De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (4)

SOARELE SĂRĂCIMII

Din vremuri imemoriale Soarele a fost și a rămas simbolul ideii de egalitate între oameni. Poate că tocmai de aceea democrația s-a născut pe pământul vechii Eliade, pe țărmul Mediteranei, într-unul dintre cele mai însorite locuri de pe planetă.
Pentru cei săraci Soarele este singurul lucru din lumea asta pentru care nu au fost nevoiți vreodată să se lupte cu cei bogați. Iată de ce lumina sa a devenit în timp un simbol al libertății, al adevărului, al bucuriei de a trăi, în vădit și ireversibil contrast cu întunericul, cu bezna, sălaș al rușinii, al minciunii și durerii.
Unul dintre cei dintâi oameni care și-au însușit acest simbol, făcând din el un reper absolut și adoptând, totodată , un mod de a fi unic în analele timpului său, a fost filosoful Diogene, zis și Cinicul pentru că disprețuia bogățiile și convențiile sociale locuind într-un butoi. Faima sa a străbătut repede întreaga Eladă, stârnindu-i curiozitatea chiar regelui Alexandru Macedon care, intrigat, i-a făcut o vizită în Corint. Convingându-se că nu are de-a face cu un nebun, ci cu unul dintre cei mai înțelepți supuși ai săi, regele s-a declarat dispus să-i ofere orice și-ar dori. „Da, i-a răspuns Cinicul Diogene , dă-te la o parte din lumina soarelui meu!”
Paradoxul vremurilor pe care le trăim astăzi constă în aceea că săracii de azi nu mai găsesc în ei nici măcar puterea de a fi cinici, precum Diogene, cu cei ce le poartă sâmbetele. Frații noștri sârbi simt cel mai bine pe propria piele acest adevăr. Și nici noi, românii, nu ne simțim prea bine.
În timp ce sârbii suportă cu stoicism flăcările războiului, noi, românii, ne lăsăm striviți zilnic sub povara ucigașă a „bombelor psihologice”, integrându-ne treptat într-un peisaj apocaliptic, în care lupta pentru existență merge până la anihilarea fizică a semenului de alături.
Cotidianul a devenit absurd: mass-media difuzează permanent știri care frizează nebunia, politicienii zâmbesc la bieții alegători în timp ce-i anunță că au stabilit noi impozite sau că au crescut peste noapte toate prețurile și tarifele, după care părăsesc țara in corpore pentru a umbla prin deșerturile Africii după potcoave de cai morți. Puternicii Planetei se perindă unul după altul prin saloanele somptuoase de la București promițându-ne la o șampanie marea cu sarea, dar, ca un făcut, după fiecare nouă vizită, viața românilor devine și mai grea. Nu a mai rămas nimic de spus, nimic neotrăvit, nimic de înțeles!
Doar Soarele care răsare și apune la fel de maiestuos, la fel de generos, a mai rămas așa cum îl știm din vremea copilăriei, alinându-ne sufletele pline de amar, înfruntând, parcă, pâcla de venin în care omenirea orbecăie cu disperare, numai el, Soarele sărăcimii continuă în fiecare dimineață să le mai dea un dram de curaj celor sărmani în lupta lor de fiecare zi cu o viață lipsită de sens și de consistență.
E timpul ca prin piețele publice să apară un nou Diogene cu o lanternă aprinsă în mână ziua, în amiaza mare, și care, atunci când îl vom întreba mirați ce caută, să ne răspundă la fel de senin ca în urmă cu două mii trei sute de ani: „Caut un OM!”

REPETABILA OROARE

Nu credeam că după zece ani de la așa-zisa revoluție română, un participant activ la schimbarea fostului regim politic pe „baricadele” vrâncene va avea vreodată tupeul să-mi explice că viața de calvar pe care o trăim astăzi cu toții se datorează atitudinii nu știu căror evrei față de România și față de români.
Mergând alături pe principalul bulevard din Focșani, domnul în cauză, care este considerat astăzi unul dintre membrii marcanți ai elitei politice locale, îmi explica cu lux de amănunte că dacă evreii vor să primim bani, vom primi, că dacă evreii vor să ne lase să facem comerț internațional, vom face, dacă nu, nu. Pentru domnia sa toate relele din lume au o singură explicație: poporul evreu. El a creat comunismul, el i-a provocat și căderea, el provoacă războaiele, falimente naționale și toate nenorocirile de pe Pământ.
Întotdeauna când o țară a trecut prin mari crize economice sau politice, vinovați au fost găsiți evreii. Așa s-a întâmplat de pe vremea Romei antice și până pe timpul lui Hitler. Nu credeam, totuși, că după ce Omul a făcut primii pași pe Lună și miracolul Internetului va face din planeta noastră un unic și irepetabil habitat, antisemitismul, această siglă a Infernului, a mizeriei morale și a celei mai rușinoase impotențe politice, va mai răbufni vreodată la lumină cu o asemenea furie.
Îmi pare rău că acestei rubrici i-a fost dat să se încheie pe un ton pesimist. Cu un an în urmă, prin bunăvoința prestigioșilor confrați din redacția ziarului, aici s-au tipărit două tablete în care elogiam din toată inima poporul evreu, poporul ales al lui Dumnezeu, evidențiind atunci uriașele sale merite în întreaga evoluție a omenirii, contribuția sa covârșitoare la toate marile momente ale istoriei lumii.
Cu sinceră amărăciune constat că textele mele nu au avut nici o influență asupra unora dintre așa-zișii noștri oameni politici. Mă gândesc cu groază că mâine-poimâine se vor mai găsi și alți politicieni care, puși în fața unor momente grele, în loc să-și dea demisia și să iasă cu fruntea sus din viața publică, își vor justifica neputința sau nepriceperea prin fulminante discursuri antisemite, obligând, astfel istoria să se târască din nou pe brânci prin cea mai degradantă mocirlă a spiritului uman.
Mulțumind tuturor cititorilor ziarului pentru răbdarea cu care atât amar de vreme au citit și modestele mele tablete, îi rog în încheiere să-mi permită să le adresez din tot sufletul creștinescul „Hristos a înviat!”. Evreul Hristos!

