De-ai noștri! – Pompiliu Dimitriu – Început de viață nouă (2)

Sâmbătă, 22 decembrie

Pe tabela din cls. a VIII-a era scris mare, cu creta: Sosesc cu primul tren. Stop. Vacanța.
Băieții erau în timpul orelor mai plictisiți și mai distrați ca oricând. în schimb, pauzele erau gălăgioase, iar însuflețirea din timpul lor le compensa monotonia celor 50 de minute care păreau, acum în preajma vacanței, interminabile.
Cei mai mulți își făceau planul cum să-și petreacă zilele vacanței. Unii, mai bogați, plecau cu părinții la Predeal sau Sinaia iar alții, în satele lor îndepărtate, ascunse prin văgăuni de munte sau risipite prin câmpiile bătute de crivăț.
Pache era contrariat că de data aceasta nu va mai pleca nicăieri și se gândea cu melancolie că orășelul său natal, nu-i putea oferi distracții imediate și că puștancele de acolo, nu sânt decât niște gâsculițe cu mai multe prejudecăți decât temperament.
Tonel știa că acasă, în satul său pustiu, ascuns sub dealurile împădurite ce străjuiesc mersul leneș al Prutului, nu-l așteaptă decât singurătatea și tăcerea, iar Nerva, mai absent ca oricând, pară nici nu-și dădea seama că peste 2 ore intră în vacanță. Pe el nu-l aștepta nimeni și zilele ce urmau i se vor scurge intre zidurile republicii unde i se permise după multe rugăminte, să-și petreacă vacanța.
Nu-l preocupa faptul că nu va avea ce să mănânce sau că soba va fi redusă la o simplă mobilă, decorativă, ci se gândea că acum, cu ultima zăpadă, i se apropie sfârșitul. Stătea în bancă, cu capul rezemat pe o carte, auzind ca prin vis zumzetul clasei.
Sunase pentru ultima oră, care era de Științe Naturale.
Profesorul Cândeanu, titularul catedrei, era proaspăt venit ia acel liceu. Fiind străin de oraș pornise încă din primele zile o goană înfrigurată după „relații” spre a pătrunde în „lumea bună” a orașului.
Elevilor le era antipatic pentru răutatea sa fără seamăn și pentru slugărnicia ce o afișa față de odraslele celor suspuși.
Ora de Naturale era un coșmar pentru cei ce din cauza originii lor obscene nu aveau șanse să fie agreați de acest aristocratic domn profesor.
Însă acum, în ajunul vacanței, erau liniștiți deoarece tradiția liceului stabilise definitiv că în această ultimă zi, să nu se pună note rele. Profesorii respectau convenția aceasta tacită, apropiindu-se astfel de elevi printr-o nevinovată complicitate.
Era de presupus deci că și Cândeanu, va fi mai omenos într-o asemenea zi.
Ca de obicei însă, intră în clasă imediat ce a sunat și privind cu răutate prin ochelarii „prince-nez” trecu absențele în catalog și spre stupefacția tuturor, începu să examineze.
Nenorocul căzu pe Munteanu Mihai, fiu de țăran, un băiat simplu și muncitor care, în lipsa mijloacelor de a-și procura o uniformă școlară, purta frumosul costum național al țăranilor Bucovinei.
Nenorocul făcu să-și agațe cămașa de un cui și Cândeanu, remarcând aceasta, îl luă în primire:
– Ce-mi vii în cămașă de noapte și izmene, ticălosule? Pentru elevi există uniforma!
– Știu, domnule profesor, dar sunt sărac și regulamentul liceului permite să purtăm costumul nostru național.
– Ce regulament? Ce-mi spui mie de regulament? Ce-i tat-tu?
– Agricultor!
– Cum agricultor, Mariane? Ți-e rușine să spui că e țăran, mămăligarule? Vrei să ajungi domn, hai? Nu-ți mai plac coarnele plugului și baliga cailor? Treci la loc, ghiorțane! Pentru azi nu meriți mai mult de 3.
– Domnule profesor, dar nici nu m-ați examinat, protestă Munteanu.
– Ce? Faci rebeliuni? Am să te elimin, măgarule, să-ți treacă pofta de a mai fi obraznic, zbieră Cândeanu. Și nervos întoarse câteva foi din catalog:
– Dăscălescu Romeo!
Romeo, era un băiat de bani gata, elegant și nlgur de sine, așa că ieși la lecție fără nicio teamă
– Ce-i taică-tu, mă? întrebă Cândeanu.
– Tăticul este deputat și proprietarul fabricii de tricotaje „Asgo”, răspunse cu modestie Romeo.
– Ei vezi, zise Cândeanu, schimbându-și subit tonul și fizionomia, bravo, caută să ajungi și mata ca tăticul matale, să ne faci cinste, nouă profesorilor și liceului în care îți desăvârșești cu conștiinciozitate lecțiile, așa că spune mata, ce avem pentru azi?
– Pentru azi avem lecția „mamiferele din era terțiară”.
– la spune, nu-i așa că ai pregătit lecția?
– Ah, evident domnule profesor. Am și preparator de altfel.
– Perfect. Ca atare, uite, să nu uiți să-i spui lui tăticu că azi ți-am pus nota 9. Cu un zâmbet mieros, îl invită să treacă la loc și apoi teribil se răsti furios spre cei din tagma lui Munteanu:
– Băiat de familie cu nas subțire, nu ca voi opincarilor! Vouă carte vă trebuie? Mămăliga și ceapa nu vă mai place, hai? V-ați săturat să munciți pământul ce vi l-a dat statul de pomană, hai? Puturoșilor! Și cei din tagma interpelată, își plecară cu umilință capetele, pentru că nu merită pâinea ce le-a dat-o statul într-un acces de filotimie și nici nu merită să stea lângă acești domnișori cu nas subțire, ce vor conduce mâine poimâine, o biată țară de țărani puturoși.
Majoritatea elevilor rămăsese profund scârbită și revoltată de atitudinea profesorului Cândeanu.
Cei mai mulți regretau că-l delegaseră pe Tonel, așa cum era obiceiul, să-i transmită acestuia din partea clasei, urări de bine, cu ocazia vacanței și a sărbătorilor Crăciunului.
În urma celor petrecute însă, erau siguri că Tonel își va da seama că acest profesor nu merită nicio manifestație de simpatie totuși, spre stupefacția lor, la sfârșitul orei, Tonel se ridică din bancă și se îndreaptă hotărât în spre catedră:
– Domnule profesor, începu el calm, la noi s-a creat o tradiție, aceea ca în preajma vacanțelor ce marchează o despărțire temporară dintre profesori și elevi, unul dintre noi să exprime în numele întregii clase, sentimentele de simpatie pe care un profesor este datorat să le câștige și să le cultive în sufletul elevilor săi. Dacă această simpatie este subminată de unele împrejurări ce ne-ar împiedica s-o declarăm sincer și cu spontaneitate, o facem totuși, nu fără oarecare ipocrizie, în numele tradiției. în cazul de față însă, regret în numele tuturor colegilor cinstiți că nici măcar tradiția nu ne poate determina, oricât de ipocriți am vrea să fim, a vă exprima altceva decât profunda decepție ce ne-a relevat-o practicarea definitiv înmormântată în satirele lui Caragiale.
– Toată clasa, exclusiv cei cu „nas subțire” asculta cu aprobativă înfrigurare vorbele lui Tonel care, după ce termină ce avusese de spus, reveni liniștit la locul său.
Luat pe neașteptate, Cândeanu a rămas cu gura căscată, apoi explodând de mânie, ieși trântind ușa și proferând amenințării:
– Huo, clasa VIII-a, bolșevici va să zică, complot hai? Biiine! Mai vorbim noi după Crăciun. În urma lui, elevii se strâmbau în jurul lui Tonel, felicitându-l pentru curajul de care a dat dovadă.
– Pentru răutatea lui, merită mai mult decât atât, răspunse simplu Tonel.
În febra plecării, incidentul acesta se pierdu ușor printre despărțirile zgomotoase și urările reciproce de (bun amuzament) și petrecere frumoasă a vacanței.
La un sfert de oră după ce a sunat de ieșire, liceul rămăsese aproape gol. Ultimii profesori, ce au mai întârziat prin cancelarie, se îndreptau grăbiți spre ieșire, unde Iohan, servitorul liceului, aștepta să încuie ușa.
După ce plecă și ultimul dintre întârziați, răsuci în broască cheia enormă și se îndreptă târându-și picioarele beteag-spre cămăruța sa de moșneag văduv, unde îl aștepta o laiță, un scaun șchiop și o masă pe care era o gamelă ce-i servea de cratiță și de farfurie și un pahar știrb cu care bea apă și care primăvara, când apăreau primii toporași, era transformat în vază de flori.
Ajuns în cameră, începu să-și pregătească prânzul ce se compunea din mămăligă rece, o ceapă și câteva fire de brânză mucedă.
În momentul acela, auzi o bătaie anemică în ușă. Se duse și deschidă și în cadrul ei, apăru Nerva, mai palid ca oricând.
Vizibil mirat, lohan îl poftește înăuntru, oferindu-i singurul scaun, (să stea).
– Mulțumesc, moș lohan, dar nu am venit ca să stau. Vreau doar să-ți dau ceva. Nu, n-o lua în nume de rău, dar știu cât ești de sărac, și apoi mie nu-mi mai fac nicio trebuință, zise Nerva întinzându-i un pachețel cu câteva rufe, ce le scoase din servieta de cărți. Să nu-ți fie nicio grijă, adaugă el, sânt curate și le-am dezinfectat.
Plecă fără să mai asculte mulțumirile lui moș lohan.
Trecând de-a lungul coridorului, se întâlni prin dreptul lojei pedelului, cu domnul director care locuia în liceu. Cum îl văzu, directorul se repezi spre el întrebându-l.
– Ce e cu tine? De ce nu ai plecat încă? Sau vrei să mă faci să cred că-ți este prea dragă școala?
Vorbindu-i, observă că Nerva nu are cusut pe mâneca stângă, numărul reglementar.
Înfuriat de descoperirea acestui grav delict, începu să zbiere:
– Ticălosule, unde ți-e numărul? Firma ta de elev, care te deosebește de ceilalți derbedei? Răspunde!
Cum Nerva se încăpățâna să tacă, privind în gol cu ochi sticloși, directorul se enervă peste măsură și îi cârpi două perechi de palme. Nerva se cutremură. Pierzându-și echilibrul, căzu. Apoi sprijinindu-se de zid, se ridică cu greu. Pământiu la față, având întipărit pe obraji urmele la aste de palmele primite, nu putea articula niciun cuvânt. Mișca doar fără noimă buzele vinete și uscate ce ar fi vrut să rostească o scuză sau poate o acuzare.
