Spații culturale nr. 67 (4)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Hänsel și Gretel în pădurea luminoasă

„Merseră toată noaptea și mai merseră încă o zi, din zori și până în seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Și erau prăpădiți de foame ca vai de ei, că afară de câteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiți ce erau, sărmanii copii abia își mai trăgeau picioarele (…) cu cât mergeau, cu atât se afundau mai adânc în pădure. De nu le venea cât mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte”. În schimb, cei mai mici din familia Cernica la Barcelona, frățior și surioară, alergau sărind voioși pe trotuarul străzii care urca spre Parcul Gűell. Îi urmăream amintindu-mi de preferința pentru lectura înspăimântătorului basm al Fraților Grimm în ajunul Crăciunului. În copilăria învățământului primar eram înfricoșată de cruzimea părinților care își abandonau copiii în codrul întunecos, deoarece abia le ajungea mâncarea pentru ei, de disperarea sălbatică a lui Gretel împingând-o pe cotoroanță în cuptor. Povestea avea ceva sumbru și atrăgător deopotrivă, poate prin sfârșitul fericit și inima strânsă cu care o citeam, însă groaza se risipea nu mult mai târziu în beatitudinea vizuală și gustativă a căsuței de turtă dulce, marțipan și zahăr candel, dar tradițional în dimineața Crăciunului sub bradul împodobit. „Hänsel (…) rupse o bucățică din acoperiș, să-și dea seama ce gust are. În ăst timp, Gretel ronțăia de zor o spărtură din geam”.
Nu le-am zărit de departe pe drumul pe care venisem. Ne-au apărut deodată în față, continuate de zidul stâncos care înconjoară parcul, nu una, două căsuțe de basm, căsuța celor doi copii și căsuța vrăjitoarei. Căsuța lui Hänsel și Gretel, o apariție zveltă, cu o cruce, poate și roză a vântului, în vârful turnului subțire și înalt, ca și aceea a vrăjitoarei, cu o ciupercă otrăvită în creștet, ne-au fermecat din prima clipă fără diferențe de vârstă. Cât am colindat prin parc, le-am căutat mereu cu ochii și le-am simțit urmărindu-ne cu privirea.

Am mers pe lângă zid, un zid de piatră cenușie cu o cornișă de ceramică, traversată de benzi albe și roșii și decorate cu medalioane ocrotind înscrisurile „Park” și „Gűell” până la poarta laterală, convinși că vom ajunge imediat pe aleile sale, dar am aflat cu surprindere că, în număr limitat, biletele se terminaseră pentru ziua aceea. Dar poate, la alt ghișeu, am mai avea o șansă, dacă un grup, cu ghid și căști, putea să mai primească șapte persoane. Emoția celor mici a adus norocul de partea noastră, am plătit intrarea cu reducerile pentru minori și seniori respectate cu sfințenie peste tot în Barcelona, în vreme ce cei de vârsta biletului întreg s-au distrat aflând de la jubilata că în spaniolă „jubilar” înseamnă și „a ieși la pensie”, și „a se bucura”. Bucurie accentuată de contrastul cu dezamăgirea turiștilor, care nu se îndurau să se întoarcă de la poartă, ascultând încă o dată hotărârea municipalității care nu mai îngăduia în faimosul parc peste patru milioane de vizitatori pe an. „De ce?” au vrut să știe cei mici, pe care părinții îi cresc în spiritul îndemnului de a întreba ca să afle. În timp ce ei ascultau explicația tatălui, eu mă gândeam la cele mai vechi cărți de povești din casa noastră, pe care grija pe care le-o acordasem neîncetat nu izbutise să le apere de îngălbenirea hârtiei, de decolorarea cernelii de tipar și a culorilor cu care le îmbogățisem uneori ilustrațiile. Dar m-am scuturat de melancolie ca de niște fulgi de nea în octombrie mai iuți decât deschiderea umbrelei și m-am alăturat grupului căruia îi fuseserăm repartizați.
Ca toate creațiile lui Gaudí, genialul arhitect catalan – simt nevoia să adaug din nou epitetul, pur și simplu copleșită de originalitatea și măreția talentului, viziunii sale –, și acest domeniu al viului și artefactului într-o compoziție plină de fantezie, conceput la cererea bunului său prieten și mecena Gűell, invită, se pretează la mai multe lecturi. Una are legătură cu antichitatea greacă, prin alegerea terenului pentru asemănarea sa cu Delfi, cu trimiteri la trepiedul cu însuși buricul lumii în centru, locul miticului oracol, al Pitiei, dar și prin sala celor aproape o sută de coloane, hipostilul supranumit datorită manierei de construcție „templul doric”. Alta este neîndoielnic creștină, prin crucile căsuțelor, prin existența unei Golgote proprii, prin pietrele rotunde care mărginesc aleile evocând un rozariu. De asemenea, catalan și orgolios pentru sângele său catalan, Gaudí, care în tinerețea sa protestatară trecuse printr-o arestare pentru refuzul de a le răspunde oamenilor de ordine în spaniolă, nu putuse să-și lipsească parcul de simbolul acestei apartenențe, astfel că de un secol șarpele își scoate capul într-un hexagon împodobit cu cele patru benzi roșii pe fondul auriu al drapelului catalan. Desigur, aceste informații erau prea puțin importante pentru copilașii noștri la vârsta lui Hänsel și Gretel, care veniseră și aici cu câteva dintre jucăriile preferate, făpturi din desenele animate și un șerpișor trandafiriu din plastic, Roza, cu care își însuflețeau popasurile dictate de opririle grupului, altminteri în amețitoare rotire în preajma noastră, cu privirile îndreptate când spre o gâză, când spre un fluture sau o floare, dar mai ales spre creaturile de poveste care străluceau chemător în lumina soarelui urcând spre amiază.

Ca și micuța Roza ținută la piept de Maruca, inofensivi, deși uriași, șerpii târându-se pe balustrade și șerpii-potecii au cucerit rând pe rând. Nedeslușind în catifeaua trepiedului pielea lui Piton în varianta sa malefică, frățior și surioară nu se mai săturau să-i mângâie capul în ipostaza binefăcătoare, de păzitor al apelor aducătoare de sănătate, de sursă a unor leacuri în medicină, un cap în diferite nuanțe de brun, ca și fructele de eucalipt care îl înconjurau pe o curgere de bucăți de ceramică albastre. Bucăți de ceramică, de sticlă sparte și reunite în amețitoare mozaicuri, pardosind făpturi și construcții, plăsmuind arbori și animale, trencadís, în catalană, este tehnica inventată și adusă la apogeu de Gaudí, semn distinctiv al creațiilor sale, minunat colorate, întotdeauna scânteietoare, chiar și în zile mai puțin senine decât a plimbării noastre, cum le admirasem la ceas de ploaie și pe fațadele Sagradei Familia. Dar, desigur, cel mai mult între vietățile parcului avea să le placă, și lor, și nouă, și nu numai nouă, o permanentă aglomerație în jurul ei făcând imposibilă o fotografie completă, celebra salamandră, atât de frumoasă și atât de iubită, încât a ajuns să se numere printre emblemele Barcelonei. Istoria puterii sale magice, de a stinge focul, ne-a făcut pe toți visători. În pădurea întunecoasă a basmului lui Grimm, salamandra ar fi putut să înghită flăcările din cuptorul în care vrăjitoarea voia să o rumenească bine pe Gretel, ca apoi să o mănânce. Dar aici, în plină lumină, ce putea să facă? Să ne încânte, să ne aducă bucurie cu apariția sa de poveste, cu smalțurile azurii, portocalii, bleumarin și nisipii ale făpturii sale fabuloase! Asemenea ei, și lunile și sorii de pe plafonul ondulat din hipostil, cu uluitoarea sa sugestie de moliciune, capătul coloanelor pierzându-se parcă în nori. Începem să-i numărăm, sori ai tuturor anotimpurilor și ai timpului artei, dar renunțăm, cuprinși de un ușor vertij, pe care l-am încercat și între trunchiurile înclinate care susțin viaductele de pe terenul montan al parcului, și între picioarele de elefant mineral ale grotei de sub splendida scară vegheată de șarpe și salamandră, cu un pocal susținător în centru.
De aceea, trecem la altceva, urcăm în piața largă să căutăm micile comori plastice zugrăvite în ceramică și sticlă pe aversul banchetei spiralate, apoi coborâm să le deslușim pe cele de pe revers, de deasupra coloanelor care o susțin în această parte, preschimbând-o într-un neașteptat acoperiș modern al templului doric. Piața, gândită de Gaudí în urmă cu o sută de ani pentru mari spectacole și evenimente sociale, este căutată acum pentru priveliștea orașului și a mării și pentru nemaivăzuta sa banchetă, considerată una din marile opere de artă ale secolului XX. Pe partea din afară, albă, tablouri colorate cu forme animale, cu semne zodiacale, cu stele și comete, pe cea dinspre interior, o varietate extraordinară de imagini decorative, trandafiri, frunze, ramuri, cruci, cifre, cuvinte în catalană, figuri geometrice. Apoi, cu sentimentul că ne-am rătăcit de grup, dar siguri că ne vom reuni la urmă, toți purtăm semn distinctiv o brățară albastră, o privim îndelung pe femeia cu un coș pe cap, o lucrătoare umilă cu ținută regală, singura siluetă umană a parcului, admirăm potirele înalte cu agave verzi în creștet, palmierii de piatră din înaltul cărora curg plante verzi și spre care urcă flori agățătoare, ascunzând intrări spre grotele secrete ale muntelui.
Dar iată-ne, venind acum din parc spre ieșire, la căsuța vrăjitoarei, cu expoziția sa permanentă despre „Gűell, Gaudí și Barcelona”, și la aceea a lui Hänsel și Gretel, cu mărgăritarele și nestematele luate din încăperile cotoroanței: cărți, jucării, dulciuri, suveniruri, toate purtând amprenta basmului scris de Gaudí pentru orașul vieții sale. O mică scară duce la catul de deasupra și la ferestruica sa, în chenarul căreia fetițele și băiețeii își arată chipul părinților și aparatelor lor de fotografiat, apoi vine rândul părinților și bunicilor să o urce ca să vadă și de aici minunatul Park Gűell. Cu fiecare treaptă pe care se înalță întineresc mai mult, când ajung la ferestruică sunt iar copiii care au fost. Este darul de care au parte sub ramurile însorite ale bradului de Crăciun.

