Spații culturale nr. 73 (4)
Povești de călătorie
În raiul de pe munte
La ora trei după-amiază când urcăm pe Muntele Fericirilor, soarele este încă foarte puternic, dar aici, în grădina sa, ne apare plin de blândețe. Nu numai fiindcă muntele este după măsura Țării Sfinte, înalt prin altitudinea spirituală, nu fizică – 175 metri deasupra Mării Galileei, dar la 35 metri sub nivelul Mării Mediterane -, ci și fiindcă o boare răcoroasă, respirația Mării Galilee, umbra palmierilor, curenții de aer suav întreținuți de zborul fluturilor, al păsărilor, de mireasma florilor și susurul unui fir de apă, al unui pârâiaș subțire, care când se zărește, când nu, întrețin un microclimat de colț de rai. Îi inspirăm aroma binefăcătoare cu toții, instinctiv, ca într-o aceeași clipă a unui cor transpus desăvârșit în cântecul său, egali, perfect asemănători pe cât de diferiți suntem, gând care îmi aduce în minte de partea finală a Predicii de pe Munte, comemorată de pelerini încă din secolul al IV-lea, cea mai cunoscută a lui Iisus Hristos, se spune, predica iubirii aproapelui și a vrășmașului deopotrivă, „ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri că El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Preotul ne adună privirile răspândite printre curmali, chiparoși, printre trandafiri, buganvilia și printre versetele beatitudunilor, înscrise pe pietre albe, prismatice, și ni le îndreaptă, împreună cu pașii, spre Biserica Fericirilor.
Această biserică se află în vârful unui triunghi, alcătuind împreună cu Biserica Înmulțirii Pâinilor și Peștilor și cu Biserica Primatului lui Petru, ceea ce primul papă care a ajuns în aceste locuri, papa Paul al VI-lea, în 1964, a numit „triunghiul sacru”. În fața ei, la o distanță de la care să-i putem cuprinde eleganța, zidurile de bazalt brun străjuite de coloane și arcade albe, calcaroase, dar și ca să nu-i deranjăm pe cei care se roagă înăuntru, ni se reamintesc Fericirile, și pentru că în grădină, de fapt un parc uriaș, sunt înscrise în engleză, iar în interior aveam să le descoperim în latină, și pentru că nu le știm toți pe de rost, și pentru că e bine să ne fie din nou prezentate și explicate. Cu obișnuita stăruire pe „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”, pentru înțelegerea acestora ca smeriți, umili. Dar și pentru un scurt popas asupra „duhului”, pe care l-aș sintetiza în exprimarea celui care a fost neuitatul părinte Bartolomeu Valeriu Anania: „Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară – fină, inefabilă – a sufletului (fără a fi altceva decât acesta), prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfânt. Pentru ca această experiență să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină «sărac» de orice patimi sau impurități; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire și, în consecință, pentru împărăția cerurilor”.

Trecem pragul bisericii, cu reluarea tăcută a sublinierii că Fericirile sunt salutul Mântuitorului, adresat nouă, tuturor, indiferent de câtă credință avem sau nu în noi, și cu un citat care se arcuiește din memorie, „La urma urmelor, Iisus nu numai proclamă Fericirile. El trăiește Fericirile. El este Fericirile”, poate fiindcă zăresc portretul celui de-al doilea papă care a ajuns aici și a săvârșit Sfânta Liturghie, liturghia pentru tineri, portret alăturat unui odor donat cu acest prilej – papa Ioan Paul al II-lea. Era într-o vineri, 24 martie 2000, spune înscrisul de sub portret, iar filmul amintirii, focalizat pe eveniment, decupează din poate cea mai uriașă mulțime care a urcat muntele de la predica Mântuitorului, mulțimea sutelor de români care lucrau atunci în Israel, cu steagul tricolor al țării noastre și cu o pancartă uriașă, „Unitate!”, evocând vizita numai cu un an înainte a Sfântului Părinte în România, prima într-o țară majoritar ortodoxă. Atunci, descopăr că iarăși țin minte, aici, pe Muntele Fericirilor, papa a binecuvântat un pui de măslin. Ce minuni poate să facă emoția, ce cruciuliță poate să coasă acul ei agil în mătasea memoriei noastre!
