Fărădelegea lui Călin – Podul civil
Dacă pe ici și colo greșelile înfierate de lege stăteau răzlețite, în Codul Civil sunt strânse laolaltă.
Cele două componente principale sunt prinse în Art. 16, intenția și culpa, reenumerate și explicate pentru a da și acestuia greutatea necesară decizională. Poate cu un plus față de Codul Penal, acela că efectele juridice îndreptate către culpă acționează și în cazul intenției. Sper că nu sub semnul echității.
Tot ce ține de făcutele omenești permise se regăsește în legislație. Așa cred și așa trebuie să fie. Din Art. 17 dă să se înțeleagă că mai departe de atât nu se poate, nici să transmită drepturi, nici să-și aroge cineva mai multe decât are. Simplu, ca bună…. Ei, Al. 2 nu mai pare la fel. Un soi de altă rațiune necesită percepția corectă. Din cauza unor termeni aparent anodini, aliniați sub substantivul credință: comună și invincibilă. Prima atribuire nu spune nimic, merge direct către un crez obișnuit, a doua însă nu direcționează exact spre țintă, vorbim de invincibilitate în alte condiții, de război mai curând, nu de probare și indubitabilitate, cele ce au valoare în ochii justiției. Și nu mă simt prea confortabil să știu că pe baza unei aiureli, doar pe faptul de a crede și clama sus și tare o eroare, că un act astfel ,,ratificat” poate fi considerat valabil. Situația contrară, desființarea lui fiind posibilă dacă nu cauzează prejudicii. Parcă… nu prea-i bine. Întocmai. Al. 4 dizolvă o astfel de posibilitate când materiile aplicate sunt cartea funciară sau sistemul de publicitate. În fine, înțeleg cum pot. Sper că în sens pozitiv și corect.
Mi-o fac pe a mea. Am fost neglijent la citirea Art. 16 și mi-a scăpat o parte interesantă din Al. 3, privitoare la culpa gravă, a cărei explicitare are ceva din caracterul popular al vocabularului, situând neglijența și imprudența la nivelul în care ,,… nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o…” Prostia întruchipată adică. Reclamată undeva mai spre articolul 50.
Art. 18 doar amăgește cu publicitatea. Referire nu la ceea ce vedem zilnic pe televizoare, ci la o modalitate ca anumite acte, fapte, drepturi ,,… privitoare la stare și capacitatea persoanelor…” să ajungă sub formă informativă la cunoștința opiniei publice, precum și ,,… cele în legătură cu bunurile ce aparțin…” Date furnizate prin cartea funciară, registrul comerțului, arhiva de garanții reale mobiliare…. De cea din urmă acum aud prima dată.
Avem trei probleme. Una la Al. 2, Art. 19, unde i se dă drept hotărâtor unei persoane lipsite ce capacitatea de exercițiu. Neimportant dacă decizia se referă la formalitățile de îndeplinire a publicității. A doua la Al. 3. Tot pe domeniul publicității, făcându-se rocadă între nescris și ilegal pentru orice împiedică desfășurarea formalității de publicitate. A treia la ultimul alineat, 4. Nici mai mult, nici mai puțin, nu i se prezumă nimănui nevinovăția neștiinței, a fost publicat dreptul sau actul, după cutumele legale, deci era musai să le știe toată lumea.
