Spații culturale nr. 65 (9)

Camelia Manuela SAVA

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

toți priveau exaltați
dansul tău de femeie unduitoare
ca pe un șarpe ar fi vrut să te strivească
sau să îți supună trupul calin
îngrozit de ce ai putea cere în plus
Irod bea din sângele Sfântului pahar după pahar
tu îți urmai chemarea
și încercai să îți menții echilibrul
printre atâtea priviri otrăvitoare – ei îl uciseseră înainte/ să ceri tu ceva
dansul îi acaparase îi înnebunise cu brațe cu buze cu arome
le intrase în ochi/ le intrase în inimă
în timp ce Ioan își aștepta cuminte verdictul:
o tipsie îl va primi la sânul ei ca o mamă după ce tu vei fi sfârșit
mișcările lascive
așa începe:/ cu dans…

Eu, Salomeea

la apusul acestei zile
sângele devenea gheață
eu dansam
plimbându-mi nestingherită mâinile prin părul tău fumuriu
eu visam
că valul ne-a cuprins pe amândoi și ne poartă spre țărm
melodia aceea păgână
îmi dădea noi puteri
așezam iubirea noastră pe o tipsie de aur
să ne judece lumea – spuneai – numai să îndrăznească
atunci felii de timp
puteau fi aranjate simetric de o parte și alta a ferestrei
ca o ramă învechită
în care nu mai încăpea și zâmbetul meu

Daniela MIHĂEȘ
(Dany Deep)

Poeme

1. nu e toamnă

și nici un anotimp nu are putere
toate s-au amestecat
și ninge vara
plouă iarna
și cu iubiri plouă
plouă lin și cu trăsnete
și brațele
se țin înspăimântate de inimă
și de cer.
ramuri trosnesc
sub povara despărțirii
și plâng visele închise
în cutii de sticlă
se rup aripi din noi
și nu mai avem
nu mai avem
cu ce zbura
încolo și-ncoace.
nebuni, ne ținem în pumni inima
și-o întrebăm:
unde, unde să te pun
unde să plec cu tine zăpăcito
tu nu vezi c-am rătăcit
că toate farurile apelor s-au stins
și nici un astru nu luminează?
tu, nebună sărmană
tu, toată durere
rămâi în căușul vremii
doar ea poate să te treacă
domol
dincolo.

2. de fapt…

simplu era mai mult ca perfectul
în perfect nu am găsit
niciodată iubire
de aceea am ales
reîntoarcerea.
nicio cale spre perfecțiune
nu e atât de simplă
doar orbii rătăcesc
în lumina soarelui.
cât întuneric
mă înconjura
fără Tine!

3. e partea

latura din care privesc
peste care dorm
toate visele distorsionate vrând-nevrând
în epicentrul stâng al părții de vorbire.
de asta mă bâlbâi în fiecare
dimineață
nici picioarele nu mă duc mai departe
de baia galbenă de fum
ton vitange.
gândul mestecă zahărul inexistent din cafea
într-o bucătărie de ocazie
fereastra e deschisă zi-noapte
spre răsărit
n-au apus
decât șubrede tendințe de a atinge.
știi
aspir la mai mult
dar tu nu ai cum să știi
în ce parte vreau să-mi coafez bretonul
cum bat musonii
desfacerea aripilor
închiderea în geamandură.
oprește-te
dincolo
de bucătăria de ocazie.

4. flenduri de Halloween

în mod bizar m-am pregătit să ajung la tine
fără nimic important în valiză
câteva flenduri periuța de dinți și oglinda
să nu uit cum arătam înainte și după
această întâlnire așteptată
și nu…
mai dubios e faptul că tu
îți faci diferite planuri
iluzii ale unui adolescent bătrân
croind rochii de mireasă
pentru fețe fastfood
gălăgioase de maidan.
între cerul pur și pământul mizer
subtilul văl nu reprezintă
decât un alt desing McQueen
al lumii de dincolo
în mod bizar m-am pregătit să plec
nepregătită pentru o festă de Halloween

5. bye bye blackbird

orice dimineață începe cu luni
restul
ce contează dragul meu
ele trec oricum
ca un amant grăbit
să schimbe destine.
am să mă îmbăt cu prima
cafea
cu zile de luni
până la ultima țigară
fumată cu tine
amantul celor o mie de filtre
din o mie de nopți

Mihaela AIONESEI

Gânduri înfășurate în jurul crucilor verzi

Ce chiote de veselie saltă pe fruntea semeților castani.
Privind spre trupul lor de ani brăzdat
un câmp de luptă îmi pare plaiul
ticsit de ciori și croncănitul lor în van.

Ce verde-i clipa strămutată dar cine astăzi s-o mai vadă
cuprinsă de înalt mister când omenirea-i prea ocupată
să împartă semenii în turme mari de lupi și oi
prea lesne uitându-se de mișei.

Cum gânguresc în crucile de-o șchioapă brazii
și cerul cum coboară ca un țipăt mut
să-i adape cu lumina sfântă pe cei îngenunchiați
sub lutul cel demult.

Cum saltă-n iarbă versul când lacrimi se desprind
să ardă-n candele în loc de mir.
Ce liniște adâncă se face-n cimitirul biciuit de vânt.
Ce umbre solemne se afundă în lanul de grâu al amiezii
când fumul tămâiei pune un clopot de sare în mișcare.

Florile crescute ciorchine pe morminte amintesc
despre cum se-nfrățeau pe ascuns martirii
când ca o flacără imensă carnea și sângele lor
în pâinea și vinul din potirul
zilelor cu zăbrele la ochi se prefăceau.

Ce repede se uită jertfa… Uitarea ce stăpână!
În numele lor a rămas să fluture tricolorul
ca și când aripi le-ar fi crescut
să asiste împăcați la Învierea ce va să vină.

Urcând pe podul năzuinței o apă vie și una moartă
rugăciuni pe zidurile Mănăstirii de la Petru Vodă înalță.
Un izvor se scaldă în matca aceluiași ochi deschis pe-un colț de stâncă.
O mierlă se-ntoarce la cântecul ei. Un stejar își caută ghinda.
Haiducii – pădurea. Dumnezeu cată către noi.

Miroase a ploi neliniștite de vară.
A șerpi pitiți în fân și a răzvrătiri de coasă.
A vreme de pus blândețea în cui
de scos nepăsarea din teacă…

E un timp al trezirii din somn a neputinței
de cutreierat pe cai năzdrăvani munții
bătrâni ca sufletul acestui Neam
ce iată-l umblă ca un miel hăituit de străinii
ce vor să se facă peste inima lui stăpâni.

De șapte ori câte șapte iertase-vor păcatele celor cu duhul săraci
dar nu și a celor care fără luptă se lasă prădați.
De șapte ori câte șapte se vor înmulți stelele
și tot de atâtea ori vor seca semințe și oceane.
De șapte ori muri-vom și vom învia
din trupul Țării în care se odihnesc
și maica și taica și bunul și buna
un frate o soră ori pruncul dorit…

E un timp mai tăios decât o lamă aprigă de cuțit.
Un timp de inimi sfârtecate de plug sub care oftează
brazde de crini decapitați prea devreme.

Sosi-va la timp nădejdea să-nflorească Grădina…
Sosi-va într-o zi în straie împărătești
Lumina!

Adelina FLEVA

Poeme

coseşte Doamne iarba de pe mine

azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă
şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară
şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare
(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)
coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate

***

trăsnet cu miros de cer si alge
dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge
(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acum
că sunt doar veritabile neopsihoze)
dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

creşte un copac în mine
contratimp al păsărilor migratoare
ascunzându-mă într-o femeie măritată
în fiecare noapte răstignesc în inima ta luna

***

salcâmul nostru mamă înflorește
în pădurea de aramă
dorm țiganii căldărari
îmbrăcați așa-ntr-o doară
în culori de zile mari
(Doamne stinge lumânarea
în pădurea de aramă
nici cruce nefugărită
puritate fără scamă
nici țigan neadormit
nici inel nelogodit
dăruit nedăruit
unei lame de cuțit)
aiurit de rana cruntă
ce-i sclipește pe genunchi
Dumnezeul de aramă
se-nfrățeste cu un junghi
mamă toată ziua am plâns

AȘ VREA SĂ FUG
.
sărută-mă din cap până-n picioare
cu buzele fierbinţi şi parfumate
aş vrea să-ncepi cu sânii de se poate
şi noaptea căci mă tem nespus de soare
mă-nvăluie timidităţi de floare
şi simt fiori pe ceafă şi pe spate
nici n-aţi purces la drum buze curate
iar eu simt o continuă dogoare
mai soarbe-mi lin polenul de pe trupul
fierbinte precum soarele ceresc
aş vrea să fug dar nu să mă feresc
iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul
mă las în voia ta ca o copilă
ce nu a fost atinsă pân-acuma
şi zău că nu fac dragă pe nebuna
tu amiroase-mă precum m-ai rupe din lumină

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Cu chipul celuilalt

În sufletul cui voi pătrunde
încărcat cu iubire
fără să se opună,
ci lăsând trecerea liberă.
E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poți privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.
Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roșie
pe conturul inimii,
de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.
Metafora unor clipe înalte
naște cântecul patimii incandescent.

inima mea n-are bariere

să-mi spui
cum ai urcat pe frânghia timpului
fără aripi doar cu răbdare
ai reușit să ajungi pe țărmul așteptării
unde întâlnești imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă
în suflet ți s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
și nu pot s-o ating decât cu privirea
de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
și caută mereu s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze
apoi să-mi cânți cu glas subțire
cum știi mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze

În aer totul e un zbor

Ai uitat pe masă bucuria
rămasă-n bucate sfințite,
în liniștea înaltă cât o clopotniță
din care bat clopotele învierii.
Într-un sat cu biserica pe dealul viei
unde pomii înfloriți sunt în sărbătoare,
oamenii respiră-n clipe fermecate
cuvinte dătătoare de viață.
În aer totul e un zbor
prin care se joacă lumina.
Se simte plutitor-n volute cântul
cum se înalță din inimi de copii,
îngerii se opresc și-l ascultă.
Cu ochii mai senini ca cerul
privesc în oglinzi albastre
cum se deschid porțile iubirii
mai înainte de semne.
Ea simte o ușurare,
o visare sub o pânza de pe ochi
ce se dă la o parte
cu un sărut fierbinte.

Luminoase transparențe

Gândește la tot ce nu-i cunoscut
ascunsul său tainic,
până-n ziua mirajului deplin
ce descoperă invizibilul vizibil.
Cel care caută permanent
găsește cu aura minții,
ce se află atât de aproape-n ceață
cu o viziune
ce depășește orice închipuire
și înlătură piedicile vechi.
Luminoase transparențe
își fac loc prin formele abstracte,
piatra unghiulară a rezultatului
dă roadele așteptate.
Tot îmbrăcând haina căutării
cu perseverenta întâmplărilor
intuiția se confirmă.

Noaptea învierii

În miezul nopții când lumina vestește
minunată învierea,
prin suflet curge suflul bucuriei.
Ruga fierbinte se preface-n pâine,
vin, caș dulce și ouă încondeiate
ce dau culorilor durerea patimirii,
capătă strălucire divină.
Îmi amân privirea-n pomii înfloriți,
să primesc frăgezime în gânduri
darul de al întâmpina înviat pe Iisus
și de a vesti și celorlalți.
Dimineața limpede ca după mântuire
aduce acasă curățirea
ca o boare din care respire/ cuvinte vii.