Unii ne așezăm în bănci, alții rămânem în picioare, capul dat pe spate urmărește interiorul poleit cu aur al cupolei, care pare că se sprijină pe ferestrele de sus ale celor opt pereți ai bisericii, cu fericirile scrise luminos pe transparențele lor. Ele revin și pe fețele altarului, aflat în centrul lăcașului, înconjurat la rădăcină de mozaicuri lucrate în onix și alabastru care numesc virtuțile creștine: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea, curajul, credința, speranța și milostenia.

Ne rugăm, stăm pe gânduri, mă reîntorc să privesc în liniște icoana Predicii de deasupra intrării. Este o icoană care în general îmi place foarte mult, cu munte și mare, cu Mântuitorul aparținându-le deopotrivă, lor, și oamenilor care îl ascultă cu o atenție, cu o încordare care îi apropie de hotarul visării, dar și al înălțimilor cerești. Tot în zona intrării – „Lavs Tibi Christe”, „Laudă, Ție, Doamne”, inscripție despre care se zice că acum aproape jumătate de veac a înlocuit-o pe aceea care le spunea pelerinilor că ridicarea locașului a fost făcută în parte pe cheltuiala dictatorului italian Mussolini. Concepția lui aparține unui arhitect de asemenea italian, Antonio Barluzzi, de data aceasta un nume de neșters, o personalitate îndreptățită la cinstirea plăcii comemorative de pe Tabor, acolo unde de asemenea a înălțat o biserică, biserica romano-catolică a Schimbării la Față.

Sunt icoane ale Predicii în care apar și arbori, încerc să le fac din ochi, cum spunea bunica, în vreme ce mă mișc de-a lungul porticului urmărită de splendoarea lor aievea, palmieri, curmali, chiparoși, ficuși, înalți cu creștetul cât crucea bisericii și împreună urcând în zări, cu trunchiuri cu solzi și creste osificate de timp, printre ei se mișcă, se zăresc când aproape zidurile adăpostului pentru pelerini, când în depărtări parcă ireale, Câmpia Ghenesaret, Înălțimile Golan. Și deodată aproape de lacrimă din dorința de a cuprinde, de a vedea cât mai mult, albastrul Mării Galilee care face indistinctă linia de la care începe cerul, Marea Galilee cu trupul ei ca o harfă înălțând cântări-laude Celui de Sus! E o clipă rară, de liniște, de împăcare, de calmă bucurie a vieții, care îmi scrie în suflet mai gingaș decât această petală de buganvilia dusă pe aripi nevăzute o fericire personală: aceea pe care o generează inexprimabila recunoștință pentru ce ți-a fost dat și fierbintea dorință de a fi mai bun.
O siluetă în uniformă călugărească apare și dispare discret. În 1907, Sen. Schiaparelli, fondatorul Asociației Naționale pentru Sprijinirea Misionarilor Italieni a achiziționat partea Muntelui Fericirilor orientată spre Marea Galilee, aparținând pe atunci Imperiului Otoman, cu intenția edificării unei case de primire a pelerinilor, construcție amânată când de probleme financiare, când de multele probleme legate de război și de perioada de după război. A fost construită abia în 1925 și încredințată Surorilor Franciscane Misionare ale Inimii Imaculate a Mariei, care au primit în grijă și Biserica Fericilor proiectată, cum am spus, de Antonio Barluzzi și terminată în 1938, edificii care au dus la creșterea permanentă a numărului de pelerini, în prezent de peste jumătate de milion anual. Cum întâmplarea a făcut să răsfoiesc frumoasa carte dedicată bisericilor lui Antonio Barluzzi (1884-1960) din Țara Sfântă, semnată de Giovanna Franco Repellini, tipărită în 2013, am să adaug câteva rânduri despre admirabilul arhitect italian, atât de atașat de aceste locuri, cât și de propria țară, încât se spune că pe lângă talentul, inspirația, credința, competența puse la bătaie în înălțarea memorabilelor sale lăcașuri, în izbânda lor a contat tot atât de mult și implicarea celor mai cunoscuți și apreciați meșteri și artiști italieni, la care Antonio Barluzzi a apelat constant, fie chemându-i pe șantierele sale din Țara Sfântă, fie comandându-le lucrări în Italia. De pildă, vitraliile Bisericii din Grădina Ghetsimani de la Ierusalim au fost desenate de renumitul Duilio Cambellotti, iar statuile de bronz, coloanele sculptate în marmură, mozaicurile au fost realizate în atelierele Romei și apoi transportate în Țara Sfântă și amplasate în bisericile pentru care fuseseră cerute. Așadar, un arhitect înzestrat, care nu s-a gândit numai la propria recunoaștere, la faima sa, ci a ajutat la punerea în valoare a atâtor confrați. O generozitate și o dovadă de prețuire rare, care nu miră la Antonio Barluzzi. Neinteresat de bani, de bunuri materiale, profund credincios, visa să se călugărească, atunci când papa Benedetto XV l-a îndemnat să slujească Biserica construindu-i locașuri de rugăciune, sfat pe care l-a urmat, dăruindu-i viața întreagă. Doar un infarct a putut să-l smulgă de pe șantier și să-l aducă în Italia, ca să moară acasă.