POPORUL MONDIAL

Deși într-un plan al subtilităților subțiri cei doi termeni de mai sus par să compună o sintagmă oarecum neobișnuită, în fapt ei definesc un adevăr din care omenirea încearcă dintotdeauna să-și construiască un ideal. El a existat cândva, pe vremea când toți oamenii de pe Pământ vorbeau o singură limbă și când unitatea lumii de atunci a făcut posibilă construirea Turnului Babel.
Omenirea și-a pierdut , însă, echilibrul primordial atunci când ÎNTREGUL s-a spart în mai multe părți, când UNUL a devenit MULTIPLU. De atunci, neîncetat, fiecare parte își revendică prin orice mijloace supremația asupra planetei. Tot de atunci omenirea trăiește nostalgia acelui ÎNCEPUT, a acelei UNITĂȚI primordiale imposibil de recuperat. Asemenea unui mecanism infernal, gândirea umană pendulează generație după generație între unitate și disoluție. După ce curg valuri de sânge pentru a se crea un imperiu, alte valuri de sânge se varsă pentru a-l fărâmița în componentele inițiale.
De mii și mii de ani acestea sunt extremele fundamentale între care și-au măcinat energiile toate generațiile.
Apariția lui Iisus a fost, este și va rămâne pentru întreaga omenire singura șansă de a se regăsi pe sine însăși, de a-și regăsi, adică, acea pierdută UNITATE originară.
El s-a jertfit pe Sine însuși pentru a șterge păcatele tuturora, nu numai ale unora, și a promis învierea tuturor oamenilor indiferent de obârșia lor. Întreaga Sa învățătură este dominată net de ideea de iubire necondiționată fața de aproapele tău. Iubindu-l pe celălalt ca pe tine însuți înseamnă a recunoaște, în fond, că și tu și acela și, la urma urmei, toți ceilalți oameni sunt părți inseparabile ale aceluiași ÎNTREG, unic și indestructibil. De aici și interdicția majoră de a nu ucide. Căci orice crimă e un atentat asupra echilibrului universal și, implicit, un început al disoluției UNITĂȚII lumii.
Mesajul învierii lui Iisus a găsit omenirea nepregătită pentru a-l înțelege în toată profunzimea sa Inițial, nici chiar proprii Săi Apostoli nu au crezut. Se spune că mâna lui Toma necredinciosul, cu care a ținut să-l atingă rănile pentru a se convinge că Iisus este chiar Cel înviat, i-a rămas roșie de sânge până la moarte.
După treizeci de ani de la Răstignire, în primăvara anului 58, însuși Apostolul Pavel, în prima sa epistola către Corintieni, era încă nevoit să afirme: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat și a-nviat a treia zi; i se arătă lui Petru și pe urmă celor Doisprezece Apoi se arată deodată la mai bine de cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc încă, iară unii au murit”.
Și astăzi mai sunt destui cei care, deși își fac cruce cu prefăcută evlavie, nu au înțeles mesajul lui Iisus „Mici de suflet, mari de patimi”, ei continuă să-și etaleze cu trufie inconștientă răul pe care-l fac zi și noapte semenilor lor în numele unor interese care nu au adus omenirii decât mizerie și moarte.
Niciodată adevărurile rostite de Giovanni Papini în vestita sa „Rugăciune către Hristos” nu au fost mai actuale ca în zilele noastre: „Națiile îndestulate le osândesc la înfometare pe cele sărace, răzvrătiții își omoară stăpânii de ieri, stăpânii pun să-i ucidă pe răzvrătiții simbriașilor lor; noi dictatori, folosindu-se de destrămarea tuturor sistemelor și regimurilor, mână țări întregi spre foamete, spre măcelărire și prăbușire”.
Nu ne-a mai rămas decât speranța în noi înșine. Nu e nevoie să-ți negi trecutul ca să-ți croiești un viitor.

REQUIEM PENTRU ZIUA DE MÂINE

În toamna anului trecut, în tableta intitulată „Ala, bala, imperiala!”, semnalam cititorilor pe acest colț de pagină faptul că la Split, în Croația , Papa Ioan Paul II a binecuvântat avioanele NATO și i-a îndemnat pe piloți să bombardeze Iugoslavia. Sincer, nu credeam că așa ceva va fi posibil și chiar îi lăudam pe conducătorii NATO că nu au ținut seamă atunci de cea mai degradantă binecuvântare de care mi-a fost dat să aud în acest blestemat secol.
Iată, însă, că, în ciuda deșartelor mele speranțe , inimaginabilul s-a produs.
Nu vreau să cred că ar exista vreo legătură între gestul Suveranului Pontif și hotărârea intempestivă a celor 18 state catolice ale NATO (MINUS Grecia) de a-i ataca pe sârbi.
Sunt convins, totuși, că pretutindeni în lume catolici sau ortodocși, protestanți sau neoprotestanți, oamenii simpli și săraci, nevoiași cu frica lui Dumnezeu, se roagă fiecare în lăcașurile lor sfinte și aprind sâmburi de lumină pentru sufletele celor ce cad nevinovați sub ploaia de foc din Iugoslavia.
Dacă democrația, drepturile omului, ale femeii, ale copilului și toate celelalte așa-zise „cuceriri” ale lumii civilizate înseamnă ura crâncenă și nu iubirea pentru aproapele tău, atunci, mai bine, lipsă!
Nu știu dacă piloții NATO, care-și teleghidează rachetele cu râvnă către oamenii aflați pe pământ, la zeci de kilometri sub aripile avioanelor lor ultrasofisticate, se gândesc la propriile mame sau la proprii lor copii ori numai la banii pe care-i vor primi pentru crimele lor. Nu știu nici măcar dacă-și dau seama ce fac…
Ce știu sigur e doar faptul că după operațiunea „Furtună în Balcani” lumea nu va mai fi niciodată ce a fost înainte de această prostie de proporții planetare.
Probabil că, așa cum s-a întâmplat de-atâtea ori în ultimele două milenii de istorie, politica, această distinsă târfă a tuturor timpurilor, va mai îngropa o dată (pentru a câta oară?) și această hecatombă și-și va decora cu pompă mizerabilele slugi ridicate la rang de „eroi”, „figuri memorabile” ș.a.m.d.
Mă întreb, totuși, cu perversă nedumerire ce va mai avea să ne spună Papa nouă, ortodocșilor din România, când va veni să ne viziteze anul acesta, pe 4 mai, la București?
Poate vreo poveste cu sârbi , cu kosovari și cu ardeleni plecați în bejenie…

STATUL DE… DREPȚI!

Niciunul dintre actualii locuitori ai planetei nu a fost martor direct al momentului în care s-a instaurat dictatura lui Hitler ori cea a lui Stalin – cele două mari catastrofe ale acestui secol. Așa că, neavând termen de comparație în realitatea imediată, niciunul dintre noi nu va sesiza în mod adecvat momentul în care s-ar putea repeta instaurarea unei noi dictaturi.
Ce știm sigur este faptul că, după prăbușirea unei dictaturi, beția libertății a condus în termeni de o exactitate aproape matematică la crearea premiselor unei noi dictaturi, și mai dure decât precedenta.
Ce mai știm apoi sigur este faptul că orice dictatură începe cu acel mic și aparent nesemnificativ ordin, atât de obișnuit în armată: „DREPȚI!” E momentul de captare a atenției bieților răcani, cu care începe lungul lor drum către un alt moment de libertate, presărat cu toate mizeriile și umilințele posibile ale unei vieți petrecute în cea mai severă disciplină care, de fapt , nu duce nicăieri. Căci asta reprezintă în realitate orice dictatură: încordarea voinței unor popoare întregi pentru a realiza CEVA doar de dragul de a face acel CEVA și nimic mai mult. Abia când vine momentul să faci inventarul unei dictaturi, constați că, după o viață de servituți stupide, nu te-ai ales decât cu câteva portrete colorate, ceva cărți tipărite în condiții de lux, un maldăr de „materiale de propagandă” și, multe, mult prea multe alte lucruri depășite moral și fizic, toate de proastă calitate încă de pe când erau noi, dar care făceau parte din zestrea poporului condus de cârmaci, stejarul sau cum vreți să-l mai numiți, de regulă spre cele mai înalte culmi.
Orice dictatură îți cere să te sacrifici zi și noapte, ca într-un antrenament infernal, pentru o luptă cu ceva sau cu cineva, care nu va avea loc niciodată. Pentru că până să te întâlnești cu acel ceva sau cineva, dictatura dispare și lumea își ia „portița de libertate”. Și, ca într-un tragic joc kafkian, totul se reia de la capăt.
În timp ce comunismul își dădea ultima suflare în umbra Cernobâlului dominat de zâmbetul pervers al acelui luda pătat pe frunte de ia Kremlin, un așa-zis vizionar de peste Ocean pregătea cu metodă Marea Dictatură care va pune capăt Lumii la acest sfârșit de mileniu și pe care el o numește (Nu, nu vă temeți , nu societatea socialistă multilateral dezvoltată!) Democrația Secolului XXI.
Mai întâi, invocând faptul că tot ce există astăzi în lume, de la bucătărie și până la marile sisteme politice și religioase, a căzut deja în desuetudine, nemaifiind apte pentru un viitor despre care nu ni se spune decât doar că va exista, pe un ton mieros, precum lupul din „Capra cu trei iezi”, „marele vizionar” ne mărturisește spășit că toate cele amintite mai sus „au mare nevoie de modificări radicale”. Apoi, după ce ne aruncă așa, în trecere, o vorbă într-o doară, cum că „aceasta (schimbarea) nu exclude posibilitatea violenței pe drumul spre ziua de mâine”, și după ce mai constată, puțin nervos, că vor fi și mulți oameni politici care nu-i vor împărtăși părerile, carnivorul vizionar își arată, în sfârșit, colții însângerați în toată splendoarea lor funebră: „Dar majoritatea (oamenilor politici , n.n.) nu se vor da la o parte decât atunci când cererile din afară vor deveni irezistibile sau când criza va fi ajuns atât de avansată și atât de apropiată de violență, încât nu vor mai avea nici o alternativă”.
Iată deci cum se complotează azi în văzul întregii lumi împotriva tuturor statelor, a tuturor popoarelor care ar îndrăzni să se opună „marilor” idei ale domnului Toffler, pretins revoluționar modern. Așa-zisul său spirit revoluționar a fost însă „fumat” demult, încă de pe vremea lui Napoleon de la care măcar ne-a rămas Codul Civil. Că din partea dumnealui nu cred că ne vom alege cu altceva decât c-un război ori cu o dictatură, ambele fatale.
Există și un terorism al ideilor politice. Când a avut în spate aurul german și Armata Roșie, l-a practicat și Lenin. Când a avut în spate partidul nazist și banii bancherilor știm noi care, l-a practicat și Hitler. Astăzi îl practică domnul Alvin Toffler care are în spate , la nevoie, mașina de război americană și, probabil, și o altă forță, invizibilă sau numai bănuită deocamdată, care știe foarte bine să-l pună să-i strige omenirii: „Drepți!”
Păcat că și la acest sfârșit de mileniu încă se mai găsesc unii care confundă omenirea cu un pluton de răcani.

