Fărădelegea lui Călin – Rodul civil
20, 2660, le vom vedea pe rând.
Deocamdată ne preocupă publicitatea. Mi-ar plăcea și-mi place să cred că orice text scris în limba română are noimă, că poate fi înțeles de oricare dintre cititori. Proști sau deștepți, dar români. Art. 20 debutează cu o frază la Al. 1 dusă la…. Am tot încercat, ca să nu încurc raționamentul, să pricep măcar o parte: ,,Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului… supus publicității…” Mai departe: ,,… stabilește rangul acestora…” Și: ,,… condiționează constituirea sau efectele lor juridice.” Lângă drept sunt așezate actele, faptele și alte raporturi juridice. Limbă de lemn, tare, ca materialul. Prin urmare, am rămas nedeslușit. Poate Al. 2 trece dincolo de generalizarea absurdă. Pe undeva. C-ar fi vorba de părți – interpretez ca opozanți ajunși în fața unui anumit tip de justiție – și toate împrumutate de la Al. 1 ca relaționare, dar împinse la acțiune după 23 de cuvinte – ,,… produc efecte depline…” -, dezbrăcate de obligativitatea formalității publicității. Să folosesc o expresie uzată îndelung: există și persistă. Cu sau fără. Și-atunci la ce ne mai amăgesc cu expunerea? Întrebare ivită fără să anticipez că Al. 3 desface ombilicul dintre ,,hai să afle toată lumea” și ,,… dreptul, actul, faptul supus sau admis la publicitate.”, aceasta din urmă nu le validează. A doua frază face ceea ce toate legile fac: impune o regulă și apoi caută să o eludeze cu fel de fel de excepții. Așadar, se poate, totuși, formularea cere un manual de 100 de pagini cu interpretări: ,,… produce efecte achizitive în favoarea terților dobânditori de bună-credință.” Am aflat, deci, că și buna… se ,,cumpără”. Sau se ,,vinde”. Super codare la Al. 4: ,,Publicitatea nu întrerupe cursul prescripției extinctive…” Păi, una-i una și este informativă, alta-i cealaltă și se numește acțiune juridică. Revin cu încă o chestiune de inconveniență logică. La Al. 2 succesorilor li se pune în cârcă două atribuiri: ,,… universali sau cu titlu universal…” Mințile mele puține…. Chiar oricine? Și nu sunt îndreptățit să cer un vocabular… minimal?
O secundă de respiro. Îmi închipui mai mulți redactori așezați deasupra textului Codului Civil. Unul visător, altul riguros…. Și unul normal. Cel de la Art. 21. Cugetat, cumpătat, zdravăn la cap. De registru public știu vreo câțiva, ceilalți pot susține prin simpatie că li-i cunoscut. Un mare catastif unde se înregistrează acte. Că sunt despre drepturi sau fapte, pare mai puțin important. Contează doar prezumarea că există, fiindcă parafa, numărul și data de înscriere sunt certe. Un al doilea alineat ,,opune” situația inversă. Radierea este echivalentă cu inexistența.
Nu toate câte se întâmplă și fac obiectul expunerii merită…. Mi-ar cădea bine să știu ce înseamnă pentru lege terțul și de ce ,,… alte persoane…” nu pot îndeplini calificativul, după conținutul Al. 3. Art. 22. O cantonare inutilă. Ba se știe, ba se face, ba nu publicitate, ba că a aflat pe altă cale decât cea propusă, adică simpla cunoaștere. Nedumerirea crește pe măsură ce fiecare alineat se depărtează de numele dat acestui paragraf în partea secundă: ,,Sancțiuni”. Nicio urmă.
Ne pierdem în detalii. Deloc utile. Se discută cu nonșalanță despre publicitate într-o eră în care înțelesurile ei excedează în zona efectelor câștigurilor financiare. La Art. 23 avem o propunere multiplă de trâmbițare a acelorași acte, drepturi și fapte, apariția uneia pe eșichierul ,,public” nu suplinește lipsa alteia (,,… cerința de publicitate…”)
Așa zi, nene! Că rolul expunerii totale aduce beneficii oricui. Cu sau fără interes, oricine poate ,,… să consulte registrele… privitoare la un drept, act, fapt…” și chiar să-și facă copiuțe. O fi oare… bine? (Art. 24)
