Spații culturale nr. 64 (2)

Petrache PLOPEANU

„…nu stă nimeni aici…”

Motto:
„Vremea noastră va fi marcată de romantismul desţăraţilor. A început să se întrevadă un univers în care nimeni nu va fi din partea locului. În fiecare dintre cetăţenii de azi sălăşluieşte un petec de mîine”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

Timpurile acestea par să refacă vechile drumuri ale marilor migrații. Au fost mai întâi cele care i-au dus pe primii oameni din Africa în Asia, Europa și America. Apoi, au fost cele care i-au adus pe indo-europenii din Caucaz, în Europa și Asia. Au urmat neamurile gotice, turanice, fino-ugrice, mongole. Și se părea că oamenii s-au așezat pe la casele lor. În sfârșit! Dar nu a fost să fie… S-a sfârșit al doilea război mondial, s-a extins comunismul mondial, a căzut comunismul european, au reizbucnit (parcă s-ar fi terminat vreodată!) războaiele în Orientul Mijlociu, a venit „primăvara arabă” (sau era mai bine să fi fost în continuare, „iarnă”?) și au început alte migrații, acelea ale secolului al XXI-lea.
Emil Cioran face parte din valul de autoexilați de după al doilea război mondial, apatrid stabilit în 1945 definitiv în Franța, la Paris. Este așadar și el un „desțărat”, termen pe care îl folosește și în „silogismul”
din motto-ul articolului prezent. Remarcăm în acest motto:
o o primă premisă: „Vremea noastră va fi marcată de romantismul desțăraților”.
o o a doua premisă: „A început să se întrevadă un univers în care nimeni nu va fi din partea locului”.
• și concluzia: „În fiecare dintre cetățenii de azi sălășluiește un petec de mîine”.
Ca să înțelegem ce vrea să spună Cioran prin primul enunț-premisă, „Vremea noastră va fi marcată de romantismul desțăraților”, trebuie să înțelegem sintagma „romantism al desțăraților”, iar ca să înțelegem acest „romantism al desțăraților” trebuie să ne raportăm la opusul romantismului și ce poate fi mai clar antonimic decât realismul. Realismul „desțăraților”.
După ce Columb a făcut eroarea magistrală a descoperirii unui nou continent la sfârșitul secolului al XV-lea, pe urmele lui aveau să vină conchistadorii, un Pizzaro, un Cortez etc. prin care se creează imensele imperii coloniale spaniol și portughez din Lumea Nouă. Mai târziu aveau să fie întemeiate coloniile din America de Nord din care din aveau să se nască Statele Unite ale Americii în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Crearea coloniilor începând cu 1607 (Virginia), a presupus venirea din Europa a unor mulțimi nesfârșite de coloniști, a căror plecare de pe bătrânul continent avea cauze diverse, dar pe care îi unea ideea de posibilitate a îmbogățirii în aceste noi teritorii, idee care se perpetuează și în secolul următor, al XIX-lea. Este evident că toți aceia care au părăsit Europa nu au fost niște „desțărați” romantici, ci dimpotrivă foarte pragmatici în urmărirea atingerii unor scopuri materiale, puțini fiind cei care să se reîntoarcă la vechile locuri.
Abia cu evenimentele de la sfârșitul celor două războaie mondiale, după 1917 și după 1945, când în Rusia și apoi în Europa Răsăriteană aveau să se constituie regimurile comuniste, exilul voluntar din statele respective, avea să manifeste ceea ce Emil Cioran denumește „romantismul desțăraților”. Cauzele sunt evidente: neacceptarea regimului comunist și convingerea că statele democratice ale exilului lor îi poate găzdui până când acest regim totalitar avea să se prăbușească. „Tânjirea” după țara natală, ochii întorși permanent spre ea, este atitudinea care îl face pe Cioran să scrie de „romantismul desțăraților”. La acești „romantici” se referă fără nici un dubiu filosoful legând-o (atitudinea) și legându-i de vremea sa și chiar de el însuși. Exilul anticomunist este unul auto-asumat, dar există cazuri, cum au fost acelea ale lui Alexandr Soljenițîn și Paul Goma, al unui exil forțat, impus de autoritățile comuniste. Indiferent de sursa exilului, și scrierile lui Soljenițîn și cele ale lui Goma dovedesc nostalgia după țară, „romantismul desțăraților” anticomuniști.
Cu primele decenii ale secolului al XXI-lea intrăm într-o altă etapă a existenței „desțăraților” apăruți ca urmare a „ciocnirii civilizațiilor” (Huntington) islamică și creștină în Orientul Mijlociu. Mulțimile uriașe ale „desțăraților” din Iraq și Siria ori din nordul Africii, care au luat cu asalt Europa, creând probleme serioase între membrii Uniunii Europene, nu mai pot fi legați de fenomenul/ atitudinea romantică, a nostalgiei după țara mamă, nici de dorința de prosperitate, ci de aceea de supraviețuire. Este așadar o „desțărare” de supraviețuire, care are drept rezultat o colonizare a Europei, o colonizare inversă, a lumii vechi după ce secole de-a rândul aceasta a furnizat cohorte de coloniști în toate zările lumii. O colonizare în sens invers cu toate consecințele posibile și bune și rele.
Cu al doilea enunț-premisă, „A început să se întrevadă un univers în care nimeni nu va fi din partea locului”, Cioran relativizează una dintre trăsăturile comunității etnice-naționale, „partea locului”. Ce înțelege el prin expresia respectivă? Una dintre componentele etniei face trimitere la un spațiu al formării acesteia, al continuității de existență într-un anumit spațiu. Acest spațiu este de fapt „partea locului” la care se poate raporta acel „romantism al desțăraților”. În epoca globalizării, această „parte a locului” se relativizează prin fenomenul „desțărărilor” de nevoie sau de bunăvoie, ceea ce determină identitățile multiple și chiar cetățeniile multiple. Relativizarea „părții locului” înseamnă diluarea sentimentului de apartenență etnică manifestat prin dezrădăcinare, „dezțărarea” manifestându-se ca fenomen universal. Lui Cioran îi este clar că în viitor oamenii nu vor mai fi din „partea locului”, adică de acolo unde se găsesc la un moment dat al existenței lor, ci din alte părți ale locurilor și că toți vor fi, mai mult sau mai puțin „dezțărați”. Filosoful scrie despre „un univers în care nimeni nu va fi din partea locului”, dar nu ni-l descrie, lăsându-ne nouă, ca moștenire, misiunea descoperirii lui. Experiența proprie îl îndeamnă să facă afirmația respectivă la fel ca și întâlnirea în capitala Franței a nenumăratelor exiluri din statele comuniste europene sau asiatice, dar și observarea fenomenelor migraționiste în perioada postbelică. De la „romantismul desțăraților” Cioran ajunge la acel „nimeni” care nu va fi din „partea locului”, ci venit de aiurea. Prin asta discursul lui se amplifică nereferindu-se numai la „desțărații” romantici, ci la toți „desțărații”, desțărarea căpătând dimensiuni universale. Probabil că fenomenul va fi unul specific acestui secol XXI, ținând seama de cum a început.
Concluzia lui Emil Cioran este:„În fiecare dintre cetățenii de azi sălășluiește un petec de mîine”. Există așadar o comunitate a cetățenilor încă ne-„desțărați” și o comunitate a „desțăraților”. Cei dintâi au, după Cioran, două apartenențe certe: una reală, la spațiul etnic/ național prezent și una virtuală, la spațiul migrării viitoare. Vorbim despre o asumare a „dezțărării” viitoare, a asumării unui atașament „fluid”, o asumare a viitorului prin raportare la un spațiu străin. Cetățenii „de azi”, ne-„dezțărați” își asumă „dezțărarea” prin acel „petec de mâine” în care „nimeni” nu va mai fi „din partea locului”. Toți oamenii vor fi, cu un alt cuvânt românesc, venetici (oare românesc? ngr. venetikos, venețian, adică străin). Fiecare om are azi, spune Cioran, „un petec de mîine”, adică un „petec” de înstrăinare și este un viitor înstrăinat. Desigur, înțelegem că Emil Cioran vorbea aici pro-domo, justificându-și apartenența la „desțărați” prin inferența logică despre faptul că de fapt toți oamenii vor ajunge într-un mai târziu, „desțărați”.
Pornind de la toate aceste considerații despre silogismul lui Cioran, ne întrebăm: ce natură are „dezțărarea” actuală a românilor? Cu siguranță nu este una romantică, milioanele de români plecați în alte „părți ale locului” din Europa dezvăluind drept cauză a migrării lor, dezamăgirea produsă de sistemul politic deviant creat în România după 1989. Acești români, și nu voi relua marota despre „a doua țară ca număr de emigranți după Siria” (în realitate suntem a 17-a țară la nivel global) și-au asumat altă „țară” și ca protest față de incapacitatea clasei politice românești de a oferi o soluție la problemele economice ale societății românești, dar mai ales ca soluție a rezolvării personale a acestor probleme economice. „Dezțărarea” nu este niciuna „de supraviețuire”, cum se petrec lucrurile cu sirienii goniți de război, dacă nu forțăm lucrurile și nu considerăm politica românească drept un război al clasei politice românești împotriva românilor din afara ei. Și atunci putem să conchidem că „dezțărarea” românilor din momentul prezent este una de respingere, nu a țării natale, ci a clasei politice actuale. Per integrum.
Dar oare silogismul cioranian se aplică și cazului românesc, adică există în fiecare român un petic de mâine? Un petic de înstrăinare? Cred că România din suflet (de acasă), așadar personală, este dusă de acești „dezțărați” în altă parte a locului, iar „mâine” acel „petec”, ținând de „țara” altora, se va transforma într-un spațiu ideal asumat de românii „dezțărați” și posibil transformat în „țara” lor. Astfel țara chiar poate fi dusă pe vârful pantofului și însămânțată în alt pământ al „făgăduinței” (amare).
Și-atunci pentru ce votul pentru Parlamentul European? Ce trebuie/ ce trebuia să fie acesta? Un vot pentru ca acel „petec de mâine” să găsească un spațiu real în România, iar „desțărații” să se reîntoarcă în „Țară”, țară care să le ofere tot ce le-a oferit Lumea Nouă și Lumea Veche occidentală.
Dacă totul va fi inutil, dacă românii vor continua să părăsească această țară, neluați în seamă de oamenii politici, ultimul rămas va rosti, ca un tragic personaj de roman, „…nu stă nimeni aici…”!

