Literadura nr. 8 (7)

Maria Cernegura

Eram…

Iască de pădure eram
crescută pe-un stejar bătrân,
îmi trăgeam seva din seva lui
dar pașii mei au rămas aceiași
tonul vocii mele același
și miresmele
da! miresmele
aceleași
numai că stejarul se impregnase în mine
emanam esența lui
și cădeam tot cădeam
eram doar o ghindă
în gura hulpavă a mistrețului
cu fildeșii sclipind
din pădurea stejarilor argintați
de brumele toamnei

Eram?…

Așteaptă-mă

Pădure așteaptă-mă mâine
n-o să mai întârzii, ai să vezi
mâine va fi
reîntâlnirea
nu scutura merii sălbateci
nu astupa scorbura cu viespi
nu-ți pieptăna pletele
îți stă bine așa
și mai ales
nu-ți opri izvoarele
întâmpină-mă cu toate ale tale
și cu flori de mălin
Vin!

Vom fi unul

Vâslesc prin întuneric
alunec în cea mai sfântă împăcare cu
adâncimile lacului
mă ocolesc trunchiurile rămase
nimic nu se opune
eu și barca suntem în eclipsă
ne legănăm pe muzica de greieri
la mal mă va întâmpina un cerb cu stea în
frunte
nimic nu se opune
vom fi Unul
în sălbatica pădure plutitoare

Unul fără altul

Ca pământul neîncălzit de soare
ca sămânța fără apă
ca mine fără de mine
ca nimeni

ca nimic

fără puls sunt
când sunt eu fără tine

unul fără altul.

E vremea iubirii

În grădina Icoanei
doi copaci se iubesc împletindu-și crengile
unul e alb și altul roz
cel roz e copleșit de iubire
întors cu totul spre cel alb care se lasă mai
greu
vântul le dă șansa să se mângâie
la fiecare foșnire de crengi
o ploaie de petale se scutură în vânt
purtând spre pământ iubirea lor

verdele crud al ierbii se înfioară de petale albe
și roz.

Tudor CICU

„Neolitice”

Nu știm niciodată cât de lungă este
călătoria noastră prin lume și nici când și
unde se va termina. Mai ales când ea îți
descoperă atâtea „semne” și „elemente de
meditație” în această mare trecere prin lume.
Cartea de poezie „Neolitice” (editura Pim,
2017) a poetului Petrache Plopeanu e o
culegere de poeme imnice („imnuri de
laudă/ celor de neînțeles”) despre adâncitele
sensuri ale înălțării omului „de la fereastra
lumii până la prima așchie/ de după rugă” spre
viață.
Pe măsură ce înaintăm în poezia și
subteranele poemelor, întrezărim tot mai
limpede cum ficțiunile poetului operează cu
fapte probabile: 1) desprinderea omului gânditor
de trupul terestru din care a fost zămislit,
căci „nenumite îi erau gândurile și pleca
uneori/ înspre adâncimile/ a ceea ce nu fusese
niciodată”. 2) primele semne ale iubirii pentru
„ceva” neasemuit alături de femeia de lângă
el: „se minunau de frumusețea ei împreună/
somnul îl cuprindea cu brațele femeii/ îl
mângâia/ ca pe o bucată de lut cuprinsă de
jar”. 3) călătoria propriu-zisă în căutarea celor
rostuite de El cu un anumit scop pe pământ:
„a mers ocolindu-se atunci când se întâlnea/ și-și
striga de departe/pleacă pleacă de la mine”.
4) înaintând în timp vin și întrebările și odată
cu ele omul primordial întrezărește un alt
orizont al cunoașterii. 5) Nu în ultimul rând
răspândirea învățăturilor strânse: „și-au
început să spună/cei care nu erau înțelepți/ că
lângă ei trăiește cineva în plus/ și-i învață cum
să privească stelele”.
Aceste direcții creatoare, strâng într-un
univers edenic acel ecou îndepărtat al ridicării
omului din „întuneric și lumină/ strigăt și
șoaptă”, în poeme imnice și cuvinte de laudă
măreției sale. Petrache Plopeanu face un salt
în timp, într-o altă dimensiune confesiv și
imaginativ, autorul se impune prin vitalitatea
verbului asociat unei fraze în strai nou de
substanță poetică.

„Gânduri”

„În ramul lui puternic, copacul meu
albastru/ Unește cer și mare, văzduhul, lutul
sfânt/ În frunza-acum căzută așteaptă gândul
veșnic/ Ce-l cheamă peste timpuri de sus și
din adânc” (din Copacul albastru și cartea de
versuri „Gânduri” de Liliana Badea, volum
apărut la ed. Editgraph, 2017). Aceste versuri
dovedesc că poezia e o punte în propria ei
existență, pentru o confesiune venită din
ființare ca o izbucnire în fața ferestrei
inundate de lumină.
Lumea aceasta oprită „în fiecare strop de
ploaie” (din poezia Am văzut), surprinsă cu
bucuria „de a trăi odată cu viața, odată cu
vecia” e lumea pe care o îndură în captivitatea
gândurilor și simțurilor cu care o încearcă în
vis Creatorul Suprem. O carte e o oglindă în
care cauți să ghicești fizionomia autorului.
Liliana Badea e autoarea peste care a nins cu
albastru în poezie. Poezia sa are tangențe cu
pictura și gândul curat „fără temeri” al poeziei
coșbuciene. Privești ca dinaintea unui
„text în oglindă” a unui gând prizonier într-un
labirint al anotimpurilor, unde predominantă e
toamna și iarna. În poezia Lilianei Badea și
visele s-au „spart în cioburi de culori”.
Liniștea din poeziile-pastel (De toamnă;
Toamnă-n poezie) surprind o lume creată
dincolo de imaginație și vis. Și, întotdeauna,
în spatele acesteia pâlpâie câte ceva: „Șuieră
vântul prin ramuri,/ Nucul cel falnic se-nclină,/
Se zbate perdeaua în geamuri,/ Se lasă
toamna-n grădină”. În lumea inundată de
amintiri se simte cel mai confortabil (vezi: În
locul știut de mine; Dantelă veche; Când
eram mici n-aveam zăbrele la ferestre; Mi-e
dor de pragul casei părintești), și îi stârnesc
nostalgii în serile atacate doar de concertul
unor greieri. Ar fi în stare să-și numească
versurile „greieri de noapte” (nu gânduri),
apoi să-i pună în sobă și să stea să-i asculte
toată noaptea cântând. Avem de-a face cu un
lirism blând și o sensibilitate profundă.

„Semnul îngerului”

Drumul către înzidire al Anei lui Manole,
înfăptuit ca o „minune” spre întărirea
adevăratei credințe, prin volumul „Semnul
îngerului” de Iuliana Paloda-Popescu (ed.
Rawex Coms, 2015), este parcurs dinspre
„bolțile îngerilor” către pământ, într-o cheie
psalmică a iubirii cerești. Aici, iubirea e o
transgresare temporală și spațială ce
presupune o rotunjime de spirit care îi
întruchipează condiția poeziei cu credința:
„să-mi/ descopere sufletul/ într-o carte
născută din/ inima mea, ca un vultur/ hoinar
plutind peste mări,/ peste zări”. Îngerul lasă
unele semne, iar poeta caută prin spații
corespondențe culturale și de credință de-și
„înmoaie pana și scrie poeme de/ dragoste și
de moarte” prin care pâlpâie lumina care să ne
zidească visele și trecerea întru veșnicie „în
apa Cerului, unde vedea-vei/ cum te legeni, cu
flacăra/ în palme!…”. Geometria așezării
versurilor în forma unor sfere te duc cu
gândul la o poezie picturală asemănătoare
imaginilor de pe vitralii. Trăirile lirice,
întrețesute de acel suflu spre meditația
cristică, scrise ca o eliberare, îi aduc cititorului
izbăvirea pe care o căutăm cu toții doar
în rugăciune. În Lacrima lui Iisus, poeta își
oglindește privirea și își ascultă inima spre a
putea atinge „dumnezeiasca întrupare”, ori
înălța sufletul ca într-o „candelă aprinsă”. În
poezia volumului „cântecul/ păsării se aude
până/ departe”, până simțim și noi cum
„plutim spre un alt Cer”. Ca și cum ți-ai
încredința („înainte de-a ne naște”) sufletul în
palmele îngerului (vezi poemul „În palmele
de înger”), unde simbolistica nașterii și
simfonia „singurei iubiri” „ivită din suspinul
neputinței”, în câteva versuri cu apetență
ludică, îi prilejuiesc cel mai superb jurământ
de credință și iubire. Sperând „spre un alt
cer”, care să ia locul îndoielii din sufletele
noastre, poeta invocă elemente noi în poezie:
grăunțele visului; apa iubirii; un cântec nou
sub lumina unui alt cer și îi aduce cititorului
un nou cântec menit să pună „peste gura mea/
pecetea altui/ veac!…” Scopul ei e eternul.
„Rafale de primăvară”
„Am găsit într-o zi/ în sufletul meu/ un
copil/ i-am deschis poarta spre lume”… e
credința care prelungește experimentul liric al
tinerei poete orădence, Codruța Vancea, în
cartea de poezie „Rafale de primăvară” (ed.
Brumar, 2018), dar și povestea unei călătorii
„dincolo de cuvânt” în galaxia „unde doar
vulturii își fac cuib” pentru a se arăta „cum
sunt/ în soare”. Îndrăzneala ei o putem asocia
cunoașterii, inițierii, dorinței de a surprinde
agitația zilei ori transformării destinului.
Poemele sale sunt „simfonii de sentimente”,
un adolescentin „joc sălbatic sau blând/în
ploaie” și de aici o pendulare între lirismul
redării și inocența acelor confesiuni
ștrengărești: „aș putea să răsar/ să mă rotesc
după soare/ să înfloresc galbenă încă o vară”.
Aparent simplistă în rostuirea versurilor nu
lipsesc simbolurile care fac trimitere spre un
abisal metafizic al ființei cât și o apetență spre
deschidere: „cuvintele se închid într-o/
propoziție simplă/ care te cheamă să te joci
de-a singurătatea” (sau) „ca o salcie culcată
pe un mal întunecat/ caut undele limpezi/ care
să-mi poarte brațele până la tine”. Reținută în
a-și cânta iubirea cu aripile larg deschise ca
„pasărea de foc” („cuibărită-n iarna/ limpede
a sufletului tău”), poeta e ca o duminică
încărcată cu presimțirea zilei ce va urma, când
lumea începe să creadă în vis și speranță
pentru că are și vise înrămate în privire: „să
am ochii umezi în calde ploi/ părul să-mi
adune miresme de flori”.
Tristețea, singurătatea, ori „spaima de
diferit” a copilei „care se încăpățânează/ să nu
devină/ o figurină” fredonând aceeași
melodie, dovedesc că poezia ei e o trecere în
altă fire, un țipăt ce se „rostogolește într-o altă
lume: „eu le iubesc mult/ sunt ale mele…/ de
parcă îți curge ploaia pe față”. Când plouă,
cititorul o poate simți stând la geam și
gândind că simbolistica păsării din poezie ține
de elevație și năzuința de ridicare „în Calea-
Lactee” spre a deveni o stea.

Matías Escalera CORDERO

Matías Escalera Cordero (Madrid, 1956).
Publică opt cărți: poezie, roman
și eseu și în numeroase antologii.
Este membru al colectivului
revistei de filologie Verba Hispanica,
editată de Universitatea din Liubliana.
Primește premiul întâi de literatură dramatică
Sala Margarita Xirgu (Alcalá deHenares),
pentru piesa de teatru Refugiul (GPS, 2009)

Iubire fără contemplări

Lucrurile se întâmplă așa…

Într-o zi unul (poate confuz
și obosit) pleacă și celălalt
Așteaptă

Timpul trece și-ntr-o altă zi celălalt pleacă (poate confuz
și obosit și el) și unul
Așteaptă

Și e că unul și celălalt (sau amândoi: la un timp) Știu
Bănuiesc că întoarcerea poate dura în realitate o viață
Întreagă…

Sau poate – cel mai probabil – nu va mai fi nici o întoarcere niciodată…

Și chiar și așa decid (cel puțin unul: sau decid amândoi
unul și celălalt) Să aștepte

În dimineața asta plouă

În dimineața asta plouă domol
(e sâmbătă) Mulțimea încă nu a ocupat
Trotuarele…

E ca-ntr-un coșmar de Walt Disney…
Plouă domol și străzile sunt goale…

Privesc prin fereastra imensă cu o cafea
Și o țigară în mâini… (dar nu sunt Johnny Guitar
acum înțeleg: sunt încă unul dintre proștii cu cafeaua
și țigara
în mână într-o sâmbătă dimineața…)

Ceașca încă e caldă…

De ce această seninătate…?
S-ar putea muri… (așa: atât de dulce…)

… mergi: mă gândesc… mergi chiar dacă ai fi suferință…

(sau minciună) Nu contează: totul mai puțin această ploaie domoală
Și această seninătate chiar mai mortală…

Traducere: Elisabeta BOȚAN