Propoziții pretențioase – Armene
Nea Miron. Un om înalt, nu știu cât de chipeș la tinerețe, fiindcă nici bătrân nu părea….
Aparent înalt. Sau ca în povești cerința împăratului…. De aici declanșările nepoliticoase de râs, deodată cu oprobiul nedeclarat de a ne vizita pe nepusă masă, chiar când munca era mai asiduă și prezența lui inoportună pentru nimicuri personale. Era suficient sa vedem șapca albastră plutind deasupra șipcilor de gard. Ca pe timp de furtună pe mare. Când înghițită de valuri, când sus pe ele. Da, venea!
Bietul de el avea un picior mai scurt și nu încercase ca alții să-și comande o proteză pentru normalizarea mersului. Târa de el – am uitat care – nepăsător. Își închipuia și el ce impresie produce. Nu el trebuia să se obișnuiască, ci toți ceilalți. Așa, la un moment dat, nu i s-ar mai fi părut nimănui beteșugul vreo scofală.
Doar nouă ni se mai părea amuzant să-l vedem cu intermitențe și să râdem cu poftă. Eu cu un motiv in plus. Sâcâiala sosirii lui la Siloz când erai mai ocupat se uită greu, planul de zădărnicire a vizitelor niciodată. Vă asigur că următoarele propoziții vă pot afecta emoțional.
Clocisem destul. Arzând de nerăbdare să prind momentul oportun, mă pregăteam minuțios pentru marele atac. Ceva în genul crimelor cu premeditare, fără remușcări, țintind ca un asasin victima. Șolcăită, ruginită, scârțâind din încheieturi, umblând pe două cărări. Nu găsesc personajul cu care să mă asemăn, dar am certitudinea că doar unul diabolic se potrivea profilului meu de atunci. Ochi scânteietori, sprâncene încrâncenate și-un sarcasm în sine. Arsura aceea ce face din om neom.
Arma. Un dispozitiv primitiv, din familia celor de arăcit prin grădinițe. O țepușă a cărei lovitură să nu fie descoperită în veci. Mortală. Ticluită dintr-un electrod dintre cei furnizați de întreprindere pentru fabricarea ușilor de hambar. Mai suplu, mai ușor de ascuțit și mai eficient.
Îmi arogai prin urmare rolul.
Acțiunea. Nea Miron intempestiv. În ciuda neajunsului locomotor, trânti bicicleta cât colo de colțul atelierului, mai aproape de ușă și mai că fugi spre noi mânat de o banală impresie că nimeni nu muncește. Gestica identică, postarea pe piciorul mai scurt, mâinile împreunate – ca Emil – în față, apoi aduse la piept drept întărire că stăm cu ale noastre în sân. ,,Ioane, Comănici, așa crezi că luăm salariu? Sorine, tată, așa te-a învățat taică-tu?” ,,Da’ ce-am făcut, bre?” ,,Auzi, meștere, știi ceva? Mata vezi-ți de-ale matale! Știm ce avem de făcut! Dacă nu-ți convine, adu pe alții!” În stilul caracteristic al lui nea Ion, cu capul aplecat către dreapta, cu indexul pornit spre dojană, încheiat cu desfacerea degetelor și un verdict clar: ,,Gata, până aici!” Apoi jocul actoricesc al maistrului, ,,Hai, hai, Dinule!”, ,,V-au crescut coarne, băieți!”, până la înmuiere și codire pentru scopul deplasării. De data asta un sac de două duble cu concentrate. Trimis la plimbare, în inspecție. Exact pe placul meu, să-mi scot ,,sulița” și să-i ucid… ambele camere de bicicletă. Lovituri scurte, în carne, nervoase, cel puțin două perechi de duzini. ,,Na, nea Miroane, să mai vii pe la noi!”
Ascund arma și-mi reiau lucrul. Învingător.