ELEVUL MIHAI EMINESCU

Pentru români viața lui Mihai Eminescu nu mai reprezintă de mult o simplă biografie a celui mai mare poet al lor. La Ipotești, cei care locuiesc astăzi acolo vorbesc foarte rar despre el. E ciudat, dar când aduci vorba despre Eminescu, ei te conduc tăcuți la Casa Memorială, la micul cimitir de – alături, unde-și dorm somnul de veci părinții poetului, după care deschid plini de evlavie ușile bisericii celei noi și ți-1 arată în dreapta intrării pe Eminescu pictat printre sfinți în picioare, scriindu-și cărțile. Pentru ei Eminescu nu mai e om, ci un sfânt. Pentru ei nu mai e nevoie să spui nimic despre el, ci doar să peregrinezi la locu-i de naștere și să i te închini. Și, poate, acesta este singurul lucru esențial care ne-a scăpat tuturor în ce-1 privește pe Eminescu: faptul că, după 110 ani de la trecerea sa în neființă, biserica noastră nu l-a trecut încă în rândul sfinților pe acela dintre români care a contribuit în mod genial la nașterea limbii române literare în care, câteva decenii mai târziu, Gala Galaction avea să traducă Biblia pe care o știm astăzi cu toții. Mi se pare cât se poate de firesc ca țăranii din Ipotești să fi înțeles cu mult mai devreme și mai bine acest lucru decât acei (îmi pare rău că trebuie s-o spun !) intelectuali care, ahtiați după „binefacerile” Europei, s-au lepădat în grabă pentru un pumn de arginți și de Eminescu și de „Miorița”, ba chiar și de laptele supt de la mama lor.
Dacă vom încerca, totuși, să privim o clipă copilăria lui Eminescu prin ochii celor care i-au fost colegi de școală, vom vedea, poate, mai bine izvoarele uriașului său spirit care dăinuie și va dăinui întotdeauna, în pofida oricărui dictator, nu numai la nivel național.
Vasile Bumbac , unul dintre aceștia, ni-1 descrie pe Eminescu la vârsta de 8 ani: „Naiv, veșnic râzând și recitând pe de rost balade populare. Avea o memorie excelentă și era de toți agreat”.
T.V. Stefanelli , un alt coleg, ni-1 descrie așa cum arăta la 11 ani: „… mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea Iată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea, însă, rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat. Aproape la fel și-l amintea și un alt coleg, preotul Gheorghe Gheorghian: „Oacheș, cu părul ca pana corbului și tenul închis; ai fi zis: ia, un pui de Armănaș”.
Iluștrii săi profesori de la Cernăuți îi acordau la vârsta de 12 ani calificativele următoare: eminent la limba română și chiar cu distincție la istorie și geografie, dar nesuficient la limba latină și matematică. De altfel, poetul însuși avea să spună mai târziu: „Eu știu chinul ce l-am avut însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deși înde-altfel eram unul din capetele cele mai deștepte”.
Și, într-adevăr, Stefanelli ne relatează că încă de pe atunci Eminescu „se ocupa cu predilecțiune cu istoria Grecilor, Romanilor, Egiptenilor, Babilonienilor, Asirienilor, Persienilor și a Indiilor”.
Dar, înainte de toate , așa cum ne mărturisește tovarășul său de gazdă, Ion Sahin din lepureni, județul Fălciu, Eminescu era vestit în toată școala pentru pasiunea sa pentru lectură și, mai ales , pentru darul său extraordinar de povestitor. Pentru că era slab la matematică, „Pentru o temă ce-i făcea Constantin Ștefanovici, actual profesor de matematici (…), Eminescu spunea cele mai frumoase și mai lungi povești…’’
Colegii săi de liceu mărturisesc toți că Eminescu citea mult și duminicile, și în zilele de sărbători, nedespărțindu-se de cărți nici chiar în timpul excursiilor pe care le făcea cu prietenii săi prin împrejurimile Cernăuților.
Elevul Eminescu nu a fost un copil ca oricare altul, într-o zi, Gheorghe Eminovici, tatăl său, și-a trimis trei argați călare să-l prindă pe fiul său după ce acesta fugise de la școală că-1 prinsese dorul de casă. Când cei trei, Costache Crețu, Vasile Adăscăliței și Toader Rusu au reușit să-l prindă undeva, în deal, pe șoseaua ce duce la Botoșani, copilul le-a strigat: „ De ce nu mă lăsați să merg unde știu?” „Haide îndărăt, cuconașule, la boier, i-au răspuns oamenii, să te deie la Cernăuți la învățătură, că nu-i chip altfel!”
Răspunsul său de-atunci i-a marcat pentru totdeauna destinul ca o pecete de foc: „De ce să mă deie la Cernăuți, că eu îs învățat și fără Cernăuți!…”

STRATEGIA FRICII

Ca și dragostea, frica este unul dintre sentimentele cele mai omenești. Pe când se ruga în grădina Ghetsimani, presimțind apropierea inexorabilă a morții, nici măcar Iisus n-a scăpat de ea.
Există mai multe feluri de frică: frica de semeni, frica de line însuți , frica de foc, de apă, de înălțime, de boală, de animale, de durere, frica de întuneric sau frica de ziua de mâine, frica de moarte ori frica de a trăi, ba chiar și frica de propria-ți umbră.
Indiferent de condiția socială, pe toți ne încearcă cel puțin o dată în viață sentimentul de frică. Meditând asupra lui, zilele trecute regizoarea Sanda Mânu concluziona succint: „Frica ți-o asumi, o consumi și apoi acționezi păstrându-ți dreaptă coloana vertebrală”. Și chiar așa ar fi trebuit să fie dacă în zilele noastre frica nu ar fi fost transformată în cea mai redutabilă armă din câte există pe Pământ.
De la marile organisme internaționale până la guvernele așa-zis democratice, de la marile concerne economice până la tot felul de instituții de control, de la primarul celei mai amărâte comune până la micul terorist anonim, de la borfașul de rând până la criminalul în serie, toți practică zilnic, folosind subtilități politice, pistolul, avionul FI6, tancul , mina antipersonală sau armele biologice ori chimice – strategia fricii.
Mai mult sau mai puțin conștienți de ceea ce li se întâmplă, miliardelor de oameni de rând nu le mai rămâne decât să trăiască permanent într-o perpetuă tranziție a speranței, speranța că va veni și ziua în care nimeni nu-i va amenința , nimeni nu le va mai inocula în suflet frica.
În tot acest haos pe care marile puteri l-au creat și-i mențin cu o consecvență diabolică la nivel planetar, fariseismul cu care un organism militar, precum NATO, se chinuie să pară un veritabil campion al păcii, devine de-a dreptul ridicol, dacă nu cumva chiar tragic.
În 1748, unul dintre cei mai mari învățați ai Europei din toate timpurile, MONTESQUIEU, enunța pentru prima dată în istoria omenirii principiul separării puterilor în stat, principiu cu care așa-zișii democrați de pretutindeni se laudă azi pe toate drumurile, „uitând” , însă, cu bună știință că tot Montesquieu a mai spus ceva, ceva ce e pe cale să se întâmple chiar în aceste vremuri vitrege: „Europa se va pierde din pricina războinicilor săi”.
Ca într-o veritabilă casă de nebuni, s-au găsit, totuși, pe lumea asta și indivizi care să afirme că, pentru a scăpa de frică, nu este nevoie să distrugem armele care o generează, ci mai degrabă fiecare dintre noi să-și trăiască propria frică până la paroxism. Și pentru asta unii declanșează războaie oribile, alții creează viruși precum cel ce provoacă SIDA sau caută cu înfrigurare cumplite arme de lichidare în masă. Cei mai „blânzi” ne „tratează” prin intermediul televiziunii cu așa-numitele filme horror ori cu senzaționalele dezvăluiri reportericești despre sataniști ce dezgroapă noaptea morții prin cimitire.
Contemplând lumea în aceste ultime zile ale celui mai ucigaș secol din istoria umanității, nu poți să nu ți amintești cuvintele aceluiași celebru înțelept Montesquieu „Există asemenea imbecilități, încât ar fi de preferat o imbecilitate și mai mare”.
Că nu degeaba zice românul: „Frica păzește pepenii!” Frica de frică, desigur!

PRIMUL ROMÂN: VODĂ CUZA

Istoria românilor a fost determinată în mod decisiv de sentimentele poporului român față de conducătorii săi. Din 1859 încoace multi au fost cei care s-au așezat în fruntea acestei țări zguduite de toate seismele istoriei, dar numai doi dintre ei au rămas legende vii în memoria colectivă a fiecărei generații de români: Vodă Cuza și Regele Ferdinand, întregitorul de Neam și de Țară, Și mi se pare cât se poate de firesc să fie așa, de vreme ce sub primul s-a creat România Mică, iar sub cel de-al doilea s-a făurit România Mare.
Principatele Unite sub sceptrul lui Vodă Cuza n-au reprezentat, însă, numai împlinirea celui mai scump vis al românilor din toate timpurile, ci , mai ales, constituirea acelui nucleu din care, după încă o jumătate de veac, avea sa se nască acea Românie Mare care a rămas până astăzi idealul suprem din inima fiecăruia dintre noi.
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza nu i-a întristat pe români, nici nu i-a batjocorit, pentru că nu s-au făcut nici la întâmplare, nici la ordinele străinilor și nici nu au fost aplicate cu bâta. Ele izvorau din dragostea marelui Domnitor față de supușii săi și nu din interesele mizere ale unei clase de ciocoi puși pe căpătuială cu orice preț. Cuza a plătit cu viața iubirea lui pentru popor, dar figura iui plină de bunătate a rămas pe veci în Panteonul de inimă al românilor, credința față de el transmițându-se ca un jurământ de taină din generație în generație până în zilele noastre.
Iată, de exemplu, cum sună o Proclamație a lui A.I. Cuza către locuitorii de la sate: „Claca (boierescul) este desființată de-a pururea și de astăzi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre (…). Mergeți, dar, mai înainte de toate la poalele altarului și, cu genunchile plecate, mulțumiți Atot-Puternicului Dumnezeu, pentru că prin ajutorul său în sfârșit ați ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele și mare pentru viitorul României.
De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre, voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră, de astăzi voi aveți o patrie de iubit și de apărat”.
După câteva zile de la această Proclamație, aflat la moșia sa din Ruginoasa, Vodă Cuza avea să primească răspunsul țăranilor, răspunsul emoționant al unui popor covârșit realmente de frumusețea sufletească a celui mai iubit dintre toți conducătorii pe care i-a avut această țară până astăzi: „Mare ești, tu, Doamne! Prin actul din 14 august 1864 milioane de suflete care zăceau de secole sub osânda boierescului și în desăvârșită sărăcie , azi sunt eliberați și chemați în rândul oamenilor. Bunule părinte al plugarului român! Tu ne dai lumină, tu ne dai viață și tu ești puternicul stăpânitor , unicul Domnitor care ai fost menit de Dumnezeu Sfântul să fii mântuitorul nostru de la copilul din fașă până la bătrânul din câijă. Așa, Prea înălțate Doamne, ne-ai dat ogorașul, hrana familiei noastre și ai făcut ca în vatra țăranului să domineze liniștea și fericirea”.
Vodă Cuza a fost Primul Român nu numai ca Domnitorul care a creat primele instituții ale statului nostru, ci înainte de toate ca OM. Singur, Regele Ferdinand a înțeles acest adevăr și l-a însușit, redeșteptând în Inimile tuturora mândria de a fi români.
În zilele nenorocite pe care suntem nevoiți să le trăim, confirmându-l parcă pe Hegel, care spunea că oamenii nu învață nimic din istorie, cineva a spus că istoria nu ține de foame. Așa o fi, poate, prin America, Australia sau Zair.
La noi, la români, însă, istoria este nu numai un îndreptar de care este periculos să nu ții seamă, ci însăși rațiunea noastră de a fi. Pentru noi, românii, dacă istorie nu e, nimic nu e!
Altfel am fi dispărut demult de pe harta Europei.
La mulți ani, Măria Ta!

TAINA PRIETENIEI (1)

