Spații culturale nr. 67 (9)

Virgil DIACONU

Absurdistan

Absurdistan este noua orânduire socială, culmea civilizaţiei atinse de noul mileniu. Este statul ai cărui cetăţeni pot fi consideraţi adevărate modele umane, indivizi exemplari.
„Perfecţiunea stă în raţiune. Iar raţiunea nu poate fi dobândită decât prin lichidarea slăbiciunilor noastre, deci a emoţiilor şi sentimentelor”, spune încă din primul ei paragraf Legea Morală din Absurdistan. Dar şi Preşedintele însuşi, care ne vorbeşte în fiecare zi, de dimineaţa până seara, pe marile ecrane.
De altfel, lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor este scopul statului Absurdistan. Lichidarea acestora este asigurată de pastila antiemoţii, pe care o luăm zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca la lucru.
Pastila antiemoţii este doza noastră de fericire. O tabletă pe zi şi ai scăpat de emoţii, de visuri sau de regrete. O tabletă pe zi şi ai devenit un cetăţean onorabil; un cetăţean raţional. Ai devenit cetăţeanul perfect al Absurdistanului. Ai devenit cetăţeanul absurdistan.
Pastila antiemoţii şi educaţia primită de la Educatorii Raţiunii au dat până acum rezultate foarte bune, pentru că în Absurdistan n-ai să vezi nici oameni râzând, nici oameni plângând, nici oameni visători, nici oameni trişti. Şi mai ales nu ai să vezi oameni îndrăgostiţi. În Absurdistan nu ai să întâlneşti decât oameni raţionali. Decât oameni perfecţi.
Niciun cetăţean absurdistan nu are voie să refuze doza. E interzis! Cu toate acestea, s-au descoperit persoane care şi-au aruncat tabletele, pe furiş, la canal; şi care au revenit astfel la vechile emoţii şi sentimente. La interzisele emoţii şi sentimente.
Toţi cei care au fost prinşi aruncându-şi doza au fost pedepsiţi. Toţi cei care s-au întors la sentimente şi emoţii, toţi cei care au fost prinşi râzând sau răpuşi de tristeţe, toţi cei care au îndrăznit să se îndrăgostească sau să se revolte au fost declaraţi infractori afectivi, duşmani ai raţiunii şi ai Guvernului Absurdistan. Şi au fost închişi.
Desigur, cei mai periculoşi infractori afectivi sunt cei cunoscuţi sub numele de artişti, pentru că preocuparea principală a acestora, aşadar a poeţilor, a pictorilor sau muzicienilor, este aceea de a provoca emoţii. Deşi se ştie că în Absurdistan nu ai voie să provoci emoţii şi să trezeşti sentimente. E interzis!
Nu pleca urechea la artişti şi nu lua seama la ispitirile lor! Aceşti farsori, aceşti vânzători de iluzii sunt cât se poate de periculoşi, pentru că ei îţi tulbură sufletul și te întorc la emoţii. Pentru că ei se opun Raţiunii, Perfecţiunii.
Dar Forţele de Ordine au fost întotdeauna vigilente şi au ars la vreme toate operele artiştilor: toate cărţile de poezie, toate tablourile, instrumentele muzicale, plăcile pentru gramofon sau CD-urile. Pentru că toate acestea nu sunt altceva decât mijloace de infecţie afectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.
De curând, Forţele de Ordine au descoperit că artiştii fac parte din REZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea mai importantă a Forţelor este prinderea revoluţionarilor şi judecarea lor.
Când am pătruns într-una dintre casele secrete ale Rezistenţei, am rămas înmărmurit: obiectele găsite înăuntru – vasele de aramă, gramofonul, ceasul cu pendulă, cărţile cartonate, discurile, tablourile – erau cu toate dintr-o altă lume.
Pe abajurul unei lămpi de birou se cocoţaseră doi canari aurii, al căror ţipăt, devenit insuportabil, m-a făcut să scot pistolul. De ce m-am oprit? O scoică uriaşă aflată pe acelaşi birou şi care mi s-a părut că se tânguie când am dus-o la ureche era un semn că marea există cu adevărat…
Desigur, toate aceste mărturii ale decadenţei trebuiau arse, iar artiştii prinşi, predaţi Justiţiei. Dar curiozitatea m-a îndemnat să pun o placă la gramofonul cu pâlnie. Atunci, Boleroul unuia numit Ravel a umplut camera şi m-a făcut să visez. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan nu se visează, că visurile sunt interzise.
În acel moment mi-am dat seama că în dimineaţa aceea uitasem să-mi iau doza antiemoţii. Altfel cum să-mi explic faptul că eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, m-am lăsat învins de emoţii? De ucigătoarele emoţii?
Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene, al Inchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilor bolşevici, m-am lăsat furat de emoţii. Eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, am lăsat în viaţă canarii de aur, am ascultat la nesfârșit Boleroul lui Ravel şi am salvat de flăcări casa secretă a Revoltei.
Aceasta a fost clipa în care m-am hotărât să trec în Rezistenţă. Şi să lupt până la capăt. Ca un ales al urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Varianta de tăcere a lui Ioan-Cristian Iovan: POEZIA vieţii noastre de AICI şi de ACUM *