„Mensa Christi”, micuța Biserică a Primatului Sfântului Petru, tot un lăcaș franciscan, care închide „triunghiul sacru” așa cum îl parcurgem noi, ne așteaptă la mică distanță. Este o construcție de asemenea din „cărămidă” bazaltică, brună, cu un aer prietenos, deși aici s-a luat una din mărețele, esențialele hotărâri care structurează lumea credinței catolice: încredințarea Bisericii lui Petru, deschizător al dinastiei papilor. Partea finală a Evangheliei după Ioan ne deslușește istoria ei, într-un crescendo memorabil: „Paște mielușeii Mei!”, „Păstorește oile Mele!”, „Paște oile Mele!” – „Urmează Mie!” Ea se înalță pe locul în care Mântuitorul se arată după Înviere pentru a treia oară ucenicilor, în care, nerăbdător să ajungă mai repede la El, Petru părăsește barca și înoată până la țărm. În care au prânzit împreună, spune bisericuța, arătându-ne piatra pe care a stat jarul și s-au fript peștii, apărată cu un lanț de unghiile curiozității, străjuită de cale în ghivece mari, de cruci luminoase și de numeroase lumânări, toate aprinse într-un loc special amenajat de asemenea în interior. Cărora li se alătură ale noastre, din ceară curată de albine.


După care pașii ne duc în Capernaum sau Cafarnum, satul de pescari de odinioară atât de iubit de Mântuitor, în care a poposit, a propovăduit Împărăția Cerurilor și a făcut minuni de mai multe ori. În care și-a ales ucenicii. Aici se află un complex arheologic îngrijit de franciscani, cu ruinele unei sinagogi, o biserică romano-catolică modernă, cu un aer extraterestru, ridicată pe urma unei biserici bizantine, înălțate, la rându-i, în locul unde a fost casa lui Petru și Andrei, dar noi alegem să ne închinăm în Biserica rusească, ortodoxă, a Sfinților Apostoli, care ne cheamă cu surâzătoare cupole trandafirii dintr-o superbă grădină. Și aceasta un colț de rai, cu pomi – lămâi, portocali, portocali și bolți de flori – buganvilia, trandafiri cățărători, caprifoi, iasomie și cu păuni care ne privesc cu ochi enigmatici din ramurile arborilor. În biserică sunt pictate minunile Mântuitorului în zona Mării Galilee. Stau o vreme între frumuseți, mă simt ca într-o vară la casa profesoarei Lucreția Lucuțar și a doctorului Silvestru Lucuțar, de pe coama dulce a unui deal însorit din Vama natală, înconjurată ca și aici de păuni amestecându-și cozile în curcubeu.
Apoi mă alătur celorlalți și trecem împreună pe sub înmiresmatele umbrare, printre ochiuri de apă în care înoată imemoriale broaște țestoase, printre chiparoși și palmieri, pentru un scurt răgaz pe țărm. Printre noi aleargă un copilaș, probabil al unui localnic, e prea mic pentru pelerinaj. Când îmi întâlnește privirile, mă ia de mână și mă duce să văd în nisip urme de pasăre ca niște cruciulițe. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Și brusc îmi aduc aminte câteva versuri de poetul basarabean Leo Butnaru: „… Mântuitorul totdeauna vine de la periferie/ pe același drum în praful căruia/ piciorușele vrăbiilor lasă cruciulițe de urme/ perechi perechi de cruciulițe”. Băiatul îmi zâmbește, ne-am împrietenit, apoi îmi arată pe cer, înălțându-și căpșorul, un gând care dă din aripi, înălțându-se spre tării, gândul monahului poet Ignatie Grecu: „Orice pasăre care zboară închipuie Crucea. Fără Cruce nu există Înviere”. Da, copiii și poeții!

Lecturi regăsite (Episodul 18)
29 septembrie 1997
Alte spicuiri pentru ideea de piesă. Probabil cu titlul „Visul”.
Să lăsăm un semn pe pământ, cu atât mai trainic cu cât ne depărtăm mai mult de cuvinte ca „nesfârșit” sau „eternitate”.
Nu ne cunoaștem decât o parte din gândurile proprii. Cea mai mică dintre ele. Cealaltă, consistentă, se împrăștie în secvențe fără sens, prea mici în planarea lor agitată, printre măruntele și nesemnificativele gesturi cotidiene. Nu avem puterea de a lega frânturile între ele și astfel rămânem tăcuți și străini în fața propriei noastre ființe.
În momentul unei recunoașteri depline, buzele lor rostesc același cuvânt.
Departe, departe de tot, se aud urletele lumii.
Aproape că refuzăm lucrurile grave, serioase pentru a ne putea păstra viața consumată între mărunțișuri care ne dau iluzia frumuseții, a tihnei, a diversității, a ființării. Viața noastră, ca a celorlalți, fără nimic particular, fără semne de identitate, înseriată și ordonată în compartimentul care ne-a fost rezervat din prima până în ultima zi.
Când te hotărăști să faci ceva anume, cu ziua de mâine sau cu viața ta întreagă, uiți că nu ești singur pe lume, că nu poți decide definitive nici pentru tine însuți. Mai sunt și trupurile, convingerile și golul de aer format de celelalte ființe.
Spre deosebire de cei mai mulți care căutăm colectivitatea, prieteniile, dialogurile, sufletul de prieten pe umărul căruia să plângă, el prefera singurătatea. Pentru el această stare nu era sinonimă plictiselii, ci acumulării. Se adăuga fericirea de a nu depinde de nimeni. Profilul lui de individ antisocial îl desprindea de realitate, fără să devină, prin aceasta, mai puțin real. Din contra, era unic, deci extrem de viu și interesant.
Cele mai înalte profiluri spirituale ale umanității n-au cunoscut banala dar ancestrala dorință de împreunare cu femeia. Ei au ajuns ceea ce au ajuns ca ființe singulare, purtându-și crucea, acceptând-o în demnitate și măreție (Iisus, Prometeu, Sisif).
Singurătatea ți-o poți crea tu, dar mai ales o creează ceilalți. Mai ales atunci când simți că ai nevoie de ei.
Mai ales în colectivitate oamenii pot fi și altceva decât oameni. Pot fi bagaje, animale, cozi de topor sau, pur și simplu, mobile.
E mai simplu să mori decât să trăiești doar pentru a supraviețui.
Unii trăiesc o viață și nu simt nimic. Alții, puțini, trăiesc o viață într-o clipă, cât o fâlfâire de aripă.
În toată rotirea fără sfârșit a pământului viața noastră, a fiecăruia, nu se va mai repeta (naște, întâmpla) niciodată.
Suferim de o boală, de mai multe boli, dar nu sesizăm că ne-am îmbolnăvit cu toții și că boala noastră colectivă, otrava care ne macină, nu se poate vindeca.
După moartea unui personaj, o discuție imaginară cu un prieten (rudă).
Viața, un drum de frunze și nori, între două puncte hotărâte de altcineva.
– VISUL –
Desfășurarea unei anecdotici sumare se va întrerupe în multe momente cu visele personajelor care vor lărgi sfera caracterizărilor, vor umple trecutul.
Foarte puțini sunt născuți ca să trăiască singuri. Îi invidiez. Înăuntrul lor se produc miracole.
Unii doresc să se îndepărteze de trecut. Alții nu reușesc să se desprindă de prezent. Mereu o luptă și mereu o înfrângere.
Orice om trăiește spaimele acestei lumi. Numai că o face în proporții diferite.
Era numai durere. Ca toate trupurile care se pregătesc să dea viață.
30 septembrie 1997
Decorul – un spațiu fără limite precise. Niciun obiect cunoscut. Doar o serie de elemente cărora li se poate găsi o funcționalitate, fără să se poată preciza care anume.
Ambele personaje sunt permanent în scenă.
Să se pornească de la momentul în care se descoperă boala incurabilă. Tensiunea momentului determină personajele să se agate de trecut, să-l consume ca pe o salvare.
Viitorul – doar un vis. Pierdut în aburul necunoscutului și a inutilului. Un trup fără forme concrete. Un vis (?).
Tema: nașterea se bazează pe moarte.
1 octombrie 1997
A venit, așa cum vin ideile întotdeauna, pe neașteptate.
Problema (câștigul din ultimul timp) este că trebuie să mergi înainte pe ceea ce ai gândit, chiar dacă ți se pare că există alte lucruri mai importante. E ideea ta, e lucrul tău. Măcar să-l duci până la capăt.
Deci ideea: conceperea unui șir de basme în versuri. Număr precis: 365, după câte zile are anul (proiect de durată). Fiecare basm va fi structurat pe zece strofe. Nici unul mai lung, niciunul mai scurt. Proba de concizie care mă tentează și mă provoacă.
Din start se profilează patru volume:
I Basmele Primăverii
Verii
Toamnei
Iernii.
– fiecare volum va avea între 90 și 92 de basme, după numărul zilelor respectivului an.
Fiecare volum va conține, cu aproximație, 190 de pagini, cu câteva ilustrații măcar.
Ar urma, pe aceeași linie:
2. Volume cu basme în versuri pe marginea mitologiei românești (vezi Mircea Vulcănescu)
3. Volum de basme preluând mitologia universală
4. Volum de basme preluând mitologia Greciei antice
5. Volum de basme preluând mitologia Romei antice
– lista poate continua –
Am de lucru, nu?
Între 1 și 5 octombrie am redactat șase basme. Deci sunt în stare să merg cu unul pe zi. Voi avansa destul de repede.
22 februarie 1998
Înlăturarea stărilor negative se poate face numai prin evitarea gândurilor pesimiste.
23 iulie 1998
Am redactat până acum 175 de basme. Mai am puțin și ajung la jumătatea anului. Așa se și numesc: BASMELE ANULUI
Tot înainte, trebuie terminat!
De cinci luni, seară de seară, ele se difuzează la Radio Târgu Mureș.
Fac acum o pauză, notând câte ceva dintr-o carte citită în perioada muncii mele de documentare:
Al-Hamadhani, Al-Hariri, Șezători arabe, editura Univers, București, 1981:
„Timpul ăsta-i blestemat
și nedrept, se știe;
prostul e cel lăudat –
știința-i nebunie!
vrei parale? Vis ce doar
pe zgârciți i-adie…”
„O! De-ar fi întruchiparea poemelor mele măcar cât aștepți din atingerea unei stele!”
„Voi, ce mi-ați fost de ajutor
fără să dau răsplată!
Să nu gândiți că plec de trist
sau vesel, dintr-o dată.
Ci eu sunt dintre cei ce zboară
când hrana le-a fost data.”
Cartea conține 30 de maqamat
Maqamat = gen literar arab scris în proză rimată și ritmată. Exemplu: „Până când între noi croncăni despărțirea a corb și m-am rupt de el mai greu decât pleoapa de ochiul neorb.”
5 septembrie 1998
Ce spune părintele Cleopa:
Ispitirea din cele opt părți:
Din spate (diavolul îți aduce aminte păcatele pe care le-ai făcut înainte, ca să-ți spurce mintea cu ele)
Din față (când ne tulburăm mintea pentru cele ce închipuim că vor veni asupra noastră) – „te tulburi degeaba, că nimeni nu știe ce are să fie.
Mântuitorul: „nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.”
Din stânga (de câte ori vom cunoaște păcatul și totuși ne vom lăsa momiți de el și îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta). Ex: „eu știu că-i păcat să urăsc pe cineva, dar urăsc.”
Din dreapta (1. atunci când credem în visuri sau vedenii 2. atunci când facem fapta bună cu scop rău)
De sus (1. când începem o înfrânare mai presus de puterea noastră; 2. când iscodim Sfintele Scripturi mai presus de puterea înțelegerii noastre); fiecare țin post sau face metanii, după puterea lui.
De jos (atunci când nu vrem să facem fapta bună după puterea noastră): „eu aș putea să postesc până seara, dar mă lenevesc, eu aș putea face milostenie mai multă, dar mă zgârcesc.”
Din afară (vine prin cele cinci simțuri („ferestre ale sufletului”).
Dinăuntru (din inimă).
Mântuitorul – „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese.”
Cele 12 trepte ale păcatului = călcarea Legii lui Dumnezeu:
1. „când cineva nu vrea să facă faptă bună”
2. „când cineva face binele, dar cu scop rău”
3. „bântuiala lucrului celui rău”
4. „consimțirea sau unirea”
5. „lupta”
6. „învoirea” (a cedat de bună voie)
7. „păcatul cu mintea”
8. „păcatul cu lucrul”
9. „obișnuința sau obiceiul” (Ex: „moșule, de ce fumezi? M-am obișnuit așa.”
10. „deprinderea păcatului” (păcătuiește mereu). Ex: „eu dacă nu beau un pahar de vin, nu mai pot să trăiesc.”
11. „deznădejdea” (este lângă moarte): „Nu mă mai iartă Dumnezeu dacă eu nu mă pot opri de la păcat.”
12. „sinuciderea”: Apostolul Pavel: „Plata păcatului este moartea.”
Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme, iar cel ce se teme se trezește.”
Ioan Damaschin: „Binele nu este bine, când nu va face bine.”
Diavolul taie nădejdea mântuirii cu paloșul.
Cred că am opt trepte ale păcatului în mine. Mă lupt încă cu tentațiile punctului nouă.
Ioan Scărarul – Cele trei feluri de lepădări de lume:
1. „Cela ce pentru iubirea de treaptă, pe lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase și pe urmă scoate fum.”
2. „Cela ce pentru iubirea de câștig, pe lepădarea de lume o a făcut, ca piatra de moară este, care de-a pururea întru acelea se învârtește.”
3. „Cela ce pentru slava lui Dumnezeu, pe lepădarea de lume o a făcut, unul ca acela până la moarte se jertfește pe sine, nimic nădăjduind, decât mântuirea sufletului.”
Cele 7 pricini ale păcatului:
1. se referă la persoană – „cine a făcut păcatul?”
2. „ce fel de păcat a făcut?”
3. „pentru ce?”
4. „prin ce mijloc? Cum?
5. „în ce vreme a făcut păcatul?”
6. „în ce loc s-a făcut păcatul?”
7. „de câte ori?”
SUFLETUL – partea rațională – să le chivernisim cu dreaptă socoteală
– partea mânioasă
– partea poftitoare
Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dă sufletului și trupului tău, cele de care sunt vrednice!”
(Va urma)
Camelia Manuela SAVA
Raiul pierdut
Nu am reușit să ne ridicăm o casă în Rai
Să trăim o iubire absolută
Șarpele ne-a pârât invidios
Că ne îmbrățișam fără mască
Îngerii ne-au percheziționat și ne-au invitat
Să părăsim grădina
Se închide la ora 23.00
Și nu aveți declarație corespunzătoare
Am plecat fără nicio explicație
Fără cuvinte de prisos
În urma noastră Serafimii au aprins focul la poartă
Întâlnire
aseară Dumnezeu trecea pe stradă
desculț călca pe frunzele ude
luminau stelele veștede
Luna sângera ca o inimă
pașii Lui erau adânci
pentru o clipă s-a oprit să mă îmbrățișeze cu un zâmbet omenos
noaptea era prea înaltă pentru părerile mele de rău
Doamne, am șoptit,
o să-ți las niște încălțări mâine
la cerșetorul din colț
Tu. Peisaj de munte. Același
Munții te leagă la ochi cu pădurile
Dorul tău e și dorul lor (o durere inexplicabilă
cuibărită în suflet
de la începutul lumii
de la începutul iubirii)
Sângele verde al nopții te învelește cu
norii
Strigi în somn. Inima ta acceptă trădarea
(Aceeași ca la începutul luminii, ca la începutului păcatului)
Tu ești aici. Apoi pleci să urci pe poteci știute numai de zâne
Și munții merg pretutindeni cu tine – în palmele tale
par uriași adormiți


