De-ai noștri! – Florea Șt. Costache – Destăinuirile unui Icar (1)

Sonetele mele

Poemelor mele de freamăt mă-nchin,
Prin suflet le trec din cuvînt în cuvînt.
Le semăn sub zări între cer și pământ,
Să-și caute-n taină slăvitul destin.

Cu unele știu că zâmbim înțelept,
Cu altele strîngem lacrimi în pleoape.
Le simt pe toate de mine aproape
Și mi le botez psalmi de zbatere-n piept.

Născute la ceas de zi și de noapte,
Mă rog pentru ele cu îngerii mei,
Rugă din patimă de dor și de vis;

Rugă din zodiile marilor zei.
Și la fiecare pe rînd le-am promis
Veșmântul de mire din floare de tei.

Limba noastră

Am dezlegat cuvinte-ncrucișate
Despre obîrșia limbii române.
Am pus pe rug silabele păgîne
Care s-au plâns că nu sunt vinovate.

Frumoasă, înțeleaptă limbă dacă!
Am învățat-o de la pieptul mamei;
Am râs cu ea mereu de frigul foamei,
De-aceea nu mi s-a părut săracă.

Trecută peste vremi îndelungate!
Atunci cînd îi deschid abecedarul,
Văd în cefei s-a mai schimbat la față.

Când luna își aprinde felinarul,
Citesc sfânta rostire din prefață,
Să-i aflu și iubirea și amarul.

În căutarea cuvântului

Urcă spre cer ochii pămîntului.
Miresme din faguri, din frunze și flori,
Din muguri pe ramuri, din rouă din nori,
Visuri de dor pe aripa vântului.

Speranța-și descântă amfora plină.
Vinul de ambră își spumegă valul;
Din munți, de pe stânci, răsună cavalul
Cu patimă dulce, blîndă și lină.

Adună din iarbă lumini licuricii,
Le-nșiră prin lanuri- făclii de rubin,
Aprinse din stelele pline de har.

Oftări de izbândă, oftări de suspin.
În lumea destinului fără hotar
Îmi caut cuvântul de farmec divin.

Să nu furi

Să nu furi cărturarului credința
În paginile cărților deschise,
Unde s-au adunat atîtea vise
Cît i-a fost cerului îngăduința.

Poetului să nu-i furi legământul
Cu stihurile de la miez de noapte,
Pe care le recită printre șoapte,
Să-nvețe cît e de slăvit cuvîntul.

Să nu furi nici ispita cugetării,
Ecoul nesfârșit al nostalgiei,
Din vremurile triste și uitate.

Să nu furi patimile fanteziei,
Păcatele, poate nevinovate,
Descântecul din umbra veșniciei.

Flacără albastră

În faguri de rouă se vor primeni
Stihurile unui împărat poet.
Pe trepte de aur luna urcă-ncet,
Drumul ei spre soare cît de lung ar fi.

In desiș de cetini se ascund comori.
Flacără albastră se cerne pe vânt,
Să vegheze ritmul noului cuvânt
Când se zbat prin ramuri mugurii de flori.

Trubaduru-și plimbă pașii prin poieni.
Are torba plină de poeme vechi
Pe care le cântă buciumul din munți.

Faunii, tăcerii vin perechi-perechi
Să-și culeagă-n taină laurii pe frunți
Din dorul și visul codrilor străvechi.

Îngerul meu de pază

L-am vrut pentru mine un sfetnic suav,
Cu zborul prin lumea așa cum o știu,
În cartea iubirii povestea să-i scriu,
Poveste de noapte cu somnul bolnav.

Am vrut ca să-l am peregrin înstelat,
De cuget, de freamăt, speranță și dor,
De zâmbet pe valul senin de izvor,
În rugă de taină sub cer luminat.

Prin umbrele sacre de șoapte tîrzii,
L-am visat uneori și trist și tăcut,
Așa cum se crede c-a fost și Iisus,

În stih de laudă născut, renăscut,
Pe-o clipă să-mi spună de-acolo de Sus
Cine-am fost, mai sînt, ce mai am de făcut.

Cine să-mi spună?

In cerul meu deschis e întuneric.
Nu văd o stea, o lacrimă, o floare,
O rază albă din apus de soare,
Nici pe Atlas cu visul lui homeric.

Cine ar fi să-mi spună ce se-ntâmplă?
Coboară tartorii din iad pe vânturi,
Să se-nrădăcineze-n vechi pămînturi,
Să-și pună doliul viclean la tîmplă.

Imnuri de orgă pe strune de nisip.
Noul Adam, alt chip de om și nume
Caută-n țărînă veșnic repaos.

De dincolo, de dincoace de lume,
Ar vrea să se întoarcă nopți de Haos,
Pe steme și pe flamuri de renume.

Stîlpii cerului pe pămînt

Uite, Petre, acolo-i cerșetorul.
F Vrea măcar un bănuț pentru o pâine,
1 Să-și împlinească și ziua de mîine,
I Și stă de vorbă cu Mîntuitorul.

Nu va găsi cine să-l ocrotească.
E zdrențăros și trist precum arată,
Ce dacă are inima curată?
Noi știm tot despre lumea pămîntească.

De la Adam, destinul cît și firea
Nicicînd nu va putea altfel să fie.
Nu vrea să-nvețe ce-i rău și ce-i bine.

Ce fericit, cerșetorul, să știe
De mîntuirea clipei că nu vine,
Că foamea lui nu ține-o veșnicie.

Chemarea îngerilor

Porunca Cerului, la Sfînta Masă,
În ritmul rapsodiilor solare
Și al luminii albe, selenare,
Pînă ajung luceferii acasă.

Cu vinuri dulci de ambră din fîntînă,
Cu muguri noi de brad și miez de nucă,
Cu fantezia visului, năucă
Albastra adiere din țărînă.

De vor fi vorbele nedescîntate,
Aprinde-le, de poți, cîte-o făclie
Din cîte-au mai rămas drept pomenire,

Pentru speranța ta de cununie
Cu nostalgii de dor și de iubire
Pe drumul jertfei către veșnicie.