Motto:
„Prost să fii, dar să-ţi revii” (Folclor)

Sub aparentul elogiu al prostiei, pe care-l face aproximativ în maniera lui Erasmus cel din Elogiul nebuniei, dr. Ioan-Cristian Iovan asumându-şi „toate inadvertenţele gramaticale, istorice, geografice şi chiar astro-fizice” făcute din/ în „dorinţa de crea un limbaj original” ne oferă – într-o carte, stilistic atipică, ce interferează postmodern glosse Din învăţăturile lui Zen, dar şi ce spunea într-un moment istoric uitat, mentorul revistei Gândirea, despre C. Z. Codreanu, sau vorbele de duh ale unor voci de referinţă, precum Mircea Cărtărescu, Emil Brumaru, Caragiale, Eminescu, Ion Barbu, Labiş, Nichita, Ilie Cleopa, Doinaş etc. – (non)poezia cotidianului ce exprimă autentic somnul cel de moarte al elitei intelectuale autohtone, conjugată cu poezia noului antropocentrism. Poetul aflat, ca noi toţi, în căutarea fericirii, îi invită pe cei ce ştiu să aplaude „cu două mâini” să vadă „acum şi aici cum se aplaudă cu o singură mână”, de ce nu a mers comunismul şi mai ales ce înseamnă să fii un „trăgător cu arcul” manipulat să creadă (iluzie absolută!) că poate ucide tigrul fără săgeată.
Aţi remarcat deja – mulţumesc! – aura satirico-parabolică a lirismului unei Românii căreia îi merge bine… „Mă rog, nu mai bine ca anul trecut, dar mai bine decât anul viitor” şi în care fericirea este cea reiterată de Sfântul Augustin, adică să îţi doreşti doar „ceea ce ai deja” sau în limbajul lui I.-C. Iovan (limbaj pe care-l vrea original?): „Dar a naibii fericire, nu a vrut să vină cu Noi.” Nici nu se putea din moment ce (fatalitate?) „CA SĂ NU RĂMÂNĂ REPETENT ŞI ANUL ACESTA, MAM-MARE, MAMIŢICA ŞI TANTI MIŢA AU HOTĂRÂT: Noi toţi suntem Dl. Goe/ Iar babele de mai sus,/ care HOTĂRĂSC./ Sunt conducătorii noştri.” Era şi opinia lui I. L. Caragiale!
Autorul care pretinde că scrie „cu stiloul făcut cadou în 1984, de tatăl meu” (se ştie şi în basme, fiul de împărat se îmbracă în hainele tatălui şi învinge încălecându-i calul ce zboară cu viteza gândului etc.) ne convinge că şi în această cărticică – admirabilă modestia – „nu mai e vorba de curaj, ci de onoare şi mândrie”, incluzând, cu firescul celui ce ştie că uneori diavolul minte, sacrul pe care-l topeşte şi-l ascunde în profan. Îl ajută în acest sens, luciditatea, spiritul analitic şi interogativ, nonconformismul estetic. Poemul Jocul (singurul datat: 27 dec. 2017) este reprezentativ pentru interferenţa sacru-profan şi pentru includerea Divinităţii în jocul existenţial, în care „Noi ne prefacem că jurăm pe cele sfinte, iar Dumnezeu se preface că ne aude.” Ipocrizia şi simulacrul generalizat prefigurează de ce „oamenii vrednici şi cu credinţă adevărată/ Au plecat în deşert să-l caute pe Dumnezeu. Şi, astfel, în biserică nu a mai rămas nimeni.” (v. „mulţimea celor singuri în căutarea lui Dumnezeu umplea deşertul” – „Cronicar de la anul 1000”).
Tocmai oroarea de infern şi de haos îl determină pe scriitor să sacralizeze, să valorizeze şi să semnifice existenţa: „Iar acum că Te-am găsit mă adresez Ţie:/ (poate prietenul meu)/ (poate fratele meu)/ (poate stăpânul meu)/ Este clar pentru mine că nu eşti liberul arbitru/ şi că faci parte din joc/ Este clar că că ai un rol deosebit de important/ în acest joc./ Dar e şi mai clar că de fapt jocul contează./ Întrebarea mea e una simplă:/ Noi de partea cui suntem în acest joc:/ De partea Ta/ de partea noastră/ Ori de partea altcuiva?/ Iar dacă suntem totuşi în aceeaşi echipă/ împotriva cui jucăm?” (Jocul). Poetul nu ignoră nimic din ceea ce se petrece în jurul lui, oferindu-i cititorului posibilitatea să aleagă din pluralitatea temelor şi motivelor transfigurate, încât poezia văzută ca un nex social pare o revanşă a spiritului împotriva hazardului naşterii. Contează pentru lectorul avizat, eclectismul viziunilor poetice, intensitatea stilistică şi intensitatea comunicării.
Lirica (post)modernistă din vol. Când o fi dat colţul ierbii… se include în poezia noului-vechi antropocentrism. Trăsăturile ei esenţiale, observate şi de cititor, sunt: luciditatea şi claritatea privirii, centrare problematicii pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum, pe (auto)referenţialitate, ironie, autoironie, sarcasm: „Aşa cum nu pot vedea o catedrală stând în altar/ Tot aşa nu mă pot vedea nici pe mine/ pentru că în mod banal/ Locuiesc înăuntru.// Oi fi chior sau de-a dreptul orb?/ Oi fi atât de aproape de pădure că nu o văd?/ O fi vorba de ceva atât de înfricoşător încât/ îi neg existenţa?/ Întreaga rasă umană îi neagă existenţa?// Da sunt chior./ Rege în ţara orbilor/ Şi sclav înăuntrul meu!” (Chiorul şi orbul din mine). Poetul Ioan-Cristian Iovan caută omul integral şi ireductibil în valoarea propriei biografii, în stările şi sentimentele nesofisticate, în senzaţiile aparent nemediate, în perspectiva totalizatoare, unificatoare.
Desigur, nu poţi căuta omul integral şi ireductibil fără a face din Divinitate un indice al adevărului, care (se ştie) nu există decât pentru cine are nevoie de el. A face din forţa divină un indice al adevărului existenţei cere credinţa şi perseverenţa lui Iov, în condiţiile în care viaţa e dionisiacă şi amestecă imprevizibil contrariile prin care afirmă: ea, viaţa nu ştie nimic, nu vizează nimic, e un joc pe care-l joacă cu ea însăşi, îşi urmează obiectiv panta şi natura, e instinct, naştere şi corupţie, forţă ce se afirmă şi sfâşie, coincide mereu cu sine şi e mereu proiectată afară din ea însăşi.
Confesiunea din Întâlnirea mea cu Isus Cristos este revelatoare pentru metafizica de artist a lui I.-C. I., intelectual „extrem de norocos” că poate scrie susţinut de intuiţia unei condiţii tragice ce afirmă natura dionisiacă a lumii: „Quo vadis Domine?/ (murmur în visul meu real)/ Mă întorc în lume măi Ioane pentru că sunteţi la un/ pas de pieire./ Stai, Doamne, mai stai un pic/ Să nu o dai în bară din nou/ înainte de a ne salva./ Să ştii că răstignirea Ta nu a fost suficientă/ Pentru că salvarea noastă, iată/ nu s-a produs.// Iar cel mai mare impostor al umanităţii/ Nu a fost nici Hitler nici Stalin/ Ci acel necunoscut care a spus:/ Crede şi nu cerceta./ Să cerceteze ce? Mâna de humă care voi deveni? Sau poate bucăţica de suflet pe care/ nu ştiu dacă o am.// Aş cerceta nişte cuvinte simple/ Pe care dacă le voi şopti într-o implozie sufletească/ Tu sigur ai să le auzi:/ Numai Atât poţi Doamne?/ Pentru că după ce ne-ai plămădit în/ carcasa asta de putrefacţie/ Ne-ai lăsat muribunzi// Cu mâinile pline de sângele păcatului/ necredinţei noastre// (Eu ştiu că poţi mai mult!)/ (Te rog să poţi mai mult!) (Trebuie să poţi mai mult!)// Am făcut multe greşeli în viaţă/ Dar pierderea încrederii în Tine/ Nu se numără printre ele.// Şi atunci Isus s-a întors din drum.” Inteligenţa artistică, acel grano de salis absolut necesar creatorului îi permit poetului, configurarea realităţii universului ficţional aflat permanent între profan şi sacru, minciună şi adevăr, realitate şi iluzie.
Deşi nu-şi propune, dr. Iovan scrie, cum veţi vedea, şi poezie politică, act firesc astăzi, când interferenţele au devenit infinit mai strânse şi mai complexe. Citez din Vorba autorului, pentru a-i oferi fratelui nostru, Cititorul, dansul suprarealist de teme şi motive transfigurate într-o autentică muzică wagneriană: „În această carte vorbesc despre mici minciuni inofensive, cum ar fi: mări şi oceane care se găsesc în interiorul unei biserici enorme cât Planeta, ori mari minciuni legate de dialogul meu cu zeii cu dracii sau chiar cu Isus Cristos”. Prin urmare – o poezie oraculară conjugată cu poezia ermetică, am concluziona noi.
Dar să-l urmărim mai departe: „De asemenea vorbesc despre adevăruri simple cum ar fi dragostea, cum sunt prietenii, familia ori fraţii, dar şi despre adevăruri mai complicate, ca de exemplu: dispariţia mea, a speciei umane, a Planetei şi chiar a Universului.” Admirabilă, augusta minciună a literaturii! Nu găsiţi? Ce ne-am face fără „minciuna” Artelor?
Peste acrobaţiile verbale, stilul parodic, epatant, tragic, mergând uneori până la absurd, Ioan-Cristian Iovian integrează în scriitură marile întrebări ale epocii postadevărului (şi ale internetului), tehnicismul, ştiinţificul, prejudecăţile cotidiene, exprimările sibilinice etc. configurând un pronunţat caracter antifilistin, anticonformist, antiacademizant etc., printr-o libertate „absolută”, prozodică (formală) şi de conţinut, prin concentrarea expresiei, rafinarea şi obscurizarea ei. Şi prin volumul Când o fi dat colţul ierbii…, poetul se opune, în direct, inerţiei, automulţumirii, lenei intelectuale, anchilozării dogmelor estetice, doctrinelor de orice fel. Desigur, cartea „de onoare şi mândrie” are mai mult un caracter insurecţional, decât artistic propriu-zis, şi continuă eforturile de căutare declanşate de expresionismul/ suprarealismul autohton/ european.
Dependenţa de ficţiune a scriitorului explică anticonvenţionalismul estetic şi preferinţa pentru experienţe „în sine”, fără finalitate…, explică visurile sale pentru Catedrala absolută, preferinţa de sorginte blagiană, pentru poetica tăcerii, pentru elixirul fantastic al ideilor şi poate şi convingerea (in)discutabilă că sfânta prostie este ilimitată şi, prin urmare, etern fascinantă, spre deosebire de inteligenţă care are limite, interdicţii, autocenzură. Îi aşteptăm cu real interes, următoarea carte… capabilă să se elibereze de (ne)fericitele constrângeri/ paturi procustiene (non)estetice etc. ce ar putea să scuze refuzul regulilor gramaticale şi poetice.

*Ioan-Cristian IOVAN, Când o fi dat colţul ierbii… (scrieri alese, de mine), Editura scriitorilor, Bacău, 2019

Nicolai TĂICUȚU

pe lângă el

la margine de câmp desprimăvărat
un cocean de porumb
golaș/ despuiat de frunze
lucios și cu vârful retezat de viscol
erect e încă

trece pe lângă el un câine hoinar
și-l udă la rădăcină
așa, din obișnuință

apoi
trece o adiere de vânt pe lângă el
ca un fel de râset

și în sens invers
trece pe lângă el o altă adiere
ca un fel de plânset

și asta numai pentru că
pe timpul diurn al zilei
umbra coceanului descrie un semicerc de 1800
aceeași umbră și ieri, și azi, probabil, și mâine
cu o tragere spre sine a dimensiunii
la amiază

Valentin POPA

Doina Popescu–Brăila și romanul de aventuri

Patroană (co-patroană) a Editurii Torent Press din Brăila, Doina Popescu-Brăila și-a editat întreaga operă de până acum în propria editură. Este o figură literară aparte, angajată într-un gen de literatură (de aventuri) care ar fi trebuit să-i genereze prosperitate, dacă vremurile ar fi fost de partea ei, dacă cererea de carte literară ar fi fost ceva mai mare. N-o interesează prestigiul literar, încadrarea în curente literare la modă și în grupări literare. Nici măcar statutul de membru al Uniunii Scriitorilor nu pare s-o intereseze prea mult. Dar scrie – și scrie bine și repede – romane de aventuri pe care se străduiește să le vândă prin țară cu prilejul târgurilor de carte la care participă personal. Nu avem informații despre tirajul în care și-a tipărit romanele, dar pe standul editurii pot fi găsite și cărți tipărite cu vreo 10-15 ani în urmă, alături de cele tipărite în anii din urmă. În ultimul timp strategia de marketing a acestei autoare a inclus „Ambulanța pentru literatură”, adică un microbuz asemănător celor utilizate de serviciile de ambulanță ale spitalelor de urgență, pe care stă scris anunțul „Scriitor la bord”. Mai este trecut numele și numărul de telefon al autoarei (editurii). Cu vreun an în urmă, a fost implicată într-un scandal intens mediatizat care putea s-o coste și viața. Reactivându-se legenda urbană cu răufăcătorii care răpesc copii pentru a le recolta sângele, au apărut „mărturii” ce vorbeau de o ambulanță neagră implicată în astfel de atrocități. Deși Ambulanța pentru literatură nu este neagră, la un moment dat, grupuri isterizate de persoane au năvălit asupra microbuzului parcat pe undeva, pe lângă Gara de Nord, fiind pe punctul de a o linșa pe distinsa scriitoare.
În producția de carte a editurii este implicată întreaga familie. Ca ilustrare, prezentăm caseta editorială a romanului Cafeaua de după… (Torent Press, Brăila, 2018): Corectura: Sabrina Popescu, Ingrid Popescu (fiicele autoarei). Coperta: Doru-Florin Popescu (soțul). Și tot ca ilustrare a genului de literatură pe care îl practică, oferim în continuare un scurt comentariu al acestei scrieri.
Cafeaua de după este un roman tipic de aventuri, ce include multe din calitățile și metehnele acestui gen literar. Narațiunea este plină de surprize și suspansuri, personajele se împart clar în pozitive și negative, binele se dovedește în final mai puternic decât răul, serviciile secrete sunt atotprezente și la fel locațiile exotice. Psihologia personajelor este superficial elaborată, prioritatea fiind de partea aventurii.
Personajul principal este o domnișoară virgină, Rita, care tocmai absolvea facultatea de drept când, la ultimul examen de specialitate, intră în conflict cu profesorul ei de drept, Budan, care se pretase la o hărțuire sexuală a tinerei studente. Aceasta însă, prevenită, îl înregistrase și-l amenințase că va face publice înregistrările. Pentru a o bloca și eventual pentru a o lichida, aranjează cu un coleg de-al ei, David, s-o ispitească într-o aventură turistică și eventual comercială la Istambul. Era în primii ani de după revoluție, când se manifesta cu intensitate setea românilor de câștig prin comerț. Rita se lasă convinsă, dar se trezește răpită de un interlop voinic (de fapt cumpărată de la David), ce-și câștiga existența de pe urma taxelor de protecție și a spectacolelor cu urși puși să danseze prin piețe. După două luni reușește să evadeze, dar devine imediat captivă a unei infractoare specializate în trafic de femei pentru bordelurile din Europa Occidentală. Este salvată de un prinț arab, care de fapt lucra în slujba Interpolului, cu care, în final, protagonista se căsătorește. Reprezentanții forțelor malefice sfârșesc tragic. Ursarul este mâncat de un crocodil, traficanta de femei este ucisă în închisoare de o colegă de celulă. Peste ani, Budan, fostul ei profesor de drept, asociat cu fostul ei coleg, David, devenit între timp notar, și cu un funcționar de bancă, pe nume – Canavar, pun la cale o afacere de milioane în domeniul imobiliar. Afacerea se prăbușește, Canavar este „sinucis” (împins în prăpastie) de parteneri, David sfârșește într-un „accident de circulație”, strivit de un TIR, iar Budan – arestat. Așadar s-a făcut curățenie în lumea ticăloșilor. Cei buni ies învingători.
Acțiunea romanului este susținută de un stil adecvat, nici arid, dar nici încărcat de metafore, miza stilistică fiind dată de atitudinea ironică și chiar bășcălioasă a autoarei în configurarea unor personaje care, prin potențial, susțin astfel de intenții.
În sinteză, putem aprecia că romanul de aventuri Cafeaua de după… este o bună realizare a genului.

Tudor CICU

Scena lumii de azi și galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

Cartea de schițe umoristice „Ce-i lipsește milionarului”, a autorului buzoian Mihai Sălcuțan, apărută la Ed. editgraph, 2019, continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe, într-o proză scurtă inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim. În textele sale inspirate din dramele oamenilor mărunți din diverse sfere de activitate, acolo unde se găsesc oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, autorul vine cu umorul aducător de relaxare, urmărind detaliul care să declanșeze poanta finală. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând doar aspectele urâte, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Astfel de portrete, țintuite ca într-un insectar al specimenelor corupte și dubioase, sunt configurate caricatural sub penița umoristului pornit să fixeze situații și comportamente. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc…), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător.
Astfel: în schița intitulată „Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica pățaniei autorului care fusese invitat din vreme la Festivalul umorului „Constantin Tănase” ținut la Vaslui și ajuns după spartul târgului din cauza unor slujbași ai societății, întorcându-l de la Mărășești la Buzău de câteva ori pentru niște chichițe ale unor legi prost înțelese, însă musai, zic ei, ar trebui aplicate și acolo unde nu e cazul, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Schița „Execuție testamentară” scoate în evidență istețimea femeii simple, persecutată o viață întreagă de avariția bolnavă a soțului cârciumar. Găselnița la care recurge femeia, pusă să jure „cu mâna pe Biblie” că va îndeplini porunca bărbatului și după moartea acestuia, îi va aduce acel zâmbet așteptat nu numai sorei femeii, speriată că i-a pus defunctului toți banii în cutiuța din sicriu, ci și cititorului. Pe omul simplu (din Atac de panică), asupra căruia s-a abătut norocul câștigului unui autoturism la tombola organizată de un supermarket cu ocazia Anului Nou, doar elementul caricatural al situației șoferului de „pompe funebre”, pus să îi conducă mașina către casă, îl scoate în evidență. Și aceasta nu-i decât o proză cu o știre oarecare, dar cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor doar prin poanta finală, ceea ce și urmărește prozatorul prin această alunecare subtilă spre comic și exasperare. O altă proză „Colacul de salvare”, ne vorbește despre beneficiile urbanizării (nu-i așa?) care merg mână în mână pe la noi cu încurcatele căi ale instituțiilor ocupate mai mult cu „pusul bețelor în roată”. Preotul de la țară (din Unde bate internetul), prins în carapacea informațională a tot felul de bloguri și conturi de facebook de pe internet, pentru a se face subtil înțeles, se folosește de pilde când internetul îi sare în ajutor. „Nu te pune cu elevii” este o schiță care ne vorbește despre latura educativă a școlilor, dar e și narațiunea cu trimiteri la bancurile hazoase ale elevilor isteți, cât și prinși în demonstrația unei pilule satirice construite pe un caz cât se poate de real, iar când „gluma” dacă-i glumă, trebuie dusă fie și pe fondul disperării celui în cauză până la capăt. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului: vezi și schița care dă titlul volumului „Ce-i lipsește milionarului”. În proze care dezvăluie lumea pungașilor tocmai eliberați din pușcării, cât și foști pușcăriași, care în libertate își reiau metehnele, ori lumea doctorilor, mergând în creionarea unor portrete asemănătoare cu cele din bancurile cu doctori și nebuni, cititorul nu are cum să nu-i descopere autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, al virtuților de povestitor și, deopotrivă, de fin umorist. Nu lipsesc schițele despre funcționari de stat, oameni politici care „ca toți parveniții din această sferă” sunt de o viclenie ascunsă „cu dexteritate în a minți, înșela, a promite vrute și nevrute fără nicio acoperire”, iar „la pofta lor de putere și de căpătuială prin orice mijloace s-a adunat tupeul fără limite, disprețul pentru toți ceilalți și servilismul față de cei care au pâinea și cuțitul în structurile decizionale de la București” (vezi: Secretele interesului național, proză care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării.). Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Și repet, mai în toate aceste proze scurte, poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecere de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar în primul caz, pentru a pedepsi, chiar dacă atât râsul nostru, cât și al prozatorului, devine unul de lehamite și disperare că trăim astfel de vremuri.
Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturate discret în corpul narațiunii cu accent satiric. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate de Caragiale…, și care reprezintă imitația comică a unei societăți ce nu se poate desprinde de comunism.

Nicolai TĂICUȚU

Necunoscuta de pe alte meleaguri

Recunosc că, în ultimul timp, am citit proză doar pentru a spune câteva cuvinte despre carte și autor la rubrica raftul cu cărți, în revista Spații culturale. O prezentare à la long a unei cărți de proză e altceva. Dar se pare că a venit timpul să răspund provocării unor colegi de breaslă și iată-mă în fața Necunoscutei lui Tudor Cicu, la propriu și la figurat. Un roman, după specificația din paranteză.
Am răsfoit cartea să văd dacă are ceva argumente, prefață sau postfață, cum se mai obișnuiește de altfel, dar n-am găsit decât câteva specificări, pe coperta a patra a cărții, ale apreciatei romanciere și critic literar, Diana Dobrița Bîlea, coleg de filială cu autorul de față. Citez: Nu știm cât este realitate și cât ficțiune în cartea Necunoscuta a lui Tudor Cicu, dar un lucru este cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată excepțional… Mi-a fost de ajuns acest fragment, pentru că m-a provocat și am purces la citit.
Acțiunea romanului se desfășoară într-un spațiu mai mult sau mai puțin exotic, Platamonas, un mic orășel în Grecia, cea plină de vestigiile miturilor antice, de care autorul, pentru fortificarea povestirii, le folosește din abundență – trimiteri la Homer, Hesiod, Herodot, Sofocle ori Euripide. Astfel de trimiteri face autorul și la Bătrânul și marea de Ernest Hemingway, sau la literatura rusă, ori la cultura muzicală clasică (creații de Liszt, de exemplu). Nu trece neobservată participarea lordului Byron la Războiul de Independență al Greciei împotriva turcilor.
Dar să trec la acțiunea propriu-zisă a romanului. Să fie roman de dragoste? Da și nu…. Acțiunea este condusă de Vlad Mateescu, autorul scrierii, un scriitor venit din România, în concediu, și cazat la un fost coleg de facultate, în lipsa acestuia. Ne este propusă ca eroină principală a romanului Iriana, o frumoasă tânără pianistă, de 22 de ani, cumva tulburată psihic, dar, uneori, cu aere de ștrengăriță (după spusele autorului). Aceasta trăiește o dragoste (ca și) neîmpărtășită pentru Nikos, pictorul, care a plecat nu se spune unde și este așteptat ore în șir pe o bancă la malul mării.
Vlad Mateescu, împreună cu doctorul Mazuriss și mama adoptivă a Irianei, Oteea, încearcă să dezlege misterul vieții Irianei și s-o aducă pe linia de plutire, la realitate. Dificilă întreprindere! În paginile de început ale romanului, în două rânduri, Iriana se află în aceeași încăpere cu cei trei, dar nu participă la discuție: o dată stă pe un fotoliu la fereastră și lucrează la goblen, iar altă dată cântă la pian.
Scriitorul, cu complicitatea celor doi amintiți mai sus, se hotărăște să facă o muncă de detectiv privind drumul enigmatic al Irianei și totodată promite că va scrie povestea celor doi, Iriana și Nikos.
Investigațiile lui Vlad încep cu orfelinatul din Atena, unde Iriana, cu vârsta doi ani, a fost adusă de un ofițer de marină, care a găsit-o printre dărâmături la Kifisia (unde avusese loc o mișcare armată locală), alături de o femeie moartă; investigația continuă cu deplasarea la Kifisia, locul de naștere a Irianei, unde se produce despărțirea de mamă și de fratele mai mare cu trei ani, Georgios (Asta se întâmpla cu o zi înainte de bombardament). Din motive de precauție, Brena, mama celor doi copii, fuge din localitate (din imprudență, își ucisese soțul, cel care făcea parte dintr-o grupare mafiotă, mare risipitor de bani și amenințat de colegi cu luarea fiului, dacă nu returnează o importantă sumă de bani); din același motiv, îi schimbă numele lui Georgios în Nikos, nume ce îl dă uitării pe primul. Ultimul popas al investigațiilor este făcut la Bitola, în Macedonia, unde încă mai trăia bunica Irianei.
Concomitent, în momente de singurătate autoimpusă, Vlad scrie, fragmentar, povestea celor doi. În textul romanului aceasta apare cu litere italice. Fragmentul de început al poveștii are loc la Pireu, prima ședere a Irianei după înfiere și unde se înfiripă o idilă între adolescenții Iriana, Nikos și, se pare, Chiril, prietenul lui Nikos. Apoi povestea își urmează cursul oarecum în paralel cu investigațiile lui Vlad.
Lucrarea e scrisă la persoana întâi, astfel că, vrând-nevrând, Vlad Mateescu se situează în mijlocul acțiunii, în detrimentul Irianei. Asta se datorează, cred, rolului de detectiv pe care și-l asumă autorul
Romanul are un final fericit: adevărul iese la iveală, Nikos și Iriana sunt frați, Iriana se mărită cu Chiril, toți trei se mută la Bitola, Iriana se angajează la filarmonică, iar Nikos la teatrul din localitate.

*Tudor Cicu, „Necunoscuta”, Editgraph, 2019