Literadura nr. 8 (2)

Costel SUDITU

Marmură și lemn

Meșterul de cruci dăltuiește cruce după cruce.
Marmura e frumoasă. Rece. Dar frumoasă.
Asta e a unuia rău. Cu toată lumea. Și cu el.
Asta e o pasăre nelalocul ei, cu aripile
înțepenite:

Te face să cazi într-o stare de euforie.
Mai mulți oameni în cimitire decât pe străzi.

Oricât, au zis, numai fă-o și du-o acolo, să
reușim,
În fine, câteva ore de somn.

Marmura se frământă, e vie. Dacă nu-i
convine mortul
Refuză numele. După ultima literă poți
Să citești sau nu vezi nimic, așa încât,
Nici acest făurar în piatră nu se mai miră.

Marmura este albă și neagră. Am văzut și
Mulatră.
Frumoasă. Rece, dar frumoasă.

Mie îmi place mai mult crucea din lemn:
dusul
Ei pe umeri. Pe urmă câteva ploi, o rafală de
vânt și gata.
Bucuria din spatele ei: un soi de bucurie
de viață și de moarte.

Ceaunele cu pilaf, cu borș de pasăre din curte,
Cozonaci și colivă, țuică și vin.
Asta e înmormântarea: bucuria de a trăi
Și mânca: Dumnezeu Să-l ierte, cu burta
plină,
Cu mintea curată: – de astăzi nu mai
păcătuiesc.

De aceea îmi place crucea din lemn: dă
impresia
Că scapi mai repede, mai ușor, nu continui
Să mai încurci. În fine, primesc dacă insistați
Și de marmură.

Poem de dragoste de sticlă

după un leșin de factură existențială
m-am trezit într-un oraș din sticlă
cu poduri de sticlă drumuri de sticlă
păduri de sticlă munți de sticlă
nici acum nu mi-am revenit cred
că și eu eram de sticlă

bătea un vânt de sticlă curgea
o apă de sticlă răsunau vorbe de sticlă
între oameni de sticlă

deasupra pe cerul de sticlă strălucea
soarele de sticlă ploaia pitită dormea în
nori de sticlă trei îngeri normal de sticlă
se maimuțăreau în fața unui
dumnezeu de sticlă

iubita mea care nu putea fi
decât de sticlă îmi trimitea săruturi
de sticlă prin fereastra desigur
din lemn

mai avea niște gânduri de sticlă pe care
le ascundea însă eu le ghiceam
cu intuiția mea natural de sticlă și le
primeam într-o inimă de sticlă

nici acum nu mi-am revenit leșinul
ăsta existențial mi-a dat fiori logic de sticlă
mi s-a făcut o teamă de sticlă încât
am ajuns la fiecare pas de sticlă
să văd cum se sparg zilele de sticlă și anii
de sticlă în țăndări bineînțeles
de cărămidă.

Negru OPAC

pentru că
nu ne-au mai rămas multe
de ascuns
suntem secretoși
atunci când vorbim
realitatea derulată
frame by frame
dezvăluie
urechi bine ciulite
dinți
descoperiți de zâmbete largi
nivelăm cu grijă
întrebările
drumurile
murmurul vocilor noastre
ascunde
trupurile
într-un fum
din care nu se mai disting
întâlnim
eșecul
acolo unde toți ceilalți înaintea noastră
au eșuat.

***

orașul păsărilor migratoare

îmi spun: poți termina de citit cartea asta mai
târziu.
acum ar fi bine să deschizi fereastra
și să tragi niște aer proaspăt în piept.
sau mai bine nu. este o iarnă foarte rece
mercurul din termometre arată grade puține.
și nu doar gradele sunt puține în orașul acesta
unde nimic nu este unde trebuie să fie
unde totul este altundeva
mai ales tu.
spun la televizor
că toate drumurile pe care te-ai fi putut
întoarce
sunt blocate
că protestatarii de la universitate
au blocat piața
au ridicat oameni de zăpadă
și baricade peste tot.
am vrut să te sun să îți spun
că de fapt e-o minciună.
că în fiecare zi merg mult
chiar trec pe acolo
și singurul lucru pe care îl văd
este absența ta
un tanc
care trece peste mine sfărâmându-mi oasele.

cred în tine
știu că exiști
chiar dacă nu ai cont pe facebook
nu vorbesc cu prietenii despre tine
și răstălmăcesc ceea ce spui
cred în tine
când dai muzica tare și deranjezi vecinii
când spui “dormi, e încă devreme“
cred în tine chiar dacă nu citesc revistele
ziarele în care îți apar fotografiile
cred în tine și nu cercetez
știu că exiști
chiar dacă nu intru în cluburile în care intri
nu facem cumpărăturile din același lanț de
magazine
chiar dacă nu îți mănânc fructul
nu îți beau apa
chiar dacă
plutesc ca un chiștoc de țigară-n rigolă
eu cred în tine pentru că accepți un joc
periculos
cu sârmă ghimpată în loc de ochi
și metode exacte de-a provoca durerea.

Vlad Mușat

tabieturi comune

am știut că viețile noastre vor avea
un numitor comun deși o vrăjitoare
m-a avertizat că am cununiile legate

alt+f4 în timp ce joc fifa cu ac milan
pe world class dovada că-s nebun
după tine (aveam 2-1 în minutul 90)

renunț la world cup 2018 & la fotbalul
jucat în curtea școlii cu prietenii
nu pot s-o dau în bara transversală

ne uităm la serialele tale preferate
ceaiul de la ora 5 a devenit tradiție
sigur scap de burta de bere

apropiații cred că mă ții sub papuc
eu neg cu vehemență îți iau apărarea
în dragoste trebuie să faci compromisuri

dacă mâine relația s-ar termina
mă bucur c-am aflat totul despre sex
în șase sezoane

cap de afiș

afișele din stație legenda cântărețului fără cap
genul de artist care umple sălile cu pensionari
nu-mi dau seama dacă e senin
un stol de ziare kaufland acoperă orașul

rafinăriile scuipă benzen ,,noaptea ca hoții”
garda de mediu are sediul în vârful muntelui

din tramvai număr băncile & farmaciile
de ce a scăzut natalitatea?

,,vine sfârșitul lumii” aud la tot pasul
poate nu începem cu stângul

nefilimii

îngerul și-a scrântit nimbul
de glezna unei muritoare

au completat amiabila
fiecare și-a văzut de drum

peste timp s-au revăzut în
oglinda retrovizoare

pe bancheta din spate sculptată
în tapițerie o pereche de aripi

before & after

primul cuvânt rima cu nimicul
așa a fost până să te cunosc

un salahor plictisit de viață
ce-și înghițea versurile

poezia (before) mi-a provocat hemoroizi
scaune cu sânge albastru

ai apărut înainte de colonoscopie
salvat din ghearele chirurgilor

regimul prescris a funcționat
m-am pus pe picioare & pe scris

Omagiu pentru Gheorghe Ene.

Recunoștință!

Pe 5 mai 2018, de Ziua Sf. Irina,
împreună cu colega mea de redacție
Irina Mirică, și cu directorul Bibliotecii
Județene „V. Voiculescu”, Sorin Burlacu,
invitați de doamna prof. Maria Grădină și de
sora poetului, doamna prof. univ. Adriana
Fotin, am participat la parastasul de 7 ani de
la plecarea dintre noi a celui mai important
scriitor al generației mele optzeciste locale și
nu numai: Gheorghe Ene. La biserică, la
cimitir, ,,pomana” cutumală a religiei noastre,
am văzut tot ce are mai frumos satul
Căldărăști, o lume descinsă din ,,Moromeții”
lui Marin Preda, care, când a scris primul
volum al celei mai importante și de succes
opere ale sale, a locuit în Căldărăști, în
conacul unui boier, devenit sediu de
Cooperativă Agricolă de Producție (C.A.P.).
După umila mea părere locuitorii acestui sat
sunt printre cei mai harnici oameni din țară.
Până și cimitirul cel nou, unde veșnicește
Gheorghe Ene, arată o educație morală și
religioasă demne de tot respectul. În acea zi,
în sat, în cele două cimitire, au avut loc 13
parastase. Prin toată această tristețe
metafizică, am avut bucuria să mă întâlnesc
cu Gheorghe Iova, un frate literar al lui
Gheorghe Ene, ei fiind cei care au făcut vogă
în epocă prin curentul lor literar:
,,textualismul”. Dacă acum pot să scriu în așa
fel încât unora să le placă, datorez acest lucru
lui Gheorghe Ene și chiar și lui Gheorghe
Iova. Am mai spus-o, Gheorghe Ene dezdoia
virgule, era un fenomen lingvistic, filologic,
gramatical, morfologic etc. Avea un umor
franțuzesc, ca să zic așa, ceva rafinat precum
pălinca transilvană. A avut șansa unei educații
familiale și universitare deosebite și a
reacționat ca atare. S-a purtat cu toată lumea
ca un domn autentic. L-am văzut, cu mulți ani
în urmă, îndrăgostit de o Monă frumoasă.
L-am văzut fericit, aproape că plângea de
fericire, avea o față de înger vestitor de iubire
umană. Umbla la costum de lux, cravată,
cămașă de firmă și un ,,parpalac” bej-crem
precum cel al celebrului ”Colombo” (Peter
Falk). Din câte am aflat, lui Gheorghe Ene i
se va ridica o statuie în curtea școlii din
Căldărăști, acolo unde a întâmpinat prima zi
de școală, acolo unde a predat româna ani și
ani. Mi se pare corect. El a fost profesor și în
Buzău, inclusiv la Seminarul Teologic, unde
l-a avut elev pe un mare cărturar al
prezentului: pr. prof. dr. Paul Iulius
Negoiță, care alături de alți trei preoți
buzoieni, inclusiv celebrul pr. prof. dr.
Mihail Milea au oficiat slujba de înmormântare.
Ce să mai spun, îmi e dor de Gheorghe
Ene. Dor de vocea sa, de spusele sale, de
expresia sa facială inconfundabilă. Știa să
mimeze epoca, avea o ironie nucleară față de
sistemul politic de atunci. După sutele și
sutele, poate miile de salcâmi, răspândiți în tot
satul, în curți, pe ulițe, în cimitire, am
convingerea că Gheorghe Ene e undeva în
Rai. Ca scriitor pe pământ, ar trebui ca,
acolo/dincolo, să se ocupe de Cancelaria
Celestă. Parcă-l văd cu ,,cotiere” la masa de
scris. Ca un funcționar de bancă a fericirii.
Dumnezeu să-i odihnească sufletul. Și timpul
pe care l-a epuizat pentru noi!

Marin Ifrim