FAPTE CULTURALE

În perioada 3-4 octombrie 2019 s-a desfășurat la Tecuci Festivalul Internațional al aforismului pentru românii de pretutindeni. Organizatori au fost Primăria Tecuci, Fundația „Pelin”, Biblioteca Municipală „Ștefan Petică”, cu parteneri media-reviste: Ateneu, Baaadul literar, Cervantes, Literatura și artă, Plumb, Salonul literar, Cadran cultural, Spații culturale, Detectiv cultural, 13Plus, Cronica veche, Tecuciul literar-artistic, Axis libri, Porto Franco, Pro Saeculum, Scriptor, Flacăra lui Adrian Păunescu, Cronica timpului, Dunărea de Jos, Atitudini, Scârț!, Academia bârlădeană, Școala gălățeană; ziare: Realitatea, Viața liberă, Certitudinea; online: citatepedia.ro.
Președinte de Onoare, Prof.univ. C-tin Frosin
Președinte al Fundației „Pelin”, Eugen Doru Pelin;
Președinte al Festivalului, Vasile Ghica.

PALMARES

Trofeul Sapiens Piroboridava: NICOLAE MAREȘ – București
Trofeul Sapiens Piroboridava: POMPILIU COMȘA – Galați
Trofeul Sapiens Piroboridava: CONSTANTIN ARDELEANU – București
Trofeul Sapiens Piroboridava: MIRCEA OPREA-Botoșani
Premiul revistei CERVANTES, Premiul I: DOREL VIDRAȘCU – București
Premiul I: VIOREL VINTILĂ (S.U.A.)
Premiul al II – lea: DAN MOVILEANU – Tecuci
Premiul al II – lea: GABRIEL PETRU BĂEȚAN – Arad
Premiul al III – lea: GEORGE BUDOI – București
Premiul al III – lea: ALINA BREJE – (Italia)
Premiul special Iorgu Iordan: LETIȚIA COZA – Deva
Premiul special Hortensia Papadat Bengescu: ION CUZUIOC – Rep. Moldova
Premiul Special Ion Petrovici: GEORGE DRĂGHESCU, Tg. Jiu
Premiul special Calistrat Hogaș: CONSTANTIN COTLARCIUC, Iași
Premiul special Cocuța Conachi: GEORGE GEAFIR, Craiova
Premiul special Ștefan Petică: ELIS RĂPEANU, București
Premiul special Anton Cincu: MIHAI BATOG-BUJENIȚĂ, Iași
Premiul revistei „Axis libri”, Galați DANIELA TOMA, București
Premiul revistei „Plumb” din Bacău: LIVIU ZANFIRESCU, București
Premiul revistei „Antares”, Galați: VASILE PONEA, Tg. Jiu
Premiul revistei „Meridian Cultural”, Vaslui: ȘTEFAN MÂRZAC, Iași
Premiul revistei „Salonul literar”, Odobești: CORNELIA URSU, Iași
Premiul al II-lea al Festivalului, premiul I la Turnirul aforiștilor și premiul de popularitate, precum și premiul revistei „Spații culturale” i-au revenit scriitoarei FLORENTINA LOREDANA DALIAN.

EXISTĂ ASTĂZI SCRIITORI CARE AU SCRIS MAI MULTE CĂRȚI, DECÂT AU CITIT
(anchetă literară)

Pe la începutul toamnei, s-a desfășurat la Tecuci cea de a III-a ediție a Festivalul Internațional al Aforismului, pentru românii de pretutindeni. Manifestarea are deja un palmares destul de bun. Și-au legat numele de ea câteva personalități marcante: acad. N. Dabija, prof. univ .Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, prof. univ. C-tin Frosin, cel mai valoros traducător român de limbă franceză, François Vaucluse, savant de renume la Sorbona. În cele trei ediții, pe lângă concurenții noștri, au primit premii și români din: Canada, SUA, Italia, Franța, Israel și Rep. Moldova. O noutate de top: elevii participă ca actori, nu ca spectatori. Ei caută aforisme pe Internet, le grupează tematic, le comentează, se contrazic, fac desene după ele. Admirându-le creativitatea, Naji Naaman (Liban) a tipărit o carte cu încercările lor, „Gânduri desenate” (desene și aforisme), în condiții grafice de excepție, în șase limbi, 3000 de exemplare și a fost difuzată în multe țări. Edităm și o antologie, în care un capitol este intitulat anchetă literară. Am extras pentru dvs. răspunsurile formulate de scriitorul Ionel Necula, critic și istoric literar, eseist (Tecuci).

V.Ghica, președintele Festivalului

V.G. – Credeți că este necesar un nou „descălecat” cultural al lumii?
Ionel Necula – În general, termenul descălecat semnifică un anumit început, ceea ce nu se potriveşte fenomenului cultural, care reclamă achiziţii, cumuluri şi continuitate, dar admit că emanciparea culturală a unei comunităţi implică măsuri ferme, încurajări şi o mai generoasă redistribuire a PIB-lui românesc. Chiar dacă rezultatele nu se văd imediat, investiţia în cultură rodeşte şi contribuie la ridicarea mediei culturale şi a nivelului general de cultură.

V.G. – Mai este scriitorul „floarea de colț” a condiției umane?
I.N. – Nu mai este, s-a demonetizat, a devenit un muritor obişnuit, o posibilitate împlinită, spre deosebire de ceilalţi – scriitori şi ei, dar cu o posibilitate ratată sau, mă rog, neîmplinită. Care mecanic, menajeră, electrician, tractorist nu-şi face o reclamă arogantă din abilităţile sale scriitoriceşti şi nu-i convins că viaţa lui este un roman, pe care nu l-a scris din lipsă de timp?
Au apărut atâţia scriitori care au scris mai multe cărţi decât au citit în toată perioada formării lor intelectuale, că fenomenul ar trebui să îngrijoreze societatea. Toţi ştim că o meserie nu se poate învăţa decât făcând ucenicie îndelungată la marii meşteri, dar nu suntem la fel de fermi când este vorba de literatură. Aici toate sunt permise. O dovadă? Vedeţi literatura deţinuţilor de drept comun, care şi-au scurtat anii de pedeapsă ca urmare a unor îngălări amatorice. Din nefericire, fenomenul este generalizat. L-am regăsit la Galaţi, la Vrancea, la Buzău, Prahova, Bucureşti, Iaşi – la fel de agresiv şi de indolent. O anumită manelizare a malignizat până şi cea mai delicată dintre îndeletnicirile omeneşti.

V.G. – Care sunt, după opinia dvs., capodoperele literaturii noastre postcomuniste?
I.N. – Orice ierarhizare a scriitorilor şi a lucrărilor lor este riscantă, subiectivă şi neconvingătoare. După moartea celor trei mari – Buzura, Marin Preda şi Fănuş Neagu nu ne-a mai rămas decât să stăm cu ochii pe Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu. Amândoi candidează la o recunoaştere internaţională şi chiar cred în şansele lor. Cred că Solenoid şi Drumul la zid au toate şansele de a fi recunoscute ca lucrări articulate şi cu priză la cititori.

V.G. – Cum pot fi înlăturate efectele deculturalizării manifestate în România în ultimele decenii?Ce rol ar trebui să aibă școala? Dar scriitorii?
I.N. – Înainte de a fi eradicată, deculturalizarea, degradarea culturală a societăţii româneşti trebuie descurajată. Avem un sistem de biblioteci încadrate cu un personal exagerat de numeros, dar n-am întâlnit un interes pentru încurajarea cititorilor celor mai harnici şi nici administraţiile teritoriale nu s-au îndemnat într-un astfel de proces. Sigur că şcolile şi instituţiile de cultură au o misiune mai directă în această privinţă, dar mă tem că procesul de emancipare trebuie început tocmai cu cadrele care activează în aceste instituţii. Într-o situaţie
asemănătoare se află, din nefericire, şi biserica, slujitorii ei. Scriitorul? Are, fireşte, şi el un rol – acela de a elabora lucrări valoroase.

V.G. – Considerați că rețelele de socializare pot fi utilizate mai intens în procesul de difuzare a literaturii, în general, și a aforismului în special?
I.N. – Orice formă de difuzare este binevenită, câtă vreme nu face concesii de calitate şi de valoare. Aştept momentul când televiziunile îşi vor lua în serios rolul de secretar particular al fiecărui abonat. Aforismul? Da, este o formă sprinţară de a furniza un adevăr, dar omul nu are nevoie doar de adevăruri gata procesate, ci de căutarea lui, de râvna de a rămâne conectat la marea cultură universală şi de a-şi asuma singur misiunea asumării lui. Shakespeare nu poate fi substituit cu o carte de aforisme. Pe Schopenhauer nu l-au impus aforismele sale, ci opera, Lumea ca voinţă şi reprezentare.

V.G. – Apreciați că festivalul nostru a contribuit la creșterea vizibilității aforismului românesc pe plan intern și extern?
I.N. – Da, fireşte, reunirea atâtor intelectuali nu poate fi decât binevenită. Chiar numai schimbul de idei şi informaţii între ei este un mare câştig. Este şi un prilej ca scriitorii între ei să facă un schimb de cărţi şi reviste de cultură, să faciliteze colaborări şi alte forme de interacţionare.

V.G. – Sunteți de acord cu înființarea unei asociații naționale a aforiștilor din România?
I.N. – Nu, ideal ar fi ca U.S. să înfiinţeze o secţie specială, aşa cum există o secţie a literaturii pentru copii sau cea a traducătorilor.

V.G. – Vă rugăm să ne transmiteți sugestii privind diversificarea manifestărilor organizate în cadrul festivalului nostru.
I.N. – Ideal ar fi ca Festivalul să fie prefaţat de o dezbatere (masă rotundă, simpozion, sesiune de comunicări ştiinţifice), privind corifeii acestui gen literar. Ar fi şi o formă de omagiere a celor ce s-au remarcat în acest gen şi, dacă se poate, comunicările susţinute să alcătuiască conţinutul unei cărţi apărute post-festum.

Distribuie: