ţara.
Scriitorul din provincie mai bagă şi el câteodată capul în pozele de grup ale consacraţilor veniţi din Capitală, să se fotografieze cu „aborigenii”.
În timpul procesului de gestaţie a operei, unii scriitori simt zvârcoliri de pisică sălbatică în măruntaie.
În literatură, cei care nu zvâcnesc la timp vor ascuţi toată viaţa creioanele maeştrilor.
Artistul care nu-şi trâmbiţează cu aplomb geniul este un ratat.
Toţi debutanţii se consideră scriitori de Formula… unu.

SURÂSURI MIGDALATE

Arta poate fi logodna abisului cu speranţa.
Cartea debutantului merge spre librării precum Nataşa Rostova la primul ei bal.
Marea artă reciclează disperarea lumii.
În artă există valori, nu clasamente.
Ierarhia naţiunilor este arbitrată de cultură.
Plăteşte un critic să te înjure! Altfel, mori anonim.
Muzica de orgă are irizări de infinit.
Poezia – o împărtăşanie a orelor de taină.
Arta autentică are alonjă de vultur.
Artistul – acest oval de flacără al conştiinţei umane.
Artistul este un tulburător regizor de furtuni sufletești.
Artiştii scrutează sufletele semenilor, aşa cum vulturii ţintesc din înalt peştii din apă.
Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.

Gheorghe MOCANU

„Mierlița când e bolnavă”

„…Mi-am admirat bătrânii satului, pentru că de la fiecare am rămas cu ceva în suflet. Pe nea Simion Curcanul îl păstrez în amintire ca pe o nestemată a adolescenței, pentru că el m-a învățat să cânt la fluier. Și dacă știam să cânt la fluier, nu mai era decât un pas până să o cuceresc pe Ilinca. El m-a învățat taina prin care să astup și să destup cele șase găuri ale fluierului, ca să iasă burduiul – un joc de la noi din sat ce se juca tropăind energic de se ridica praful în câteva clipe – sau doinele printre care la loc de frunte era: „Mierlița când e bolnavă”. Doina prin care ursoienii rupeau gura târgului la festivalurile de folclor ale Vrancei și pe care nea Vasile Chipală, cu nea Simion Curcanul și toți ceilalți fluierași ai Ursoaiei o cântau dumnezeiește.
Nu am cum uita ziua în care am urcat prima oară o scenă a festivalurilor Vrancei. N-am închis un ochi toată noaptea cu gândul la clipa în care voi îmbrăca ițarii și cămașa cusută în bujori și voi lua fluierul în mână și voi cânta, să mă vadă Ilinca lui Boroghină, de la care nu-mi puteam alunga gândul. Am plecat de cu noapte din Bortă, peste dealul Vrancei, să ajungem dimineață în Prahuda, pe malul Zăbalei, cea cu apa zbuciumată, limpede și rece, iar peste tot ne întâmpina mirosul de cetină de brad. Eram mulți ursoieni, și mai tineri, și mai bătrâni, dar straiele albe ce le purtam ne făceau pe toți să părem tineri și ne dădeau o vigoare ce venea din aerul de sărbătoare care bântuia ținutul Vrancei, atunci când pe Dealul Tojanului se adunau fluierașii din munții lui Ștefan Cel Mare și ai Babei Vrâncioaia.
De urcat pe deal nu era floare la ureche, panta era destul de abruptă, scrâșnetul bolovănișului amestecându-se cu tropotul copitelor. Caii scoteau aburi pe nări ca să ducă sus, lângă scenă, sticlele cu vin și bere, ori sarsanalele cu mici.
Baba Bișa, urmașa de frunte a babei Rada, ieșise în fața noastră şi începuse a se pupa cu toată lumea. Copiii vrâncenilor de prin partea locului, abia sculaţi din aşternuturi, îşi dădeau jos cârpeala din coada ochilor şi o zbugheau pe uliţă, spre locul cu pricina. Se face ora nouă. În grajdul lui Ionică, un ursoian chipeș care plecase din Bortă și se strămutase în Valea Zăbalei, la poalele Tojanului, se auzeau caii lovind copitele de uşa grajdului. Bradul uriaş din marginea apei se clatina, ascuţindu-şi vârful spre cerul Vrancei. Cocoşii cântau de ceva timp, dar, cum era sărbătoare în calendar, nimeni nu se grăbea să iasă din casă. Doar băbuţele mişunau spre biserică. Multe căruţe pline cu oameni urcau spre Tojan. Lângă pădure, o căprioară fugea încotro vedea cu ochii. Pe uliţa mare, tata, drept ca un cuget, mergea spre lemnar să comande o cruce, pe care să o pună la păstrare în podul casei. Mama pleca şi venea păşind, fără zgomot, ca bobiță de rouă. Pe deal se înfiripă veselia, învălmăşeala prindea contur: prune, ceapă, pepeni, grâu, porumb, găini, oi, capre, vaci, cai, portofele, agrafe, baloane, bere, lăutari, ţambal, buciume, fluiere, mioriţe, munţi, poteci, cântece, răsunet, Ce mai, de toate!…
Un puştan cu mustaţa neagră ca pana corbului strângea de umeri o roşcovană cu codiţe împletite până la brâu. Din ochii lui ţâşneau săgeţi cu jeratec. În sat, câinii nu mai lătrau, în cimitir, nu mai era nimeni, doar pietrele aduceau din adâncuri scheletele trosnind de atâta dus pe lumea cealaltă. Ionică, prins cu gura de o sticlă de „Galbenă de Odobeşti”, zâmbea fericit, cu ochii sticlind ca două corăbii pe ape. Era tare voios, ar fi vrut să ia Zăbala de coadă de bucurie, să o învârtă în horă și sârbă, apoi s-o ridice deasupra capului, să-l vadă toată lumea câtă forţă are în venele lui de mocan al Vrancei.
‒ Îmi eşti tare drag! se auzi un glas de fată în freamătul festiv. Băiatul de lângă ea avea ochii presăraţi cu levănţică… Nevestele, la un pas în spatele bărbaților, îi trăgeau de mânecă, sâcâindu-i.
‒ Ce naiba, omule, mai avem o sută de lei!
‒ I-am muncit, nu i-am furat!
„Doina Vrancei” cânta printre cetini. Mocanii, tolăniţi pe iarba dealului, se înfruptau din mâncăruri, ţuică şi vin. Vâjâie capul de zgomot şi larmă. Inimile flăcăilor jucau în ritmul dogorii codiţelor roşcate ridicate din jarul grătarelor încinse. Micii se întorceau pe toate părţile, se bucurau rostogolindu-se pe grătare, alunecând pe toboganele însetate, stropite cu vin.
‒ Du-te-acasă şi te culcă! se auzi un glas de femeie.
‒ Sunt banii mei şi fac ce vreau cu ei!
Desfrunzirea fagilor răsfiraţi peste coastă începuse de săptămâna trecută. O frunză maronie se legăna la înălţime, deasupra tuturor. Sărbătoarea învăluise locul, fetele coborau vocile spre şoldurile rotunjoare, bărbații le mângâiau cu coada ochilor însetaţi de iubire. Cu gânduri ascunse, privirea lor pătrundea dincolo de catrinţele înflorate.
‒ Unde te uiți, mă?
‒ Taci, femeie, uitatul nu costă bani!
‒ A dat turbarea-n tine… ce vin e ăsta?
Bărbatul se clătină, mai să cadă în râpă.
‒ Huşti, de-aci, că-mi sperii curcile!… zise Bișa, stând într-o rână. Omul se duse direct spre pădure, întinse ceafa sub şuvoiul izvorului din coastă, se răcori apoi se întoarse la camarazii de pahar.
O pereche tânără venea dinspre pădure.
‒ Te ţii după mine! Oare să fii tu norocul meu…?
‒ Acu’ sunt lefter, da’ oi găsi eu de lucru până la anu’ şi te-oi lua…
Mai la vale, vorbea un bătrân trecut bine de optzeci:
‒ Eu nu vreau să mor anu’ ăsta! Să-mi acopăr grajdu’ şi pe urmă, ce-o vrea Dumnezeu!
Vlăduț, băiatul lui Voinea, scotea, cu un cuţit de lemn, gângăniile cuibărite în crăpăturile din scoarţa arţarului din coastă. Soarele făcea găuri în spinare cu razele lui. Femeile suşoteau fără-ncetare, bărbaţii numărau sticlele goale, copiii se întreceau în ţipături, caii nechezau, vântul zornăia prin copaci.
A venit și rândul nostru, al ursoienilor, să urcăm pe scenă. Ne-am aliniat pe două rânduri, așa cum ne spusese nea Simion Curcanul: cei mai înalți în spate, iar noi, ceilalți, mai mici de statură, în rândul din față. A ieșit o cântare frumoasă, jos pălăria, cum se spune, și tare mândru mai eram, ochii îmi sticleau spre Ilinca lui Boroghină, pe care o zărisem în fața scenei.
Ionică de mult capitulase la umbra unui tufiș, adică trăgea un pui de somn, se îmbătase şi Maria făcea pe santinela păzindu-și bărbatul care mirosea tot a mici şi a vin. Un vin negru ce avea să-i fie de mare folos, mai târziu, spre seară…
‒ Dacă nu se scoală, să-l freci cu oţet! veni un sfat prietenesc de la baba Bișa.
‒ Se scoală, ţaţă, se scoală, că-l ştiu bine!
‒ La trezit mă refer, fată, nu la sculătoare! șugui baba.
‒ Știu de glumă, bre! răspunse Maria, privindu-și soldatul răpus.
‒ Vine ploaia, fată, uite norii pe cer!
‒ Auzi, mă… ? Scoal’, că vine ploaia…!
‒ Cine vine, fă? mormăi Ionică, prăbuşindu-şi capul în cealaltă parte, ca un leuştean uscat.
Cucuvelele codrului îşi slobozeau braţele în luminişuri, trăgând cu ochii spre sărbătoarea ivită din senin la marginea pădurii. Bărbaţii, cu hainele sul în spate, se rezemau de tot ce întâlneau în cale. Pe scenă, zbârnâia ţambalul mânuit cu dibăcie de unul tuciuriu. Vântul trecu în rafale scurte şi moi dincolo de pădure. Se întrezărea o după-amiază vânătă pe Valea Zăbalei. Doi ţânţari speriaţi trecură grăbiţi pe lângă urechi.
‒ Ptiuuu! Ce iarnă a dracu’ o să avem! conchise baba Bișa.
Dinspre izvor, trosniră apăsat trupurile a doi bătrânei, o luară spre vale, agale, în direcţia satului. Un flăcăiandru îşi îndreptă şuviţa de pe ochi, puse mâna în şold şi scrută toată adunarea, căutându-şi perechea. Valuri de femei curgeau spre drumul mare. Se închinau, tăcute, privind norul negru ce venea peste sat. Bărbaţii călcau în străchini, bolborosind cuvinte neînţelese. Norul râdea isteric, scoţându-şi la vedere dinţii vineţii. Din poiană, răsunau nechezături. Stăpânii întoarseră capetele şi văzură caii forţând ţarcurile. Unul răcni spre ei, să-i potolească…
Sfârr! Sfârr! Două fulgere brăzdară valea, care se mohorî imediat după aceea. Norul semăna cu o mască furioasă, cu mult păr răsfirat în toate părțile. În câteva clipe, iarba mustea sub tălpile mocanilor. Roşu la faţă, cu cămaşa scorţoasă, despuiat la piept, cureaua pantalonilor vâjâind prin aer, Ionică alerga spre sat. Ploaia cleioasă, răsucită de vânt în toate direcțiile, îi udase buzele şi mustaţa. Semăna cu un soldat din regimentul de roşiori, fugărit de vreo coloană duşmană Unul, cred că tot Ion îl chema, moţăia nepăsător pe un chituc de la marginea drumului, în timp ce ploaia îi pătrundea măruntaiele. Târziu, când s-a mai domolit revărsarea, a simțit și el ploaia și s-a refugiat sub o salcie pletoasă.
Sărbătoarea din Dealul Tojanului avea să se stingă tot așa de repede cum se pornise, ca o feştilă stinsă de vânt. Doar Zăbala bolborosea spălându-şi malurile cu spumă, târându-se la vale. Spre seară, veni o perdea de beznă peste sat, şi încă o ploaie cu fulgere de foc. A plouat toată noaptea…
Ionică şi-a dus mânzul în grajd şi nu a mai ieşit de-acolo. La căldura fânului, a adormit dus, până când, spre dimineaţă, l-a căutat Maria şi s-a iubit cu el, neluând în seamă cocoşii, care strigau din răsputeri să-i anunțe că a răsărit soarele și în prispa casei lor.

(Fragment din romanul, în lucru, Mirabila Ursoaie – vol. II
al trilogiei Din umbra munților. Vol. I – Borta –
a primit premiul U.S.R., filiala Bacău, pentru proză-debut.)

Constantin STANCU

Poemele bunului consumator

Destin

Un copil a rămas singur în mulțime,
oamenii îl ignoră pe aleea principală.

Nu-și știe numele, nu poate zice tata,
privește limpede și rămâne o umbră
pe asfaltul care se năpârlește sub tălpile sale.

Fără chip

Cerșetor la poarta frumoasei fără chip,
ține toate iluziile lumii în palma sa plină de bube…

Dincolo de zid, în camere barbare,
îmbrăcămintea acoperă trupul ei, umbrele acoperă umerii ei,
o falie între o lume și alta,
adevărul în ochii lui se face de platină, la poarta grădinilor.
Chiar din morți de se va întoarce într-un timp al altora,
ea n-ar mai putea nara tainele,
cuvintele stau în palma cerșetorului,
bubele i se prefac în pietre de onix…

Kitsch și glorie la discreție

Cântărețul de rock and roll își depune
imaginile pe catifeaua neagră a zilei,
pe cutiile de chibrituri, pe scrumiere,
pe zidurile orașului, e un fluture de mătase, naiv.

Nu privi spre turnurile gemene din scrumieră,
există capcane pentru turistul harnic,
nimicuri ce bat din aripi și se prind de umerii adolescentei.

Lacrimile florăresei la un film de cartier,
cu polițiști și călugărițe, e o zi de sărbătoare,
piticul este mulțumit de sine, a venit vremea gloriei,
are toiagul magilor în mână.

Cu zâmbetul pe față, aurul îi mușcă degetele,
cât mai mult aur pe catifeaua neagră,
îngeri de ghips cu sexul la vedere, moartea are un canon al ei…

Zeul Priap se ridică în picioare
să privească peste gard cum soldatul se pregătește
să plece în Siberia și nu o știe, are o armă de carton…

Mierle de plumb

Un cub de argint domină orașul,
absoarbe totul în el, formele nu mai au logică,
ies din memoria trecătorilor.

Călugărița cu vasul de alabastru în mâini
este oprită de trecerea de pietoni,
e violată de aprodul acreditat.

Există o limită peste care nu poate sări călăul,
cubul de argint îi blochează orizontul și
ochii i se fac de metal și plânge cu săbii.

Păsările au ciugulit toate statuile din oraș,
cei mai viteji soldați se nasc în urma violului,
femeile zâmbesc pe alee,
așteaptă ca un barbar să le aștearnă asfaltul la picioare.

În catedrale gemene picură sângele dimineții din ochii sfinților,
linii drepte care duc spre nicăieri,
trec prin vitrinele cu mierle de plumb…