Directorul nu-l mai luă în seamă, ci cu pași de zmeu, ce dădeau un aspect hilar făpturii sale minuscule și rotofeie, porni spre cancelarie unde înscrise în condica de observații a clasei a VIII-a, sentința de eliminare a elevului Comneanu I. Nerva, pe timpul de o săptămână, pentru abatere gravă de la disciplina școlară. Sprijinindu-se de zid, Nerva porni cu pași grei spre ieșire. Ajuns la ușă, răsuci cheia cu mari sforțări și ieșind în frigul de afară, porni încet de-a lungul zidurilor gălbui și înghețate.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe frunte și obrajii îi ardeau.
În fața ochilor nu vedea decât o precipitare galben-vineție care îl obosea.
Ajuns cu greu la internat, băieții mai veseli ca oricând, se îndreptau grăbiți cu bagajele spre poartă, unde îi aștepta săniile ce-i vor duce la gară.
Nerva intră în dormitorul înghețat al republicii. Privind o clipă geamurile ce deveniseră mate prin suprapunerea cristalelor de gheață, și apoi înăbușindu-și cu greu tușea, se culcă acoperindu-se cu pătura roasă și ruptă.
După ce își luă rămas bun de la toți Tonel plecă la stația de mașini spre a lua autobuzul până într-un orășel din nordul Moldovei, unde trebuia să-l aștepte o sanie cu care să ajungă acasă.
Spre seară, autobuzul cu lanțuri mari la roți îl depuse în orășelul pierdut cu totul sub troienele de zăpadă. În stație, îl aștepta Nicolae, un băiat tânăr și dezghețat, care-i ură bun sosit și-l ajută să-și transporte bagajele.
În timp ce, Tonel se instala în sanie, învelindu-se cu o șubă, Nicolae care potrivise hamurile pe cai și le puse căpițele, zise:
– O să avem de furcă cu caii iștia! Se sperie de orice urmă. Și să ferească dumnezeu să ne amușineze o haită, că e vai de noi!
– Au început să umble haitele? întrebă Tonel.
– Ehei, sî fii matale sănătos, că dăunăzi, când mă întorceam de la zăvoare, nu m-o fugărit doi lupchi de la sțadoala de lângă crucia de lemn? Roibu siream, că dacă mai trăesc azi e că m-o scăpat el. Când ș-o pus capu-n chept ș-o smucit din ham, credeam că zboară sania cu mine. Nici n-am simțit când am ajuns acasă.
Roibu fremăta nervos în ham, indignat parcă de pasivitatea șargului, celălalt cal, mai mic și mai molcuț.
Când fură gata de plecare, Nicolae se urcă în sanie lângă Tonel, își făcu 3 cruci mari și strunind hățurile, dădu bici cailor.
Caii porniră în trap nervos, lăsând în urmă străzile orașului, întunecate și înfundate în nămeți.
Sania zbura pe drumul alb, înfruntând vântul ce izbea în fața cailor și călătorilor valuri de zăpadă viscolită. După vreo oră începu să se zărească luminile satului.
– Iaca, amuș ajungem, anunță Nicolae. Și peste puțin, sania întră în curte.
Tonel coborî, împiedicându-se în blănurile și pledurile ce-l înfășurau. Descotorosindu-se de ele, intră în casă, unde ai săi îl așteptau cu nerăbdare.
Lăsându-și ochelarii peste zarul ce-l rotea, bunicul îl îmbrățișă, urându-i bun venit.
Mama, îl sărută cu voioșie, și privindu-l lung, îi spuse:
– Ai mai slăbit Tonele! Trebuie să te odihnești ca să te refaci.
însă, ca să poată răspunde ceva, bunicul intervenii:
– Cum ai călătorit?
– Bine!
– Nu ți-a fost frig?
– Ba, parcă oleacă, că bătea vântul rău de tot. Scoțând farfuriile, mama le curmă vorba:
– Lasă băiatul, tată, i-o fi foame acum.
– Ei, atunci dă-i ceva să mănânce și dacă e obosit fă-i patul, că de vorbit, mai avem timp și mâine.
Arcadie Androinic, bunicul lui Tonel, era învățător la țară. Fiu de țăran, de prin împrejurările Vijniței, a pornit cu dârzenie în viață, înfruntând opreliștile și greutățile pe care clasele dominante din imperiul habsburgic le opuneau celor porniți de jos.
Luptând din greu, izbuti să termine școala normală, fiind în toți anii, în ciuda persecuțiilor, un elev eminent.
De o bunătate neîntâlnită și de o cinste exemplară, nu-și dezminți calitățile nici ca dascăl, îndrumând cu grijă și cu dragoste, tinerele vlăstare cărora le transmitea setea de cunoaștere.
În timpul primului război mondial, ca ofițer în armata austro-ungară, a refuzat să ridice armele împotriva fraților săi din România și izbuti să treacă peste linii și să se predea unităților române.
Mai întâi fu suspectat de spionaj și apoi lăsat să lâncezească la aprovizionarea unui batalion, în timp ce el nutrea dorința sinceră de a lupta cu arma în mână, alături de ai săi, împotriva dușmanilor patriei. După terminarea războiului, când Bucovina de nord și Basarabia fură răpite tânărului stat sovietic, el ar fi vrut să-și continue activitatea didactică în satul său natal, unde își începuse primii ani de apostolat.
Dar autoritățile au găsit că e mai prudent să înlăture de lângă graniță, elementele „suspecte” și astfel, a fost numit în contra voinței sale, într-un sat din județul Dorohoi. Măritându-și fata, îndură cu stoicism nedreptatea ce o suferi aceasta 10 ani mai târziu, pierzându-și soțul și rămânând pe drumuri. Ținând să-i dea o educație aleasă nepotului său, lui Tonel, n-a precupețit nimic pentru aceasta, concentrându-și toată iscusința lui de dascăl.
Deși îl iubea, nu-și dezvăluia sentimentele, ci căuta să se poarte cât mai sever, privându-l de multe ori de la micile libertăți și de la farmecul propriei inițiative, cenzurându-i prietenii și programându-i activitatea, înțelegând în felul acesta să-l deprindă a fi ordonat și ascultător, pentru a-l da cât mai pregătit vieții. Nesesizând înclinările firești ale copilului și unele însușiri ce depășeau (tarele obișnuite), i-a creat o copilărie monotonă, tristă, compartimentată în lucruri permise și lucruri nepermise.
După terminarea cursurilor primare, l-a înscris la liceu, intern, cu speranța și încrederea că internatul îi va continua opera pedagogică.
Impunându-i prin teroare să trăiască după program cu ore de dormit, de învățat și de joacă, internatul a imprimat copilăriei sale un ritm de cazarmă în care Tonel tânjea după libertate.
În timpul anilor ce urmară, bunicul îi controla cu strictețe notele și conduita școlară, mustrându-l aspru pentru orice greșeală comisă.
Tonel își iubea părinții, însă consecințele acestei educații nu întârziară să-și facă efectul, prin faptul că deveni ascuns față de ei. Teama de a nu fi mereu certat așeză între el și ei, ceva distant, rigid, care-l împiedica să se poarte și să se manifeste față de ei, altfel decât cu o prudentă rezervă, ce paraliza orice spontaneitate și veștejea tendința oricărei comunicări sufletești.
Nici bunicul, nici mama, nu-i înțelegeau rezerva și adesea, îndurerați, o puneau pe seama ingratitudine! și lipsei lui de dragoste filială, în timp ce Tonel, conștient de rigiditatea ce-i deforma aparent sentimentele, nu putea găsi mijlocul de a sparge gheața ce-i separa.
În prima seară de vacanță, Tonel se duse la culcare, gândindu-se cu amărăciune că zilele ce vor urma, nu-i vor oferi bucurii prea mari.
Se băgă imediat în pat, acoperindu-se cu plapuma peste ochi, încercând să adoarmă.
Auzea în bucătărie sporovăială monotonă a părinților săi, în care se perindau aceleași mărunte discuții de ani de zile.
Vântul de afară, îi strecura în urechi simfonia viforoasă a iernii, iar căldura prea mare din cameră îi stimula insomnia.
Mii de gânduri îi treceau prin minte, și el căuta să le alunge spre a lăsa loc somnului ce să-l cuprindă în mrejele sale și să-l poarte în lumea fermecată a viselor.
Doar somnul nu voia să vină. Afară, vântul gemea ca un uriaș înlănțuit și-n sobă focul se stingea, aruncând reflexe arămii în camera întunecată.

***
Cernăuți. Un ajun optimist, cu trecători veseli, cu zurgălăii săniilor mai cristalini ca-n alte dăți, cu fulgi de zăpadă mai albi și fete mai frumoase în rumeneala gerului aspru.
Vitrinele erau împodobite cu Moși Crăciun decorativi, ce-și purtau joviali tolba cu jucării.
Seara se lăsă lin peste albul strălucitor al orașului.
Felinarele își aprindeau luminile,(ce plângeau), luna argintie, rece și majestuoasă
În fața internatului, era un singur bec care suplinea si pe colegul din fața cârciumii lui Wagner, scos din circulație din cauza unui diferend cu un chefliu arțăgos.
Domnul portar se afla în sala de meditație unde tocmai terminase curățenia. Mulțumit de mirosul puternic de gazolină ce-l exalau dușumelele, ca o confirmare a datoriei îndeplinite la cel mai înalt nivel profesional, își acordase o clipă de răgaz, privind pe geam becul ce se balansa, parcă înfuriat pe stăpânirea ce nu se îngrijește de catedra vacantă a colegului invalid de alături.
Plictisit de oscilațiile becului, domnul portar începu să-și admire mustățile. Neavând oglindă, le privea vârfurile cruciș, sau pe fiecare în parte, închizând câte un ochi, până îi trecu prin minte că eschibițiile acestea i-ar putea dăuna vederii. Renunțând să-și mai admire podoabele bărbătești cu veleități de prestigiu subnazal, își luă mătura, fărașul și bidonul pe care le depuse într-un dulap din antreul WC.-ului, unde își avea locul. Se duse apoi la republică să vadă ce mai e pe acolo. Intrând în dormitor, îl izbi aerul greu, îmbâcsit cu fum de tutun, iar tușea seacă a lui Nerva, îi zgârie neplăcut urechile. înaintă până la soba rece ca gheața. Nerva, îl privea din pat, cu ochi mâți peste care parcă s-ar fi așezat o pojghiță de neființă.
– Dom’ elev, zise portarul, eu nu fac foc c-așa mi-o poruncit dom’ director. Zicea că dacă vreți căldură, să vă cumpărați lemne. Și nici mâncare nu- i, c-a plecat bucătarul iar lumina e oprită de la contoar. Așa că dacă e nevoie de ceva, să-mi dați bani să cumpăr, c-apoi plec și eu acasă că mâine e Crăciunul.
Neva tresări. Nu știa că a doua zi este Crăciunul.
Scotocind prin buzunarele hainei ce atârna pe un scaun lângă pat, găsi câțiva lei ce-i dădu portarului să-i cumpere o lumânare spre a nu sta pe întuneric.
Foame nu-i era și țigări nu-i trebuiau, căci nu mai putea să fumeze.
Portarul reveni cu lumânarea și urându-i noapte bună, părăsi internatul încuind cu grijă poarta.
Nerva rămase nemișcat, acoperit cu un morman de vechituri, ce-i curmau respirația din cauza greutății cu care îi apăsau pieptul său firav. Părul castaniu și lucios, contrasta cu paloarea cadaverică a frunții, iar barba ce-și ascundea țepii în scofâlciturile fălcilor îi da o înfățișare macabră.
Cămașa de cânepă, ruptă și murdară era umedă de sudoare. Perna era pătată de sânge expectorat, iar în jurul patului, (sputa amestecată cu sânge, părea foi veștede furate din aurul toamnei) și presărate pe jos ca un covor funebru peste care va păși implacabil, moartea.
La intervale tot mai mici, avea accese de tuse cărora le urma (revărsări) de sânge.
Cu ultimele puteri, se ridica în capul oaselor și luând din haină un creion și o foaie de hârtie mototolită începu să scrie câteva rânduri adresate lui Tonel.
Nu apuca să termine și are nou acces de tuse îi provoacă o hemoragie abundentă.
Ceasul de la catedră bătu de 9 ori. Ca prin vis, auzi clinchetele de la clopoței și tremolo de sopran, trecând pe sub fereastra înghețată.
Câteva spasme, apoi se liniști sub mormanul de învelitori.
Ca un preludiu al morții, îl fură somnul.
Când se trezi, își plimbă ochii prin cameră: același decor. Pereții reci, pe care-și tremura umbrele lumina galbenă a lumânării, geamurile sparte și peticite cu ziare, soba rece, perna murdară…
Tusea l-a slăbit puțin. își recăpătase luciditatea și se simțea mai înviorat.
O absurdă tresărire de speranță îl zgudui. Se ridică din pat și cu picioarele umflate, schiță grotesc câțiva pași.
Dar zadarnic.
Reveni împleticindu-se. Simțea o sfârșeală în tot corpul și în priviri i se așeza o ceață densă impenetrabilă.
Ochii i se rostogoleau în orbitele vinete iar gura se deschise, lăsând să curgă bale amestecate cu sânge.
Fața îi deveni pământie.
Nodul gâtului se mai urcă odată în sus, apoi surveni o surpare, o destindere totală. Articulațiile, încordate până atunci, se înmuiară. Capul se rostogoli de-a lungul pernei ca un dovleac rupt din vrej, spânzurând deasupra dușumelei.
Clăbuci de spumă albicioasă, amestecată cu fire de sânge, formau o substanță, roz-murdară, vâscoasă, ce se prelingea (elastică) din colțurile gurii, prin țepii bărbii. Ochii și-au mai zvârcuit o dată albul de porțelan, apoi au rămas deschiși, privind îngrozit spre imperiul tainic al liniștii și întunericului.
Cadavrul lui Nerva I. Comneanu, a rămas țeapăn, a piatră lugubră, ce străjuiește amenințător, hotarul dintre două lumi.
Lumânarea mai sfârâia pe sfârșite, când sub fereastră, s-au apropiat câțiva copii, atrași de lumină și începură să cânte cu voci cristaline o colindă:
Cerul și-a pornit soborul,
Leru-i Doamne Ler,
Și-au pornit cu plugușorul
Îngerii din cer…
Ultimele triluri ale colindului, se pierdură în zumzet de zurgălăi, purtând melancolia clipei, departe, spre infinitul zărilor pustii. Iar bieții copii, făceau priveghi la fereastră, așteptând zadarnic să vină cineva să le dea banul lor.
Ei nu știau că au cântat unui mort, colindul prohodului.
Trepădând în zăpada înghețată, văzându-și speranțele înșelate, au plecat necăjiți, spre alte case mai ospitaliere.
În urma lor, lumânarea mai agoniză câteva clipe, apoi se stinse.
Ca o ultimă ironie, Nerva murise în datinile unei credințe în care n-a crezut niciodată: cu lumânare, prohod și priveghi.
În camera unde zăcea un mort, întunericul se lăsa tot mai greu.
În alte case, luminate feeric, oamenii petreceau, scăldând clipele în valuri de șampanie și înmiresmând templul voluptății cu parfumul tulburător, exaltat de corpurile îmbietoare și calde ale femeilor lor, iar muzici suave, aruncau discret voalul fragil al sunetelor aurii, împletit de simfonia mincinoasă a vieții.
După Crăciun, portarul reveni la serviciu, mahmur încă din cauza chefului prelungit în timpul celor 3 zile de sărbători.
Nimeri cu greu gaura cheii și după ce reuși să deschidă poarta, intră în cămăruța sa spre a face focul, apoi se duse să vadă dacă s-a întors directorul de la țară unde plecase să petreacă Crăciunul.
Directorul nu venise încă și portarul se plimba plictisit prin lungile coridoare, când deodată își aminti de Nerva.
Se duse imediat să vadă dacă nu cumva a înghețat de frig sau dacă i-o fi foame.
Intrând în republică, un presentiment ciudat îi strecura o teamă în suflet.
Ca să-și facă curaj, când ajunse la ușa dormitorului, începu să strige cu voce răgușită:
– La multi ani, dormi Nerva! Hai, nu te scoli? Mai las-o dracului de boală!
Neprimind niciun răspuns, bănui că doarme. Intră în dormitor și apropiindu-se de patul lui Nerva, i se păru cam nefirească poziția corpului din pat. întinse mâna și scutură cadavrul. Dar și-o retrase imediat, tresărind cu spaimă și simțind o senzație neobișnuită ce i-o provocase contactul cu materia moartă și rece. Uitându-se cu mai multă atenție, începu să întrevadă adevărul. Dându-și, în fine, seama că are în fața sa un cadavru, încremenit într-o poziție caraghioasă, cu privirile holbate, cu mustățile țapene, electrizate parcă de teama ce i-o imprima mortul ce-l fixa cu ochi sticloși reci și batjocoritori.
După ce își reveni din prima spaimă și își aminti că moartea e evidentă atunci când inima a încetat să mai bată, cu toată teama și scârba, portarul îndrăzni să dea la o parte păturile ce înveleau cadavrul spre a asculta bătăile inimii. Intervenția lui neașteptată, deranjă de la îndeletnicirile lui un șobolan care, izbucnind speriat, lăsă ca pavăză în retragerea-i subtilă, o coadă lungă și inelată ce dispăru cu repeziciune printre boarfele de pe pat. Portarul, om simplu și fricos, se sperie de moarte și o luă la fugă prin dormitor, căutând cu disperare ușa, împiedicându-se de pături, făcându-și cruci imense și bolborosind rugăciuni neînțelese.
Ajungând în curte, porni în grabă spre locuința doctorului internatului spre a-i povesti cele întâmplate.
Se întoarse împreună cu doctorul, care coborî grav din sania ce îi aduse până în fața porții.
După ce doctorul examină cadavrul, cu un ton care nu prevestea nimic bun, îi porunci să-l cheme pe director.
– Dom’ director n-o venit încă, zise sfios portarul.
– Du-te încă o dată de vezi, se răsti doctorul. Portarul plecă și după puțin timp, se întoarse precedat de director care tocmai în momentul acela sosise de la țară.
– Bine, domnule! îl luă doctorul în primire se poate una ca asta? Suntem doar în plină civilizație, ce dracu? Lăsați nenorocitul ăsta aici, să moară ca un animal fără să-l îngrijiți în vreun fel? De ce nu l-ați internat în spital sau măcar șa infirmeria internatului, că tot stă degeaba și nu intră nimeni în ea?
– Păi, domnule doctor, să vedeți, la spital nu l-a primit și aici nu s-a putut, știți… bugetul… asta, aveam să zic deficit…
– Ce buget, domnule, ce deficit? Dădeați faliment dacă îi făceați o leacă de foc și-i dădeați o strachină de mâncare? Nu vezi în ce hal e? De nu murea de tuberculoză murea precis de inaniție! Dar nu-mi pot închipui cum l-ați primit în internat cu o astfel de boală ce prezintă un adevărat focar de infecție?
De data asta, îi veni și directorului apa la moară:
– Aveți perfectă dreptate că nu trebuia primit, dar vedeți, eu nu sânt competent în probleme profilactice și dacă vă amintiți, când trebuia să se facă vizita medicală a elevilor la începutul anului, D-le ne-ați trimis o dată ce urma să ne-o comunicați.
– Hm, mda, mi-amintesc, răspunse doctorul încurcat, știți, multiplele mele îndatoriri m-au forțat să întârzii puțin, dacă m-au pus în imposibilitatea de a efectua contractul medical până acum, dar, în orișice caz, individul acesta prezenta un caz puțin comun, și era datoria dumneavoastră domnule, să mă sesizați!
– N-am vrut să vă deranjez, mai ales că așteptau din zi în zi să ne anunțați când veți binevoi să faceți vizita elevilor.
– Mda, vă mulțumesc, ați fost foarte drăguț, dar să-l fi internat barem la infirmerie!
– Păi să vedeți, din cauza deficitului din trecut, am fost forțați să facem postul de infirmier, astfel situația ne-ar fi obligat să reducem norma D-le și desigur, n-ar fi fost convenabil. Așa că deocamdată infirmeria este tot ce s-a putut face pentru acest băiat, căci în loc să-l arunc în stradă pentru timpul vacanței, i-am permis contrar regulamentului să rămână aici.
– Evident, zise doctorul vizibil potolit, nu mi-aș permite să mă îndoiesc de bunele dumneavoastră intenții și apoi nu-i așa? Faptul e consumat însă mă întreb cum vom putea justifica acest deces? E nevoie de un certificat medical, de stabilirea culpabilităților… Dacă transpiră în presă? S-ar putea să se creadă că suntem oarecum răspunzători…
Cred ca vinovatul principal este însuși defunctul căci nu s-a îngrijit din timp și că știindu-se bolnav, a solicitat un loc în internat. Poate și… portarul, adăugă pe șoptite directorul, că… nu a aerisit camera în fiecare zi.
– S-ar părea că nu e lipsit de temeinicie ceea ce sugerați D-le, îi răspunse doctorul, tot pe șoptite, însă ar fi imprudent să aibă proasta inspirație de a se disculpa. în fine, să mergem în cancelarie să ticluim un raport către domnii de la societate. E de la sine înțeles că noi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să-l salvăm și să-i îmbunătățim ultimele zile, dar în fața unei boli incurabile, chiar și medicina e nevoită să capituleze.
– Cu formalitățile de înhumare, mă voi ocupa eu, se oferi directorul, mulțumit că totul s-a sfârșit cu bine.
În după masa aceleiași zile, se arseră rufele și salteaua lui Nerva, i se transportă patul la magazie, se vărui camera iar a doua zi, dricul primăriei transportă cadavrul la cimitirul Horecea, urmat de un popă și un dascăl ce blestemau frigul și morții ce nu- și găsesc un timp mai potrivit ca să moară.
Vacanța se terminase. Tonel, împreună cu mama sa plecau spre gară. Sania despica crivățul, zburând spre Prut, pe zăpada răscolită de vânt. Coti după bisericuța pitită îndărătul brazilor robuști, și apoi coborî o pantă ușoară.
Prutul era complet înghețat și acoperit de zăpadă. Trecând peste el, intrară în Marșenița, sania aluneca cu ușurință, zvâcnind la încordările cailor zvăpăiați. în curând, se văzură turlele bisericilor din Nouă- Sulița.
Până atunci, nu schimbară nicio vorbă. Mama îl privea pe Tonel, neștiind cum să rupă tăcerea. într-un târziu, zise:
– E frig!
– Da, monosilabisi Tonel.
– Uite, ajungem îndată la gară, spuse iarăși mama, așteptând de la el o vorbă bună, caldă, ce să îndulcească tristețea despărțirii.
Însă același „da” sec, monoton și absent răspunse așteptărilor ei.
Sania intră în oraș și la o răscruce, coti pe o stradă ce ducea spre gară. Când se văzură primele vagoane, garate pe o linie moartă, mama îl întrebă:
– Nu-ți pare rău că pleci?
– De ce mă întrebi? Răspunse Tonel tot printr-o întrebare. Și-n sufletul său simțea că ar trebui să opună o vorbă bună ființei chinuite de lângă el, s-o mângâie, s-o răsplătească pentru toate zbuciumurile oi de mama, pentru toate durerile sufletului ei, lipsit de dragoste și de bucurii. Dar nu putea să spună nimic. își dădea seama că o iubește și-l copleșeau remușcările că nu-și poate exterioriza sentimentele. Simțea o durere sfâșietoare în tot sufletul și oricât ar fi vrut să-i vorbească, se temea că n-ar ști cum, că vorbele i-ar răsuna fade, false.
Tristețea ce se zugrăvea pe fața mamei sale, lacrimile ce-i stăteau gata să curgă, îl biciuiau parcă.
Într-un târziu îi spune:
– Nu fi tristă mamă. Nu merit asta. Eu nu sunt rău, dar nu știu cum să par bun. Nu știu cum să vă arăt că pot prețui un sentiment, că pot să-i răspund cu toată dragostea…
Sania se opri în fața gării. Coborâră și după ce Tonel își scoase biletul de călătorie, ieșiră pe peron, unde luară loc pe o bancă.
Tonel își pironi privirile de-a lungul șinelor ce păreau că se împreunează, undeva, departe, în timp ce mama, cu buze tremurânde și ochi încețoșați, își stăpânea cu greu plânsul ce o copleșea.
Trenul sosi, întâmpinat de obișnuita forfoteală: ceferiști, hamali, postași, lume ce cobora și alta ce se îmbulzea cu boccele și valize, pe scările vagoanelor spre a-și găsi cât mai repede un loc.
Tonel se desprinse cu greu de lângă mama sa. La despărțire îi sărută mâna și ea îl sărută pe obraji, forțându-se să pară zâmbitoare, și apoi îl conduse spre vagon.
Când se urca pe scări, îi spuse:
– Vezi Tonel, cum ajungi, să ne scrii nu uita, cămășile sânt în geamantanul cel mare. Nu găsise nici ea ce să-i spună în acel ceas al despărțirii.
Tonel urcă scările vagonului, mecanic. Pășea greoi, nesigur, șovăitor.
Nu mai spuse nicio vorbă la plecare și gândurile i se răsuceau dureroase în minte, oare cu adevărat m- am înstrăinat?
Imobilizat de afluența călătorilor, rămase în mijlocul vagonului, în timp ce mama sa, pe peron, îl căuta pe la toate ferestrele, să-i mai facă un ultim semn de rămas bun.
Un șuierat prelung și trenul porni, scrâșnind din toate mădularele.
În urmă, peronul se golise de oameni. Numai mama, cu sufletul bântuit de pustietatea despărțirii, frământa în mâinile chinuite de muncă, un colț de batistă, privind îndurerată la trenul ce se depărta, făcându-se mic, tot mai mic, până ce se pierdu de tot în depărtare. Din ochi îi curgeau lacrimi, dar ea nu simțea șiroirea caldă pe obraji.
Flutura mecanic batista și nimeni nu-i răspundea.
Apoi mâna îi căzu frântă, obosită.
Și lacrimile nu-i puteau umple golul din suflet.
în gara Cernăuți, Pache coborâse din tren și trimise un hamal după o sanie. În timp ce-l aștepta
(să vină cu sania și să-i ajute la încărcarea bagajelor), îl văzu pe Tonel ce trecea prin fața sa.
– Servus Tonele și la mulți ani! Mi se pare că am călătorit cu același tren. Eu eram mai la coadă. Stai, ce te grăbești așa? Mergem împreună, tocmai am trimis hamalul după o sanie.
În momentul acela, sosi hamalul și îi transportară bagajele la sania ce aștepta în rondul din spatele gării.
– Mă Tonele, ce să-ți spun, când plecam în vacanță, am agățat o tipesă formidabilă. E într-a șasea la Ortodox și, fără să mă laud, am dat-o gata, instantaneu. îți poți închipui: singur în compartiment, cald semi-întuneric… a fost o (folie). Mâine am un „rendez-vous” cu ea. Și tare mi-e teamă să nu mă „fixez”.
Tonel nu avea chef de vorbă și i-o reteză scurt:
– Crezi că mă interesează aventurile tale dubioase?
– Ooo! Morocănosule, se indignă Pache. Tot nesuferit ai rămas. Dar lasă, am să ți-o prezint și ție, și atunci să văd ce o să zici. Sania ajunse la poarta internatului. Pache își lăsă bagajele la poarta internatului și plecă în fugă la Wagner să ia un „șnaps” pentru a avea, zice el, curajul de a reintra în „infern”.
Tonel se duse direct la republică.
Republicanii sosiseră aproape toți și făceau cerc în jurul lui Costaș care, urcat pe o masă, povestea cu gesturi și mimică de circ recenta sa idilă dorohoiană. în hazul general, nimeni nu remarcă intrarea lui Tonel. Târziu, după ce Costaș recită finalul, romantie când „punându-se sfios pe frunte, și-au jurat dragoste eternă până dincolo de mormânt”, băieții îl văzură pe Tonel, care sta tăcut la geam, privind cum ninge.
– Ehei, iată-l și pe Tonel, strigă voios Tolea. Bine ai venit. Măzgălici! Cum ai petrecut vacanța și ce-ai mai făcut cu corăbiile? Le-ai mai remorcat sau tot în naufragiu ești?
Tonel răspunse în silă, cu zâmbet forțat. Văzându-I mohorât, băieții îl lăsară în pace mai ales că atenția generală fu atrasă de intrarea lui Pache care venea de la Wagner. Vesel ca întotdeauna, strânse mâinile tuturor, urându-le muți ani și trecu apoi la îndeletniciri practice, organizând echipa ce urma să fure lemne de la magazie, spre a completa rația anemică ce le fusese repartizată pentru seara aceea. Apoi proiectară să plece cu toții la cinematograf, ceea ce și făcură în curând.
După plecarea lor, Tonel rămase singur în cameră până când apăru portarul care venise să deschidă ușile de la dormitor și spălătorie. Văzându-I pe Tonel, își aminti de rândurile rămase de la Nerva și scotocindu-se prin buzunare, găsi petecul de hârtie și i-l întinse:
– Uite dom-elev, o scrisoare pentru dumneata.
– De la cine?
– Apăi, de la dom-elev Comneanu.
– Dar ce-i cu Nerva?
– Ei, ce să fie, o murit sărmanul! Dumnezeu să-l ierte, da mare năcaz mi-o mai făcut, zise portarul făcându-și o cruce mare. Apoi continuă dându-și importanță:
– M-o făcut ștabii un scandal, că de nu era raportul lui dom- director săracu, ne dădea afară ș-ați fi rămas și fără derector și fără portar.
După ce plecă, Tonel ceti cu înfrigurare rândurile lui Nerva.
Era gândurile unui condamnat, ce urcă trist calvarul spre moarte, cu sufletul sfâșiat de introspecția lucidă cu care-și disecă propria-i neputință.
Din rândurile lui, se prelingeau duioase regrete pentru tot ce ar fi putut să fie dar c-a fost și scrâșnea cu disperată clocotire, revolta împotriva vieții nedrepte ce l-a silit să-și părăsească idealurile și să îngenunche înfrânt, la altarul eternelor renunțări.
Terminând de citit, Tonel rămase gânditor. Se schimbă: oare aceasta e totul? Odată cu moartea dispare tot, se spulberă în neant toate comorile spiritului, adunate cu prețul atâtor năzuințe și jertfe? Nu, nu se poate! Un om nu moare niciodată atunci când impune vieții creația sa, rodul luptei sale. Zădărnicia și nimicul sunt pentru lași și pentru nevolnici. Moartea e doar un accident biologic neînsemnat ce nu poate distruge opera omului și nu poate zăgăzui eternul.
Moartea lui Nerva îl smulse pe Tone din moleșeala în care lâncezea.
(Adus de moarte), izvorî în el un suflu nou de viață, de putere, de încredere în sine. Hotărându-se ca, începând de a doua zi să pornească în mod serios la lucru, dormi în noaptea aceea mai liniștit ca niciodată.

Distribuie: