Spații culturale nr. 65 (10)

Cărți prezentate de:

Marius MANTA

Oana Gheorghe – „Anatomia unei îmbrățișări”

O cunosc pe Oana Gheorghe de ceva timp, e drept, nu foarte bine, însă suficient pentru a-mi fi dat seama că este unul dintre acei oameni care trăiesc din plin în cultură, dezinteresați de faimă ori premii literare. Nu rămâne închistată în mode literare, nu e interesată de apartenența la grupări ce își vor fi impus deja blazonul în peisajul contemporan. Sunt poate paradoxale asemenea afirmații la debutul în volum, însă am întrevăzut de la început o delicatețe aparte ce îi acompaniază curiozitățile creatoare – ne amintim, primii pași asumați pe de-a-ntregul se suprapun cel mai probabil peste coloanele tipărite, cu ani în urmă, în revistele băcăuane „Ateneu” și „Plumb”. Interesant rămâne de urmărit și un alt palier care interferează cu versurile propriu-zise, mai precis o dragoste mărturisită (cumva implicit!) pentru formulele scurte ale poeziei nipone și arta fotografică. Prezentă la varii expoziții, vernisaje, lansări de carte, promotor al unor evenimente culturale printre care lecturi publice și workshopuri, Oana Gheorghe a prefațat axiologic „anatomia unei îmbrățișări”.
Lipsindu-i artificiile stilistice supralicitate, fără un plus de dramatism desuet atât de prezent aici și acum, discursul poetei rămâne clar, atât cât îi îngăduie tema-umbrelă a volumului. Sentimentul de iubire echivalează cu trăirea autentică, trăire ce presupune – cum altfel? – și evadarea din conveniență. Sufletul arde parte din etape, grație unei libertăți (semnalată prin metafore și alegorii) ce se dorește a fi obținută cu orice preț: „am furat libertatea/ și am ascuns-o într-o dimineață de duminică/ am furat mai întâi secunde/ apoi ore/ apoi zile întregi/ lacomă din dorința de a fi eu/ până la ultimul cuvânt” („libertate”) sau „caii sălbatici/ nu-i chemi cu jăratec/ caii sălbatici se leagă/ cu smirnă, tămâie și mir…” („e anotimpul păsării albe”). Tonul ultimativ din „dă drumul cailor tineri”, „dă drumul păsării albe” însoțește subteranele tuturor textelor. În definitiv, pentru un ochi antrenat, poezia Oanei Gheorghe e una optimistă, structurându-și înțelesurile de profunzime de-a lungul unor motive care circumscriu imaginea zborului – devenirea este una ascensională, racordată cu tainele dintâi și din urmă ale universului. Călătorul, visul, marea, îngerul și multe altele înving mecanica dură a unui univers goth: „nu mai am ochi/ nu mai am sprâncene/ părul mi-a căzut/ unghiile exfoliate, negre și coroiate/ pielea ridată desprinsă de pe mușchi și oase/ statura încovoiată își târâie umbra// se plimbă noaptea pe străzile pustii/ sub lumina străvezie a becurilor/ hainele murdare și rupte de atâta drum// ce hâdă creatură mi se arată într-o băltoacă?” („Îngerul a strigat”). Dincolo de Zid, poezia devine însăși iubire iar fețele de granit devin o amintire grotescă: „când sunt lângă tine poezia tace/ se răsfiră între noi precum razele soarelui prin perdea,/ dimineața// când ești departe de mine poezia strigă/ din adâncul meu/ de parcă alinarea ei/ ar vrea să umple spațiul dintre noi// ne cunoaște bine/ ne iubește atât de mult// tot ce-i rămâne sunt cuvintele/ nu toate,/ doar cele care ar putea umple o tăcere” („când sunt lângă tine”).
Tristețea unei lumi văduvite de duminica creației poate fi alungată doar prin recuperarea celui mai profund sentiment uman: „sunt eu/ dincolo de tine/ și dincolo de mine ești tu/ trecător// aproape că tu ești tu/ între mine și astăzi// de aceea fug/ mi-e teamă să te privesc/ ca și cum ar fi pentru ultima oară” („între respirații”).
Sub forma unei confesiuni totale, mereu în proximitatea celuilalt, deloc în glumă, poezia Oanei Gheorghe ne arată pentru încă o dată că dragostea e cea mai sănătoasă boală, cale unică de a reinstaura frumusețea edenică, de revenire spre un reper bine fixat, la un „acasă” rememorat nostalgic: „de câte ori m-am îndepărtat de poezie m-am rătăcit/ aici sunt condamnată să visez/ aici îmi cresc aripi” („drumul de întoarcere”).

Costache Ștefan ANDREI

Pomenire

Gardian înrăit aplombul
care zgârie visul dimineților
date de pomană – vinul acela
din paharul care însoțește mila
de la o poartă bogată
la una împrumutată pentru
Împărăția Cerurilor.
Paznic nemilos, rămâne,
pe bancă, netulburată
sacoșa aburită de foame

Rugăminte

Noaptea,
o poezie sumară
în inimă/ unde am povestit
sfârșitul lumii
cu pistrui pe obraji!
Lasă-mă să te prezint
umbrei mele
și ia-mă în brațe
cu tot întunericul/ din lacrima ta!

Petre ISACHI

9 (nouă) CRONICI ALE INTERIORITĂŢII *
sau arhitectura barocă a unui roman autoscopic

Precedat de volumele „Orologiul”, 2003 şi „Staţia speranţei”, 2003, romanul autoscopic de tipul jurnalului, „Timpul meu de singurătate”, 2018, confirmă Premiul pentru debut în volum, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bacău (2003), dar şi arta de a inventa nuclee epice ideatico-estetice ce sugerează verosimil, teza că pentru scriitorii noului val, „scrisul e un jaf pe seama trăitului” într-un Turn Babel, simbol etern al vanităţii de a ajunge la/ ca Dumnezeu pe o spirală bazată pe substituirea realului prin cuvinte (ne)potrivite, încât noul nou-vechi roman configurat din „Texte cuprinse în Jurnal” nu declară el însuşi ceea ce este, ci doar ceea ce vrea Cititorul sau ceea ce Textul însuşi tinde prin dezvoltarea aparent arbitrară a esteticii, poeticii şi poieticii. Esenţa relaţiilor (con)textuale se cuprinde în eterna formulă: Eu/ Tu/ El este Altul, iar ecuaţia romanului baroc contemporan (de fapt, a romanului etern?!): afirmaţie – negaţie – negarea negaţiei = real – vis – imaginaţie/ ficţiune a ficţiunii, încât acest gen totalitar şi imperialist ajunge să fie resimţit de lectorul aristocrat – un rara avis –, ca o epopee a spiritului (trans)modern.
Sesizăm în cele 9 „nuvele exemplare” cuprinse în „Pagini de jurnal” (Clătitele, Aida, Până la ultima suflare, Îmi încep fiecare dimineaţă într-o excelentă notă de optimism, Staţia speranţei, Nevoia de eliberare, Da, Victor, Orologiul) o dostoievskiană disociaţie între ce înseamnă – cioranian vorbind – a te simţi singur în lume (pe scurt: lipsa celuilalt!?) şi a simţi singurătatea lumii/ agresiunea singurătăţii colective sau într-o frază pe care mi-a reamintit-o Ion Fercu, în admirabilul său roman de idei „Prin subteranele dostoievskiene”: „Niciodată singur, niciodată cu tine însuţi”! Cam aici se situează personajele Oanei Mihaela Savin. Un coleg erudito-mucalit m-a întrebat dacă se „savinizează” literatura noului val? Nu ar fi rău deloc, i-am răspuns pe loc, ar fi mult mai bine decât să se feminizeze! Trăiască colaborarea estetică Canada – România!, a strigat expresionist, unul dintre noi. Nu-mi mai amintesc Cine…
Iertaţi-mi digresiunea! Important – în cele 9 „Texte cuprinse în Jurnal” coexistă un anume principiu configurativ simbolico-parabolic (cred că ar fi fost mai bine: parabolico-simbolic?) şi un sistem specific de coerenţe O. M. S., corelat cu o poietică şi o poetică (post)modernă ce interferează simfonic, funcţiile codului cultural româno-canadian, tentaţia absolută a experimentului (specifică noilor/ vechilor condeie: „ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”), textualizarea biografiei şi a realului, preferinţele livreşti aparent aleatorii, construcţia Textului pe seama Lectorului (deşi avem în ultimii 50 de ani, un lector mai „analfabet funcţional” ca niciodată – nu am zis ignorant – mai toţi confraţii noştri în ale scrisului/ culturii îşi construiesc Textele/ discursurile pe seama Cititorului?!), potenţarea efectelor poeticii privirii, simultan cu cea a poeticii atmosferei şi cea a tainei, inaderenţa programată, la orice dogmă literară devenită regulă de compoziţie sau mesaj.
Şi de aici, poate, originalitatea şi caracterul necesar şi inimitabil al stilului Oanei S., singurul – se pare – capabil să configureze autentic si să exprime stările conflictuale, neliniştile, tensiunile sufleteşti trăite/ visate în labirintul existenţial al singurătăţii văzută ca o înstrăinare de sine, de Lume, de celălalt, dar şi ca o convertire la sapienţialitate. Se uită – asta ne aminteşte permanent, autoarea, în subtextul vol. „Timpul meu de singurătate” – că nimeni nu poate să ştie/ simtă ce înseamnă singurătatea celuilalt sau singurătatea lumii?! Nu ştim care dintre noi sunt mai nefericiţi: cei ce simt singurătatea în ei sau în afară/ exterior? Fraza „Ai început să simţi?”, pe care o adresează la un moment dat, unul dintre personaje, celuilalt poate fi o posibilă cheie de lectură a celor 9 nuvele polivalente, ce ne propun un alt orizont de aşteptare.
Exerciţiile stilistice spontane, dubla deschidere a cărţii spre autor şi spre propria sa facere, subtilele referinţe culturale, cultivarea neostentativă a unor categorii estetice (frumos, graţios, sublim, tragic, absurd etc.), luminarea cu intermitenţe a triunghiului: pact autobiografic – jurnal – confesiune, liminara sinceritate, refuzul retoricii romanului tradiţional, în favoarea jurnalului ca literatură, densitatea ideatică, proiecţia multiplă şi poliedrică a trăirilor, realismul interior, simbolistica interogativă, ambiguitatea, verosimilitatea, echivalenţele textuale ale Lumii în cele 9 (nouă) cronici ale interiorităţii etc. o includ pe Oana Mihaela Savin într-o excepţională familie de spirite ce a cultivat Jurnalul ca literatură: Titu Maiorescu, Mircea Eliade, Radu Petrescu, A. Gide, Goethe, Kafka, Rilke, Baudelaire, Kierkegaard etc.
Desigur că tânăra scriitoare îşi asumă riscul de a fi contestată, scriind cu liminară sinceritate o „ficţiune a nonficţiunii” (Eugen Simion) şi propunându-ne în „pagini de jurnal”, unul dintre cele mai deschise Texte ce-i revelă ca o oglindă Eul auctorial şi ecuaţia devenirii sale. Amintesc câteva nume care cu toată aspiraţia autoarei spre autenticitate, adevăr şi nevoie de a-şi asuma universalitatea în timp şi spaţiu, i-ar comenta Mihaelei Savin, nefavorabil ficţiunea romanului „perfect şi multiplu” din „Timpul meu de singurătate”: Barthes ar spune că jurnalul exprimă inesenţialul din experienţă, Camil Petrescu că este o cronică a banalităţilor, Claudel – o debara, Amiel – o pernă a trândăviei, Stendhal – un proces verbal matematic, doar un Radu Petrescu l-ar considera un spaţiu al libertăţii, în care O, M, S. ruptă aparent de poetică scrie ca martor al adevărului, sub semnul duratei bergsoniene şi al unei ambiguităţi premeditate. Este şi opinia noastră.
Autoarea celor 9 (nouă) cronici ale interiorităţii (în dimensiunile arhitectonice ale Textului – configuraţii narative, tematice, compoziţionale, simbolice, metatextuale şi intertextuale) îşi provoacă/ seduce cititorul, dar şi inspiraţia cerându-le implicit participarea la construcţia sistemului epic al acestui roman baroc autoscopic. Scriitoarea mizează pe setea de avangardă a noului val (instantaneu mi-am amintit versul eminescian: „ce e val ca valul trece”) de (ne)cititori ce se consideră, fatal, coautori ai volumului, fără să-şi asume plăcerea estetică de a descoperi pe cont propriu: problematica cărţii, decupajul şi montajul secvenţelor epice, intersectarea planurilor narative, povestirea intertextuală, competiţia vocilor şi chiar o anumită originalitate a scriiturii, adică manifestarea programată a unui nonconformism estetic, poetic şi poietic, ce anunţă o romancieră de vocaţie, din familia de spirite a Hortensiei Papadat Bengescu – după opinia mea.
De ce din familia autoarei „Ciclului Hallipa” – astăzi uitat şi necitit nici chiar de scriitori, care veţi fi observat deja, se citesc doar pe ei? Ca şi predecesoarea sa, O. M. S. foloseşte în scriitură, o poetică a reflectării, ce vizează în esenţă realismul interior/ infrarealismul, încât „feliile de viaţă” din cele 9 cronici ale interiorităţii se estompează şi lumea devine tot mai mult o proiecţie a Textului în forma lui evanescentă şi perifrastică. Romanul autoscopic „Timpul meu de singurătate” trădează un efort conştient pentru reuşita estetică a exprimării adevărului sufletesc, încât întrebările, nu doar retorice, se ivesc parcă de la sine: * Întotdeauna singur, niciodată cu tine însuţi? * Niciodată singur, întotdeauna cu tine însuţi? Este singurătatea fondul ultim sau fondul permanent al condiţiei umane?. Văd, aud, simt, intuiesc, visez, nu uit sunt verbele preferate ale scriitoarei Oanei Mihaela Savin. Suficiente pentru romanele ce vor fi adresate – ne place să credem – cititorilor nenăscuţi încă!

* Oana Mihaela SAVIN, TIMPUL MEU DE SINGURĂTATE – pagini de jurnal –
Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2018

Silvia Ioana SOFINETI

hotel california

drumul duce printre lanuri
spre nord
în urechi îți urlă hotel california
închizi ochii și faci saltul
nu s-au terminat nici cântecul
nici pasul deasupra șoselei perforate
de salturile de dinainte de tine
toți au vrut să zboare
și toți au suferit de gravitație
drumul patriei e un magnet pentru căderi
fantomele copacilor sunt magnet pentru zbor
nu-ți rămâne decât să cazi continuu
mimând saltul printre cratere
îngânând hotel california prin pustietatea galbenă

dialog felin

o pisică două pisici
o carte două cărți
o gheară două gheare
mai multe gheare sfâșie pagina tărcată de gânduri
întinzi mâna să oprești distrugerea
vezi că ți-au crescut și ție gheare de felină
te uiți în ochii ei
îți retragi în cușcă țepii
am văzut o măicuță în sandale cu toc
îți spune
e vară, monșer, și ei îi e cald
își pilește unghiile, surâzând la gândul
că poate și lui dumnezeu îi e prea vară
și va trimite ploaia
printre gheare de foc

Mihai VINTILĂ

Premiul Nobel pentru caligrafie. Pseudo-recenzie la Aventurile lui Hanibal Zacuscă

Mihai Frunză este un maestru al umorului. Deși locuiește în Vrancea, se crede brăilean și mai mult decât atât mai și activează într-un cenaclu umoristic, Ștefan Tropcea, care a devenit un fel de navă spațială unde își au sălașul și alți marțieni ai epigramei precum Stela Șerbu Răducan sau Alexandru Hanganu.
Cum bine bănuiți, volumul intitulat cu speranță Premiul Nobel pentru caligrafie nu este primul pe care autorul îl publică. Se vede după titlurile micilor povestiri că Mihai Frunză a mai scris la viața lui. În afara sesizărilor trimise administratorului de bloc pentru probleme curente precum căldura, curentul sau vecina de la patru, și-a mai pus ilustra semnătură și pe următoarele cărți: Bordelul thailandez (nu comentez, pricepeți singuri despre ce este vorba), Culmea ironiei, Cine a pus umor pe clanță? (pe ăsta l-am căutat și eu și nici un rezultat, deci autorul cred că elucidează problema), Sacul cu pisici, Terapia prin râs și Dicționar impertinent (de, așa sunt vremurile).
Dat fiind titlul, autorul a publicat în regie proprie volumul, de frică să nu i-l plagieze altcineva dacă l-ar fi dat spre o editură. Cu tupeul care îl caracterizează, a obținut totuși ISBN-ul de la Biblioteca Națională a României. De unde se vede că are în minte o reeditare a Dictionarului impertinet și, la o căutare în bazele de date ale bibliotecilor, și prezenta carte trebuia să fie indexată.
Interesant mi s-a părut de la bun început înlocuitorul de prefață folosit. Sau cu ce ne-a luat fața. Scrie așa o carte de umor isteață n-are nevoie de prefață. Aferim!
Structurat în mai multe părți, cum șade bine unui volum de peste două sute de pagini, începe cu o Proză cu termen redus, unde ne sunt prezentate nepieritoarele întâmplări ale lui Hanibal Zacuscă, minunat plagiator de creații versificate, cunoscut prin nepieritoarele Sonetul hidrocentralei blonde, Poemul strungarului cu strungăreață, Rondelul colonelului ubicuu sau Rondelul rozelor în agonie, ale colegului literar Costică Bolder-Coțofănești și, desigur, a neuitatei și preaiubitei soții Divina Pompilia. Întâmplările se succed într-un ritm nebun, cu logică proprie care a părăsit de mult logica majorității. Avem construit un univers unde stâlpii pe care se sprijină bietul Hanibal sunt barul din colț, versificarea șchioapă și Divina Pompilia.
Pentru că poate aceste mostre de viață cotidiană nu au fost suficiente, Mihai Frunză ne aruncă apoi într-un fel de roman mititel, în fapt a doua parte din volum, unde, celebrul Hanibal este prins într-un vârtej de întâmplări care mai de care mai incredibile, astfel că, la un moment dat, ne simțim ca în Zona Crepusculară.
Urmează afirmarea și confirmarea veleităților de critic literar ale maestrului Frunză, care reușește o introspecție în universul autorilor asupra cărora se apleacă. Aici putem descoperi sursa începutului de sciatică pe care nu dorește să o amintească. Puterea sa de pătrundere a înțelesului estetic bate chiar și vederea lui Superman, iar acuratețea notațiilor l-ar face invidios pe Alex Ștefănescu care, dacă nu a citi această capodoperă, va rămâne pe mai departe adormit în fotoliu.
Conștient că o carte mare nu putea fi lipsită de înțelepciune, autorul propune o parte de jonglerii aforistice de genul Am auzit că femeile goale se pot umple foarte repede de bani sau precum Frumoasele femei din politică folosesc cu siguranță fonduri de ten europene. Bine că s-a oprit doar după puține pagini, pentru că, altfel, ar fi schimbat structura bine definită a cărții și criticul din mine s-ar fi văzut pus într-o postură ingrată.
Jurnal de Bordeaux conține întâmplări și observații care pornesc din realitatea trăită de autor. Umorul se îmbină cu ironia și ghidușia cu zâmbetul. Acum, care cum se combină, nu mai este treaba mea să vă explic.
Finalul cărții este apoteotic. Avem un Omagiu lui Caragiale care nu se putea numit altfel decât Marea nevoie (comedie într-un act fiziologic). Aici mă retrag strategic și vă mai spun că pe coperta a IV-a a cărții puteți găsi o fotografie a autorului aflat în frumusețea creației literare. Mai trebuie menționată modesta reclamă făcută blogului lui Mihai Frunză, de unde se vede că știe că reclama e sufletul comerțului.
Pe bună dreptate, Mihai Frunză afirma că această carte are o valoare neprețuită. Am cercetat și pe nici o copertă nu este pus un preț, mai mult, am primit exemplarul gratis și tot gratis v-am spus cele de mai sus.
Prin urmare, susțin propunerea ca Mihai Frunză să primească Premiul Nobel pentru caligrafie.

Mihai Frunză, Premiul Nobel pentru caligrafie, Brăila, r.a., 2017, 216 pagini.

Tudor CICU

O fereastră deschisă spre lume

Când vorbești despre o anume estetică a scrierii unei cărți de reportaje, mi se pare firesc să spui câte ceva despre stilul scrierii acestei cărți, unde a investiga și a scrie pentru cititori înseamnă a acţiona în limitele unei realități privite și prin fereastra unei închipuiri creatoare ce trebuie să facă loc și imaginației. Faustica alchimie a ziaristului cu o misiune liber asumată, care reconstruiește o lume (conform unui „montaj” ce are infinite variante), comportă nenumărate responsabilităţi și impune rigoare, studiu, exerciţiu, curaj. În reportaj trebuie să navighezi printre cuvinte ca o ambarcațiune cu motor ce nu lasă în urmă decât un siaj limpede și firesc, dovedind că reportajul – gen „clasic”, de teren și de creaţie – pornește din pledoaria esteticianului ziarist pentru o anumită estetică a limbajului, investigând în limitele adevărului o istorie a realității. O istorie-fapt de trecere în transcendent a întâmplărilor relatate, care suprapun, de obicei, concepţia de adevăr peste noţiunea de obiectivitate. Cam ceea ce ne-a demonstrat brăileanul Vergil Matei în cartea sa de reportaje „Întâmplări de peste zi” (ed. LUCAS, 2018). Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum, dar, în mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele. Lecțiile de viață oferite implicit de autor rămân să fie (re)descoperite de cititor, pe parcursul acestei lecturi, în această voluptate a trăirilor, unde obiectivitatea rămâne o iluzie și un efort uman cu o finalitate aproximativă, ori noţiuni conexe precum acurateţe, imparţialitate, corectitudine, exactitate etc. Amintind (în scrierea cărții) despre o anumită poetică narativă (exprimată printr-o altă infinitate de tehnici stilistice), reportajul ne vorbește despre adevăr, păstrând acurateţea faptelor. Autorul are chemarea poeziei lui Zaharia Stancu în pix (vezi: „Măria-sa, Grâul”), dar și ceva din magia vorbelor scrise cu pana smulsă din coadă de păun, ca la Fănuș Neagu, (re)creând realitatea în detaliile ei cele mai semnificative, pentru a găsi narațiunea cu izul poveștilor în ele și, mai ales, un umor sănătos: vezi – De Buna Vestire LECUITOAREA; Cadânele; Povestea pepenilor cu țepi; Ștefăniță; Marița Cobzărița; Pe drumul Plaineștilor; Avionul ucigaș; Caisele lui moș Florea; Crângu Meiului.
Tabletele/ schițe din această carte ne vorbesc despre caracterele unor oameni care au fost (Gineralul; Dialog între ciocan și nicovală), despre necazuri și calamități (Un ceas oprit la ora potopului; Secvențe dintr-o carte a deportării; Hăituială), despre vechi obiceiuri și tradiții uitate în timp (La topitul cânepii etc), ori amintesc de genul pamfletului cu umor (6201, 6202…; Un necaz… în plină vară), dar mai toate tabletele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-a văzut şi a oamenilor pe care i-a întâlnit la un moment dat. Orice avânt al imaginaţiei sale imprevizibile, interogative nu este o iluzie a unei „întâmplări de peste zi”, ci corespunde unor reprezentări veridice ale unor istorii autentice sub care pana ziaristului cade retezată de concreteţea și prospeţimea întâmplării reale, aici, la poarta de acces, spre un alt univers decât cel pe care noi, cititorii, l-am putea bănui. Faptul brut, transformat în istorie a literaturii, cu justificare în principiul moral, se dovedește a avea adâncime, conflict, tensiune, ritm și o extraordinară bogăţie de semnificaţii. Tableta intitulată „Pește pe Malul Bosforului”, amintind de perindările de vagabont ale unuia ca Panait Istrati, prin lume, pare o întâmplare mai neverosimilă decât orice ficţiune. La acest gen de scriere, ca spectacol în a privi oamenii și din interior și din exterior, se poate ajunge numai printr-o documentare atentă și de durată, mult mai complexă unor genuri jurnalistice, pentru că Vergil Matei scrie cu inima înmuiată în călimară. Și o face, după criterii axiologice proprii, în care regăsim primatul epic teatral al unei lumi evadate din fixitatea tipică a unei literaturi dovedite în acest spațiu mioritic. Cine îi citește cartea află cum se trăia sau cum se trăieşte în anumite locuri, ori cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile şi mentalităţile, întrucât și reportajul, ca și romanul, nu poate exista fără o anumită tensiune interioară, fără un conflict ce provoacă o derulare narativă când e vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult: cum e în cazul minerilor, electricienilor, sau când ne vorbește despre hoinari ai străzii și rătăcitori prin lume, bătrâni, deportați ai soartei, cetățeni ai revoluției, diribiști, oameni ai câmpiei… etc. Lumea lui este și lumea noastră și întâmplările „de peste zi” sunt despre oameni uluitori cu vieți modeste care năzuiesc spre „una” ori „cealaltă” din dorința de a îi inspira și pe alții prin faptele lor, dar nicăieri nu te simți mai „om întreg” (cum ar spune Geo Bogza) decât „acasă” la Mărtinești, printre ai tăi, recunoscut pentru „însăilările literare” de pe feisbuc (vezi „Din nou, acasă!”). „Întâmplări de peste zi” e o carte de reportaje jurnalistice, scrisă ca o tămăduire a sufletului, cu așa un mare respect pentru fiecare întâlnire și fiecare personaj, iar rezultatul – poveste lângă poveste – e un al fel de realitate a unei lumi adevărate pe care a surprins-o în straturile subterane ale existenței pline de experiențe și emoții. Vergil Matei scrie cu grația care îți ajunge direct în suflet și cu o anumită detașare a ziariștilor, care, scriind despre starea normală a lucrurilor, știu că pot descoperi povești spectaculoase și emoționante în orice întâmplare și oricare individ. Da, fiecare avem poveștile noastre, doar că nu le spunem chiar așa simplu unor străini; numai că autorul, atunci când se întoarce cu gândul la Mărtineștiul natal, are sacul cu povești doldora, că te mai și minunezi de unde le mai ține minte pe toate. Prin aceste tablete/ schițe/ însemnări reportericești, autorul ne propune o viziune narativă asupra lumii. El nu există fără o „poveste” (din plasa de bagaje a bunicilor săi), nu e receptat până la capăt dacă nu generează o emoţie în cititorul său și nu trezește interesul propriului spațiu și timp al scriiturii sale dacă nu este conectat la realitate și la actualitate. O carte de veritabile restituiri literare spațiului brăilean, prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții. Și totuși, volumul pare a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor.
Cum vedem și în această carte, scriitorii se întorc, mereu şi mereu, la acele experienţe făcute pe om, pentru a nu se uita vreodată şi pentru a lua aminte de cei contemporani. Satele românești sunt doldora de astfel de experiențe umane. Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Vergil Matei mânuieşte subtil vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine şi că prozele nu dau soluţii, ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate. Dacă am avea noi dezinvoltura cu care acei înaintași ai literaturii se plimbau prin acel secol al lor, cu o siguranță nepieritoare, poate am mai schimba istoria, pe ici pe colo!