Simona-Grazia DIMA

Fructe de sus

Ca o mașină perfectă
va funcționa în neștire.
Zilnic te vei trezi în uruitul
motoarelor lui drăcești,
acoperit ba de cretă,
ba de ciment, ba de cupru,
încrezător că va comite greșeala
fatală. Armele lui înfipte-n
ceilalți îi vor săpa, într-un albastru
de dincolo de timp, morminte.
Vei spera numai în pasărea
tăind văzduhul clisos al singurătății,
ce-și va ascuți, cu flamă, în cremenea
eterului, ghearele. Va azvârli
pentru tine fructe zăbrelite,
apărate de incendii și geruri.
Le vei culege, vei viețui pe continentele
înscrise-n coaja lor, ce poartă
semnătură de paingi cerești.
Au coborât în zbor crâncen
din ziguratul norilor. Fierbinte,
în tăcere, își vor schimba
pe îndelete, cu trosnet, culoarea,
de la roșu la cenușiu,
bălți cu apă scăzută se vor aprinde
la atingere. Fructe de sus, ce
mătăsoase! Se vor înșira de la sine pe rafturi,
vei auzi, în șoaptă spus, cuvântul,
înainte ca ele să piară-n adâncuri de piatră.
Vor rămâne rune pe zid, lucitoare,
până-n zori, vei trăi, grație lor,
o zi și încă una, mereu intacte.
Apoi, când totul va fi odihnă,
el va comite mult așteptata eroare.
Devenit o clipă copil, va scăpa din mâini
hățurile spaimei. Bunătatea îl va costa viața,
dar greșeala îi va permite să redevină om,
iar faptul de-a o lua de la capăt îl va socoti
un dar. Atunci vor răzbate din casa de piatră
sâmburii fructelor încastrate-acolo în noapte,
iar dimineața vei găsi înmuguriți suavi lăstari.

Dejunul sub nuc

Copilul era acolo, în spaţiul
pe jumătate sălbatic. Aroma
ceaiului, consolatoare, încărca
aerul cu o fierbinţeală duioasă.
El ţipa viguros, de parcă asista
la doborârea unui pom. Domoală,
viaţa părinților îi exulta alături.
În vocea mamei, un sobor
de zeităţi mătăsoase şoptea
descântece, să zvânte fluviul
revărsat, trecutul tainic. Tatăl
se sprijinea de vâna metalului ascuns.
Ţipătul copilului încă dăltuia aerul.
Se făcea o vastă câmpie biblică,
din zări chemau ferestre luminate.
Adia o boare de caisă topită văratic,
pacea unui palat cu mii de caturi-miresme
îl apăra pe-acest urmaş al vechii temeri,
îl învăţa s-o-nvingă. Rubiniu turn
din Pisa, sufletul se rotea.

Dragon adormit pe comoară

Dormi, dormi, biată fiară,
cât nu reîncep spasmele,
nu va fi niciodată prea târziu
să te trezești, dormi, dormi,
de ce să vezi numărătorile,
mai bine să rămâi între
diamantele fluide, pe rugii
volatili de fructe nevăzute,
și-așa nu înțelegi comerțul,
prețurile, numai belșugul
din sfâșierea cristalelor
icnind în beznă, dormi,
dormi, biată fiară,
cu-ntreaga lume pliată-n
tine și intactă, aici nimeni
nu merită s-arăți ce-ai strâns,
dormi, dormi, pentru aceia-n stare
să crească fără zgomot, să are
câmpul noaptea, în platoșă
te vei păstra, tezaurul te va feri
de toate, și-oricât de tare-or
încerca să îți deschidă carapacea,
în tine se vor îneca, închisă cazemată,
deschiderea-ți mărinimoasă din urmă,
când de bunăvoie o vei oferi,
nu te va dezarma, salvare îți va fi
din somnul mut, din tânjitorul
întuneric. Dormi, dormi,
ca să-ți menții trezia,
și strânge pentru noi icoana
viitorului cu oameni fără măști,
dormi, dormi, nu-ți regreta trecutul,
zvârcolirea, în punctul de lumină
drumul și așchiile vor fuziona!

Mihaela AIONESEI

Gânduri pe marginea gropii comune de la Târgu Ocna

Și cântecul scrijelit de ei pe umbra pereților din închisori
curgea în afară cum năvălește sângele dintr-o proaspătă rană.
Și se făcea rugă și flacără se făcea în întunericul de necuprins
ce trupurile le-au țintuit în frigul podelei și-n chinul durerii.
În inimile martire Iisus ca o rază de soare îi binecuvânta,
gurile însetate mereu sorbeau fără împotrivire umilirea.
Zilele treceau agale în pocale de tablă umplute cu fiere,
nopțile erau hulpave – neîndurătoare fiare scăpate din cuști.
Cerul uimit de îndârjirea lor se apleca deasupra celulei
îngerii săreau să le șteargă cu aripile sudoarea de pe frunte,
în răni mirul și mângâierea curgeau dintr-un crin alb fără încetare
pentru ceasul cel mare al învierii când un întreg neam
avea să guste din rodul copt în anotimpuri de suferință –
libertatea de a fi, a vedea, a vorbi, a se înălța în duh…

Și dragostea lor – hohot de cruce înăbușit între gratii
în zornăitul lanțurilor ce le frângeau fuga în picioare,
și lacrima stinsă în poeme ce-au fost îngropate în sânge
până la ieșirea din temnița cea mare și grea a neputinței,
până la ieșirea din viață pentru veșnicia câștigată prin moartea
„pre moarte călcând” pe Iisus în sufletele lor întrupând
chiar dacă în groapa comună toată osteneala li s-a dus.

Și toate aceste minuni întrupate din sânge și lacrimi au fost
pentru ca noi cei rămași să fim vrednici urmași ai demnității
câștigate dând la schimb trupurile de bătăi însângerate
în locul lepădării de Hristos și de sine care ar fi acoperit
tot neamul românesc de rușine. Pentru ei cresc nuferi în cer
și ard neîncetat candele pline cu untdelemnul bucuriei.
Pentru ei șerpii întețesc în oameni și pe pământ zvârcolirile,
pentru trupurile lor înălțate pe cruci de carne printre sfinți.
Pentru martirii de ieri păsările împart în văzduh o pâine,
Maicile plâng, călugării păzesc potirul sfânt cu apă vie.

Zdrobirea răului prin jertfă și iubire de neam are izbândă.
Doar uniți în aceeași suferință mâinele poate aduce mântuire.
Grăuntele credinței doar în pământ roditor învie. Brazdă să-i fim
și vrednici de praznicul cel mare să fim. În vecii vecilor, Amin.

Poeta – în celula martirului

Anca Iulia BEIDAC

lucendi

uneori
aripile îți sunt date
doar ca să-nveţi
că
zborul
nu este pentru oricine

şi

nu pot să te învăţ nimic nou despre
mine şi
toate femeile ascunse în mine
ştii tot de la început
îţi sorb mireasma de votcă şi ţigară tare mai
tare decât a mea
mă las adulmecată
gustată
…
ştiu c-ai uitat tot şi toate femeile
în care-ai murit nu demult
sau de multe ori

şi mi-e de-ajuns

declaraţie

mă scufund în vară
am mai zis nu crezi că Vivaldi
vara lui e mai adevărată decât
ploaia care ne-a ţintuit ieri în casă

mă scufund în mine
nu e un exerciţiu de imaginaţie
nu pot
dacă nu scrijelesc hârtia
clapele urlă în haită s-au săturat e
târziu du-te la culcare mi-am zis

am fumat din noi toate fumurile deja
sunt lucidă
ca lama bisturiului
care taie din mine

m-am îmbătat cu
lumina chioară a dimineţii
care te strângea în braţe
când cântai
cu ochii închişi
în somn muzica mea

nu vodca nu e bună
am încercat chiar şi un joint
un fum sau două trei ţi-am zis nu
simt nimic

fumătorii mor tineri
nu simt nimic
niciun efect
niciun efect
niciun drog
mai tare ca tine…

poveste întoarsă

ce ştii tu despre forma viselor
mele ce ştii tu câte ape-am trecut să te-ajung câte
zboruri tăiate câtă lumină ce ştii tu câţi
bulgări de sare în calea mea câţi zmei pe toţi
i-am înfrânt pentru
tine şi
la final lucrurile bune vin la cei ce aşteaptă nu
întotdeauna
uneori câinii negri te-ajung

efervescenţă ante-mortem

eşti pe contrasens eşti pe contrasens eşti pe contra
sens abia a treia oară am înţeles cuvintele
le auzeam roind în urechi
fără să ştiu că sunt

dar nu contra doar în altă direcţie
mereu mă trezesc împotriva curentului
nu contează la mare pe stradă în viaţă
sunt mai color decât restul oamenilor
califragilistică deşi ieri când râdeam la-nmormântare
mi-am zis nu e bine anca nu morţii trebuie să te-nveţe să
trăieşti

tu

sunt ca un orb, tu ai putea să știi
să îmi arăți chiar mâine tot ce poate fi,
să-mi dai lumină când eu cred că totu-i gol,
să-mi stai alături printre toți, și-n somn
să crezi în mine, să mă vrei chiar fără măști,
să te-ndoiești, dar să mă vezi şi să mă liniștești,
să mă alinți, să-mi scrii, să-mi spui povești,
și când voi fi absentă, tu să-mi spui: „tu ești”,
și să nu pleci de câinii negri iar ajung
să mă-nconjoare, să mă lași să fug,
să fii cu mine printre spaime, nebunii,
s-alungi păianjeni, trebuie să știi
că sunt un orb, dar de-aș putea vedea
pe tine te-aș alege, să fii casa mea.

perfect

de când ştiu viața m-a-nvățat chestii câteva chestii mici minuscule
mereu pe propria-mi piele bolnavă aveam inima mărită ştiți
fumez dinainte să mă nasc iar coloana are formă de S au spus unii
o tanti doctor o dregea cu puțin curent şi multă dragoste în general

sunt un om bolnav de Viață cu V mare ipohondru la drept vorbind
puțin mai mult dus cu pluta pe oceanele lumii ştiu sigur
am sânge-albastru pe undeva inima nomadă uneori
mă trezesc fără ea s-aşază la alți oameni în piept îmi scrie vederi
zice mi-e mai bine acolo măi fato măi eu

ce să-i răspund o-nțeleg mi-am cam bătut joc de ea
de viață cu v mic de Moarte nu ea mereu cu majusculă
acum nişte ani a nins la-nmormântare ne-am bucurat toți
era martie sufletul răposatului merge drept în Rai când ninge

în groapă l-au pus Dumnezeu să vă ierte pe toți pe mine nu
nu puteam m-am acuzat atâția ani de-omor ucidere din culpa mea
a cui să fi fost există prescripție când omori oameni ştiți
cei iubiţi mi-au făcut harcea-parcea din viața cu v mic eu da

tot eu am lăsat lasă de la tine fato mereu de la tine pentru frumusețe
amor familie şi prieteni trebuie să suferi aşa mi-au zis masochistul perfect
cin’ să-ți arate Dragostea e de la Dumnezeu
apele cele mari toate nu pot stinge scrie şi-n Biblie cin’ să-mi fi spus

revin doar ştiți in vino veritas
după ninsoare ne-am dus toți să sărbătorim ce alt
ceva mâncăm bem de sufletul răposatului de fapt
ne sărbătoream pe noi Viața cu V mare ne-mbucuram că trăim

spuneam bancuri râdeau toți cu mine mami-mi făcea semne nervoase
mă faci de râs măi opreşte-te nu pricepi mă faci de râs
dar nu-nțelegi oamenii râd cu mine sunt
bufonul perfect m-am ascuns sub carapace şi toate măştile colorate
toate chiar toate-au prins doar fiindcă
eu sunt cameleonul perfect perfect perfect de fapt
mi-era frică muream să nu vină cineva să mă vadă
să mă iubească mai ales nu meritam ştiam simțeam

după un drum lung de dus și-ntors în 15 ceasuri 3 zile-n pat
ți-am spus eu să nu faci drumu’-ntruna doar ți-am zis
până la urm’-am ajuns deşi eram pe contrasens contrasens contra
sens mereu împotriva Lumii până la urmă concluzia
nu Moartea trebuie să te-nvețe să trăieşti măi fato măi

acuma cântă

125 de ani de la nașterea lui Octavian Moșescu: imagini de la manifestarea dedicată acestui eveniment.