Paradoxal, dar, deși prietenia a existat, există și va exista întotdeauna și pretutindeni, în vremurile grele, ca acelea pe care le trăim noi astăzi, doar cele mai tari caractere îi mai acordă șansa cuvenită. Viața devine cu adevărat serioasă abia în momentul în care nu-ți mai rămâne de apărat decât un singur ideal. E ca și când te-ai afla cu spatele lipit de un zid dincolo de care nu mai poți face nici un pas înapoi.
Oricum, e riscant să scrii despre acest nobil sentiment într-o lume în care lotul se vinde și se cumpără. E ca și cum ai vorbi la pereți. Mai ales că pe unele „tarabe” din țara asta se vinde astăzi en gros și en detail chiar și prietenia, în varianta ei cea mai mizerabilă, care poartă eticheta galbenă acelui mai nerușinat oportunism.
Despre prietenie s au scris de-a lungul timpului multe lucruri bune și altele mai puțin bune. Nu e deloc ciudat și nici întâmplător (ba dimpotrivă) că majoritatea celor care au simțit nevoia să lase posterității o mărturie despre acest sentiment, au fost toți mari oameni ai vremurilor în care au trăit: Euripide, Democrit, Aristotel, Cicero, Ovidiu, Herder, Moliere, Lessing și multi, multi alții. Cel mai profund dintre ei, Aristotel, marele înțelept al antichității grecești, a fost primul care a spus: prietenul este un ETEROS AYTOS, un ALTER EGO al tău. Altfel spus, prietenia este un singur suflet care trăiește în două trupuri. Aceasta, cred , este esența oricărei definiții a prieteniei.
Cu toate acestea, prietenia adevărată a rămas până în zilele noastre o taină. Despre ea s-au scris cărți și s-au turnat filme de mare succes. Toate marile spirite ale lumii au fost atinse de aripa ei magică. Toți n-au făcut altceva decât să descrie bucuria nemărginită pe care au resimțit-o alături de prietenii lor. Ca oricare taină, însă, ea a rămas până la urmă inexplicabilă. Cum se naște acest sentiment între doi oameni uneori complet diferiți unul față de celălalt? Cine sau ce anume face ca el să dureze uneori până la moarte , deși nici unul dintre ei n-a jurat în fața nimănui să-și păstreze credința unul în celălalt o viață întreagă? De ce nu putem încerca același sentiment față de toți cei pe care-i cunoaștem sau îi întâlnim zilnic pe stradă? Ce ne face să sărim în ajutorul prietenului chiar atunci când ne punem viața în joc pentru el? De unde vine această atracție reciprocă, imposibil de reprimat nici chiar în cele mai grele momente ale vieții? Și, mai ales, ce înseamnă acest sentiment capabil să anuleze chiar și instinctul de conservare?
În afară de dragostea de mamă nu există alt sentiment mai puternic decât prietenia adevărată.
Din păcate, deși nicăieri în lume nu s-a realizat până acum nici o statistică oficială în acest sens, sunt convins că, așa cum numărul divorțurilor și al nou născuților părăsiți prin maternități este în continuă creștere, tot astfel și PRIETENIILE ADEVĂRATE devin în ziua de azi tot mai rare. Gândul că ne irosim viața tot mai mult în alcool, uitare și beția instinctelor oarbe ne strivește clipă de clipă , transformându-ne în biete marionete ale destinului.
Cândva, Iisus a spus : „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.”
Aș fi fericit dacă această modestă tabletă ar putea fi socotită ca o punte necesară între toți cei care în aceste vremuri tulburi au uitat de o prietenie de-o viață pentru un insignifiant interes de-o clipă.
Oricum altfel s-ar petrece lucrurile, ar fi mai mult decât penibil. Ar fi stupid. Pentru că după ce mori, singurii care îți mai pomenesc numele sunt doar cei ce ți-au fost prieteni adevărați cât ai trăit.

TAINA PRIETENIEI (II)

Trăim astăzi sub sceptrul interesului material. Încet-încet idealurile se pierd în ceața otrăvită a banilor și a proprietăților de tot felul. Unul dintre ele, idealul prieteniei adevărate, cel ce de milenii asigura omenirii o anume comunicare de idei și de suflet, a devenit deja desuet.
Omenirea este cuprinsă treptat de sumbrul sentiment al singurătății, generator de stres și obsesii deșarte.
Care va fi, totuși, viitorul acestui sentiment în așa-zisa societate modernă? Va avea el, oare, un viitor în peisajul societății informaționale?
Încă de prin anii ’70, specialiștii din țările superdezvoltate vorbeau despre o anume deteriorare a relațiilor interumane. Referindu-se la clasa muncitoare, psihiatrul LEONARD DUHL remarca: „legăturile lor (ale muncitorilor, n.n.) de rudenie înseamnă mai mult pentru ei și, deoarece dispun de mai puțini bani, distanța reprezintă un handicap mai mare”. Spre deosebire de aceștia, grupul cadrelor de conducere „este caracterizat prin indivizi mobili, relații ușor de înlocuit și legături de interese”. Altfel spus, așa cum constatau SEYMOUR LIPSET și REINHARD BENDIX, alți doi specialiști americani, „cadrele de conducere care au mobilitate socială, manifestă o capacitate neobișnuită de a rupe relațiile cu cei care implică riscuri pentru ei și de-a face relații cu cei care le pot fi de folos”.
În acest context, sociologul LLOYD WARNER pune hotărât degetul pe rană: „Prietenii din primii ani vor fi părăsiți, căci cunoștințele făcute în trecut cu statut inferior sunt incompatibile cu prezentul glorios”. Omul modern , spune WARNER, își părăsește chiar religia în care s-a născut, inclusiv „tatăl, mama, frații și surorile, o dată cu celelalte relații umane ale trecutului său”.
Culmea cinismului în această strâmbă reorganizare a lumii viitorului o ating chiar revistele de afaceri americane și occidentale, care dau sfaturi practice despre cum trebuie să procedezi pentru a scăpa de prieteni: să găsești pretexte valabile pentru a-i evita, să nu accepți nici o invitație ș.a.m.d. O problemă specială o constituie în acest sens soțiile respectivilor țipi, deoarece ele „nu înțeleg protocolul organizării administrative”. Într-un studiu întreprins pe această temă, un cadru de conducere afirma chiar că „o soție poate să devină de-a dreptul periculoasă dacă persistă să păstreze legături strânse de prietenie cu soțiile subordonaților soțului ei. Prieteniile el se vor răzbuna pe el (…), îi vor periclita slujba”. Concluzia Bărbații sunt mai apți să rupă relațiile de prietenie decât femeile.
După aproape trei decenii de la data la care se emiteau preceptele de mai sus, iată unde au ajuns astăzi locuitorii celor mai dezvoltate state ale lumii. Agențiile de presă ne-au adus la cunoștință zilele trecute informația conform căreia cetățenii americani și cei din țările occidentale suferă de grave tulburări în ce privește concentrarea atenției, tulburări combătute pe cale medicamentoasă. Americanii consumă 85 % din stimulentele medicamentoase folosite anual la nivel mondial. Zilnic, în SUA se consumă 330 de milioane de doze medicamentoase pentru combaterea acestui sindrom, în timp ce toți ceilalți locuitori ai planetei consumă doar 65 de milioane de doze zilnic. 10% din populația Europei Occidentale consumă în ritm susținut calmante. Cauza? Frica de singurătate și de ritmul alert al schimbărilor care le amenință viața.
Iată ce înseamnă să înlocuiești ordinea naturală a lumii cu una artificială, a medicamentelor. Nici un stimulent ori calmant, oricât de sofisticat, nu poate ține locul unui prieten bun, pe umărul și sprijinul căruia să-și regăsești liniștea și echilibrul interior în momentele de grea cumpănă.
O prietenie adevărată nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Dar probabil că mai avem nevoie de mult timp până vom înțelege că omenirea a apucat-o pe un drum greșit.

CORTUL ȘI PIȘCOTUL

În istoria lumii, cruzimea a reprezentat o constantă, uneori justificată, atunci când ciumații erau îngropați de vii pentru a-i salva pe cei sănătoși, alteori doar niște idei absurde: eradicarea unei credințe (sacrificarea lui Socrate sau a adepților lui Iisus), a unei ideologii (sacrificarea oponenților lui Stalin, sau, dimpotrivă, a adepților lui), a rasei ne-ariene (a evreilor, slavilor și țiganilor de către Hitler) sau pur și simplu lichidarea celor care îndrăzneau să ridice capul din pământ ca să vadă fața faraonului, regelui ori împăratului, precum și a soțiilor acestora. În lungul șir al civilizațiilor de tot felul au existat și unele pe care le-aș numi civilizațiile corturilor: cea a evreilor, a lui Attila sau a mongolului Ginghis-Han, pe numele său adevărat Temugin. În momentul apariției lui Temugin pe scena lumii poporul mongol era atât de sărac, încât hrana de zi cu zi se găsea foarte greu și fiecare individ ei a obligai să-și poarte hainele până deveneau zdrențe. Sărăcia lucie a neamului său nu l-a împiedicat, însă, pe Temugin să se autoproclame Ginghis-Han (ceea ce în chineza înseamnă „fiul cerului”, iar în mongolă „hanul puternic”) și să creeze în câteva decenii cel mal mare imperiu din istoria lumii care se întindea de la Indus (India de azi) până la Budapesta, incluzând și actualul teritoriu al României. Numai moartea lui neașteptată a scăpat Europa de la cucerirea sa totală până la Atlantic.
Puțini sunt cei care știu, totuși, că la baza acestei capodopere de tactică și strategie nemaiîntâlnite în istorie nici până la el, nici după, au stat două elemente: codul de legi elaborat de el însuși, numit IASSA, și o anume moralitate impusă supușilor săi prin forță. Beneficiind de o finețe psihologică ieșită din comun, Ginghis-Han a creat și legi uimitoare prin puritatea și toleranța lor. Cruzimea sa, rămasă de pomină, a creat valori la care lumea de astăzi nici măcar nu mai visează: cuvântul dat era un lucru sfânt, celui ce mințea sau viola o fecioară i se tăia o mână sau un picior, avortul era pedepsit, inospitalitatea se pedepsea cu moartea, orice mongol trebuia să respecte religia și obiceiurile altor popoare, nu existau încăierări sau crime, nici hoți ori pungași. Averile mongolilor: aur, argint, mătăsuri, bijuterii, nu erau niciodată închise cu cheia. Nu se făceau niciun fel de discriminări pe plan social: hanul și familia lui împărțeau hrana cu supușii săi. Cine dovedea calități de conducător în luptă era promovat pe loc și invers. Una dintre legile IASSA suna astfel: „șeful incapabil va fi omorât”. Vorbele lui Ginghis-Han mă duc cu gândul, fără voia mea, la lumea noastră de astăzi, o lume în care toți își doresc un scaun de șef, doar pentru a fi prezenți la acele party-uri la care toată lumea se îndulcește cu un pișcot, cu sau fără rom, și cu o cupă, două, nouă de șampanie. Într-o asemenea ambianță parfumată îmi închipui că nimeni nici măcar nu îndrăznește să aducă vorba de bieții supuși de pe-afară care, nu-i așa, etc. Și abia acum înțeleg cât se poate de limpede că pe vremea lui Ginghis-Han, cu corturile ei rudimentare cu tot, trebuie să fi fost mult mai puțini aspiranți la șefie decât găsim noi in zilele noastre. Ba mă bate chiar gândul că, din ziua în care Ginghis-Han îl numea șef pe unul dintre supușii săi, ăla nu mai dormea nici noaptea de griji.
Iată, așadar, cum chiar și cruzimea poate deveni, în asemenea circumstanțe, un principiu pozitiv: fără curriculum vitae, interviuri, peșcheșuri, dosare, fără ce ai făcut sau nu ai făcut în ultimii cinci ani și toate cele. Dar pentru că Ginghis-Han nu mai e, mă văd, totuși, obligat, pe vremurile astea vitrege, să le amintesc nenumăraților noștri șefi de astăzi următoarele: „Pișcoturile se pot consuma ca atare sau se vor folosi la aranjarea șarlotelor din cremă cu gelatină, a tortului de pișcoturi etc”. Nu salivați și nu-i invidiați! Meditați numai!…

Distribuie: