Literadura nr. 13 (7)
Elisabeta BOȚAN
În data de 5 iulie a.c. la Palazzo San
Macuto, sediul Camerei Deputaților din
Roma, a avut loc înmânarea premiilor
prestigiosului concurs literar Premiul
European „Clemente Rebora” 2018/ 2019
aflat la cea de-a doua ediție.
Concursul a fost organizat de „Asociación
Cultural Arte y Solidaridad” (președinte,
Diego De Nadai) fiind patronat de
„Presidencia del Consejo Regional de
Cerdeña”, Primăria orașului Florența,
Primăria orașului Modica (Rg), Primăria din
Montesarchio (Bn) în colaborare cu „Amici
delle Giubbe Rosse”, „Proverso de Madrid”,
„Edizioni Gnasso” și „Café Histórico
Literario Le Giubbe Rosse”.
Juriul a fost format din 19 persoane,
critici literari, scriitori și jurnaliști.
Concursul a avut o secțiune de poezie în
limba italiană și o secțiune de poezie în limbi
străine (engleză, franceză și spaniolă).
Colaboratoarea revistei noastre, Elisabeta
Boțan (scriitoare și traducătoare), stabilită în
Spania, s-a clasat pe locul al treilea la
secțiunea de poezie în limba spaniolă, cu
poemul „Zbor”. Premiul întâi i-a fot acordat
poetei spaniole Izara Batres, iar premiul al
doilea poetei Zhivka Baltadzhieva, din
Bulgaria.
Zbor
Secunda de lumină
naște răzvrătirea
din temnița limbajului de lemn.
Îmi cresc gheare pe suflet,
din gheare îmi cresc aripi
și zbor peste golul ființei mele.
Apoi îmi înfig ghearele
în scoarța propriei mele istorii
vândute pentru un ciob de iubire.
Poezia Elisabetei Boțan este foarte scurtă, dar
are în ea acea forță ”narativă” care poate duce
cititorul imediat în sufletul poetei. Versurile
sale concentrate, fulgere, suspine, trăsături de
pensulă, ne fac să reflectăm asupra spațiilor
goale pe care le simte ființa umană când
observ că nu mai este liberă, ci o victimă a
coliviilor sociale care nu permit creșterea și
dezvoltarea propriilor gânduri și sentimente.
Și exact în momentul în care-și dă seama că-și
poate pierde esența, încearcă să-și prindă
sufletul cu ghearele pentru a nu-l lăsa să
zboare în locuri inaccesibile, ci pentru a-l
elibera de idei preconcepute și ipocrizie. Așa
cum a spus Silvio Pellico Ӕn mizerie unul
reflectează la prezența lui Dumnezeu, că
bucuriile lumii sunt efemere și că adevăratul
bine este în conștiință și nu lucrurile din
afară”. Locul al treilea al Premiului European
Clemente Rebora 2018 – 2019 e pentru
poemul Zbor al Elisabetei Boțan, care e un
imn al vieții ce niciodată nu trebuie vândută,
nici măcar ”pentru un ciob de iubire”.
Elisabetta BAGLI
Petruș ANDREI
Poetul Nicolae POGONARU – un virtuoz
aflat pe cel mai înalt vârf de lume –
e spune că Paganini, în plin concert,
rupându-i-se celelalte strune, ar fi cântat
până la sfârșit pe o singură coardă.
Așa cum îl văd eu pe Nicolae Pogonaru,
după lectura celor două volume de versuri:
Gravuri de ocazie (Editgraph Buzău, 2017) și
Cartea cu femei (aceeași editură, 2018) este
un virtuoz.
În volumul Gravuri de ocazie, îndrăgostitul
de poezie află tot ceea ce-i dorește inima.
Poetul spune și binedispune. Este un artist
care face parte din familia nobilă a poeților
ironici, senini, inteligenți, fini observatori, cu
multă știință de carte și cu un simț deosebit al
limbii, alături de George Topârceanu,
Cincinat Pavelescu, A. Mirea (Iosif-Anghel).
Are umor, umorul fiind după Mark Twain, cel
mai frumos cadou pe care bunul Dumnezeu la
dăruit omului; că unii oameni nu l-au avut
niciodată s-au că l-au pierdut, asta-i treaba lor.
George Topârceanu, autorul Baladelor
vesele și triste, al Migdalelor amare și al
rapsodiilor, făcea următoarea observație cu
privire la propria creație: „Se schimbă-n
glumă lacrimile clare/ Simbolice baloane de
săpun / Plutesc deasupra vântului nebun /
Stârnit de reci curente literare, / O,
indulgentă critică postumă / Să nu le-nțepi cu
vârful unui ac / Că, rând pe rând , baloanele
de spumă / În lacrimi grele iarăși se prefac.”
Gravura (conform DEX-ului, Arc Gunivas,
Chișinău, 2007) „este un gen al graficii în
care imaginea este obținută prin reproducerea
după o placă pe a cărei suprafață a fost trasat
sau gravat desenul în relief sau în adâncime”.
Numai că poetul nostru pictează, asemeni
lui Goya, în acvaforte, o societate
contemporană peste care postmodernismul a
făcut ravagii.
Este drept că acest capriciu globalist „și-a
cam trăit traiul/ și-a mâncat mălaiul”. Dar,
contestând marile valori ale culturii și
neamului nostru și promovând nonvalorile și
impostorii, ridicând pornografia la rangul de
artă și cultivând snobismul, a adus mai multe
deservicii culturii și poeziei române.
Mihai Eminescu:
„Prea v-ați arătat arama sfâșiind această
țară/ Prea făcură-ți neamul nostru de rușine
și ocară/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de
străbuni, de obicei, /Ca să nu se-arate-odată
ce sunteți- niște mișei”.
Din fericire, poetul Nicolae Pogonaru
aparține transmodernismului, nu postmodernismului.
„Transmodernismul, cu tensiunea contradicțională
recuperatoare de armonie, este
menit a reda omului contemporan inocența
pierdută și parodiată de antropocentrismul
postmodernist” (Theodor Codreanu-
Transmodernismul, Editura Junimea, Iași,
2005, pag. 223).
Poezia lui Nicolae Pogonaru respectă
principiul horațian din Ars poetica, „Ut
pictura poesis”, așa încât unele poezii sunt
adevărate tablouri: o noapte poetică, o zi de
vară în municipiu, desen de ocazie, cetățean
cu vișin înflorit, șa.
Cea mai mare bucurie o are poetul atunci
când ajunge acasă și speranța reînvie dorul
de viață.
Fiecare poezie are, pe lângă nisipul aurifer
compozițional, adevărate pepite; iată-le în
creația care deschide volumul:
„să vezi cum e vremea/ pe vremurile astea
tulburi”; „…colega ta de dormitor/ea deja
aerisise după ce a fumat în exces/dăunând
grav sănătății celor din jur”; „tragi o gură
din aerul proaspăt poluat/ și te duci la
serviciu/ ca la propriu priveghi” (monoton) .
Ca-n principiul vaselor comunicante, ideile
și sentimentele poetului curg în sufletul
cititorului, acesta cunoscând adevărate delicii
ale lecturii.
Și la robinetul cititorului este deseori ,,apa
maronie”, și la televizorul lui dă ”peste aceiași
părerologi inepți/ peste aceiași politruci
năimiți/ să plângă de mila baronilor și
mogulilor/ aflați în pușcărie și deveniți
celebri”, și cititorul schimbă canalul pe
,,Animal Planet”, fiind sastisit de jungla
parlamentară.
Ce mai întâlnim în poeziile sale?
Subtilitatea limbii române, frumusețea ei,
umorul fin care apare din dublul înțeles: un
prieten , deși bea votcă la greu nu are nimic
de la băutură: ,,n-am casă/ n-am nevastă/ n-am
copii/ n-am mașină (nimic).
Ca profesor de limba și literatura română în
învățământul preuniversitar nu mă pot obișnui
cu textele fără punctuație. Cred că respectarea
punctuației ar da un plus de formă poeziilor
față de un text otova: ,,salut ce faci tot mai
bei/ nu pot să mă las am încercat”, ș.a.m.d.
Printr-un regulament de ordine interioară și
exterioară, autorul Gravurilor de ocazie face o
adevărată radiografie a societății românești
postdecembriste, prin râs încercând
imposibilul, să îndrepte moravurile.
Unele sintagme exprimă adevăruri amare,
un fel de râsu-plânsul lui Nichita; țigara, de
pildă, este interzisă cadrelor didactice, nu și
elevilor; o profesoară ,,își aranjează podoaba
capilară ca să ascundă/ perii albi scoși de
elevii obraznici”; ,,la câte bisericuțe sunt în
cancelarie/ poți aprinde și lumânări”, ș.a.
Snobismul limbii engleze, ca și cel al limbii
franceze de pe vremea Chiriței, poate atrage
pe tânărul cititor; pentru celălalt avizat însă
acesta poate fi sâcâitor: lonely, weekend,
vouchere, beauty, touchscreen, stand-by, ș.a.
Adresându-se unui alter-ego, poetul Nicolae
Pogonaru constată că ,,este trist până dincolo
de linia orizontului” (lonely).
Aceluiași, trecându-i viața prin fața ochilor,
cu bune și cu rele, când ajunge la cavoul pe
care și l-a făcut deja, îl admonestează: ,,nu
mai bine te-ngropi/normal în pământ/să
crească și din tine/o floare să mai vezi/ și tu
soarele prin ochii ei/din când în când”
(orgoliu).
Și totuși, Nicolae Pogonaru este un poet
romantic, latura protestatară: alegeri, libertate,
mica evadare, pensionar în republică, dar și
realist, îmbinând cu măiestrie satira socială cu
perspectiva umoristică și având darul
balzacian al observației exacte.
În postul mare se dă dezlegare la ștevie, la
lobodă, la urzici și din când în când la pește.
”în rest popor sărac fără un sfanț/ la
Cotroceni cu un manager neamț/ce-i ajutat de
Merkel prea puțin/să-i pună contre țarului
Putin”.
Un curriculum vitae, distincțiile obținute și
referirile critice din partea unor personalități
proeminente ale culturii române, fac din acest
volum unul de referință iar Cuvântul înainte,
Turnurile de fildeș ale cetății (semnat de
profesionistul Lucian Mănăilescu) îi mărește
valoarea.
În volumul Cartea cu femei, poetul
Nicolae Pogonaru oscilează între paradis și
infern, între agonie și extaz, între sobru și
hazliu; pe iubita sa ,,cu saboți Leonardo” o
face atentă să nu calce ”în vreo balegă”
(evadare pe miriște).
Iubita sau iubitele poetului pot fi distante,
pistruiate, crude, Annabel Lee a lui Poe, toate
într-un cuvânt, femeia; ,,jumătate angelică,
jumătate satanică, femeia copil, femeia azil,
femeia rasată, femeia prostituată, femeia
avidă, femeia frigidă, femeia gravidă”, în trei
cuvinte – Fondul Monetar Internațional.
În doamna de mangal sau dama de pică,
femeia este muza eternă iar poetul în
apropierea ei pare cuprins de febră : ,,ca unei
nave spațiale/îmi ia foc/ scutul termic/atunci
când mă atingi/ iubito/vino să mă ningi”.
O poezie intitulată genele poate concura cu
portrete celebre iar poetul cu cei mai sensibili
și inspirați confrați: ,,genele tale/ fluturi de
mătase/ foșnitoare/ culegând/ ale irișilor
nectare.”
Cartea cu femei este tot o carte de
învățătură până la urmă, femeia fiind
orizontul către care poetul se îndreaptă ,,în
fiecare clipă/fără a-l putea atinge/decât cu
mintea”.
O carte care nu merită a fi citită, ci trebuie
citită, că merită.
Gheorghe POSTELNICU
O POEZIE A (DE)CĂDERII UMANE
Faţă de poezie, critica literară are datoria
de a o încuraja să meargă mai departe
spre noi sisteme filozofice şi spre
tehnici moderne de exprimare, stopând versul
anacronic, gândirea leneşă, rutina. Aceasta
este şi atitudinea noastră, vizibilă în sute de
cronici şi recenzii care, nu de puţine ori, ne-au
adus din partea versificatorilor vizaţi, răceală,
dacă nu, chiar ostilitate. Un respectabil
confrate, prozator valoros, scrie, cu
generozitate, şi cronici de întâmpinare, având
următoarea teorie: „Ce nu-mi place, nu
comentez”. La rândul nostru, suntem de
părere că trebuie să comentăm tot ce ajunge la
noi, ca un prim semn de respect faţă de autor.
Mulţi ştiu asta şi feresc produsele sensibilităţii
lor de noi, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia
decernării premiilor Concursului Naţional de
Creaţie „V. Voiculescu”, manifestare
desfăşurată în satul nostru natal şi al revistei
Întrezăriri. Ne-a rămas, astfel, necunoscut,
conţinutul lucrărilor laureate în octombrie
2018: „Cronicile de la Snagov”, „Răzbunarea
mierii”, „Strada lăcustei”, „Cele mai frumoase
reportaje” ş.c.l. Să fie sănătoşi şi cu putere de
muncă autorii lor, ca şi membrii juriului
buzoian. O carte premiată, dar necunoscută
criticilor, este ca un nou-născut părăsit într-un
parc sau pe scara unui bloc.
Această introducere ar trebui să ne
ocrotească de eventuala supărare a prietenului
Nicolae Gâlmeanu, al cărui ultim volum de
versuri, „Ascultă cum zboară mormintele”,
2019, dorim să-l comentăm, aşa cum am
făcut-o din 2006 încoace, cu „Mirele pietrei”,
„Cămaşa lui Lot”, „Plângea Iisus”, „Golgota
Akasha”, „Poeme cu noduri” şi
„Contorsiuni”. „Ascultă cum zboară
mormintele” este, sub aspect grafic, volumul
meritat de N. G., veteranul adorat al poeţilor
de pe Valea Buzăului, la a cărui izbândă
formală au contribuit finanţatorul (Consiliul
Local Cislău), fiica Elena Dragnea şi fiul Raul
Gâlmeanu (lectori şi consilieri literari) şi nora
Nicoleta (copertă şi corectură). O bijuterie
vizuală impecabilă!
Originalitatea lirică a lui N.G. constă
în meditaţia existenţială asupra înstrăinării de
tot şi de toate. Căderea (decăderea) umană îşi
are punctul de plecare în nelinişte şi
însingurare, cumplita dramă a timpului nostru
deghizat pentru a ne înşela cu amăgitoare
avataruri. Despărţirea dintre omul raţional şi
lumea monstruoasă este definitivă. Exilat în
societate, într-un spital sau într-o instituţie,
poetul simte că dramaticul a contaminat totul.
Ne aflăm în faţa unui radicalism al exasperării
cum rareori am întâlnit în poezia
contemporană. Oribilul anatomic are funcţie
sarcastică şi este asociat cu urâtul social.
Tehnic, versul dilată forme şi conţinuturi,
într-atât de mult, încât mecanismul lucrează în
gol. Lexicul e bogat, vizând atât neologismul,
termenul ştiinţific şi politic, cât şi arhaismul,
regionalismul şi cuvântul popular. Personal,
creează câteva superbe barbarisme.
Analiza sistemului său poetic nu e un
lucru uşor. Ea ar trebui să aibă în vedere toate
cele 12 volume de versuri, deoarece, de la
„Complotul vămilor”, 1996, şi până astăzi, s-a
consolidat o construcţie cu puţine ferestre şi
cu puţine uşi, aşadar, cu un număr redus de
căi de acces spre miezul metafizicii sale, care,
de fiecare dată, ne duce cu gândul la „Omul
revoltat”, eseul lui Camus, din 1951.
Conştiinţa ar fi un fenomen secundar al
proceselor neurofiziologice pe care le
însoţeşte, fără a le influenţa, întrucât, la baza
existenţei sociale, consideră N.G., stă un
mecanism vicios în care este captiv destinul
uman, răul reprezentând şuvoiul care curge
nestingherit din trecut spre viitor, sub acelaşi
cer indiferent: „Alerg ca un spermatozoid
care nu poate ajunge / făptură, perenitatea
mea de lumină mă spiritualizează / de fiecare
dată, când ţipă mama din patul maternităţii /
procuste şi-mi strigă că nu m-a aruncat la
canal, / prezervativele ei din cămaşa de
noapte n-au ajuns / niciodată la chiuretă”
(p.30). În aceste circumstanţe, versul rămâne
singurul mijloc de a exprima realitatea.
Punând viaţa sub semnul răului, poetul şi
prozatorul, în aceeaşi măsură, demonstrează
că răul este inevitabil şi indestructibil, revolta
şi dispreţul fiind atitudinile demne de urmat.
Extrase din ţesătura versurilor, aceste idei pot
părea exagerate. Exigenţa morală pe care o
pretind face din existenţă imaginea veridică a
unui adevăr: omul este un luptător. Împotriva
sa şi împotriva celorlalţi: „Să joc în această
partitură de viaţă, sunt atâtea / piese cu rang
în faţa unui pion, am pierdut atât, / ca din
toate regulile să salvez ceva incriminat / pe o
tablă de şah, după un cod unde nu joacă
decât / învingătorul şi învinsul, cu mâna pe
biblie, şi, de pe tabla goală, toţi pionii martiri
îşi aşteaptă / rândul să salveze partitura”
(p.31).
Activitatea literară a lui N.G. ţine în
viaţă conceptul de literatură experimentală
care pune sub semnul întrebării rolul
artistului, deplasând atenţia pe incoerenţa
vieţii. Artistul este devorat de propria sa
experienţă şi pierdut în fagurele unei realităţi
amorfe. Absurdului vieţii îi corespunde în
plan artistic o estetică a urâtului, încât putem
afirma că tot ce a realizat până acum N.G.
armonizează cu un dicţionar marginal,
susţinut de termeni, precum: ciosvârtă,
clondir, leprozerie, chiuretaj, ţâţă, limbric,
bubă, falus, rut, borhot, flegmă, tărhat,
găman, obrintit, zoaie, vomă, lături, labii,
padoc, placentă, budă, tomberon, puroi, a
expectora, ducimal. Pretextul mizantropiei,
am putea spune al scârbei faţă de materia vie
şi nevie, este, aici, experienţa recentă
petrecută într-un spital, după cum reiese dintr-o
amănunţită şi emoţionantă dedicaţie,
transpusă liric în partea a doua a volumului,
intitulată „Domnule”, care cuprinde texte
antologice: „Titlu”, „ – Mă”, „Control de
rutină”, „Baia de vise”.
Nu putem încheia fără să cităm patru
versuri semnificative pentru măiestria poetică
la care a ajuns bunul nostru prieten: „drumu-mă,
inimă, mână-mă înfrunzit în piatră, / şi
rămână-mă clopote-n urmă-mă, / sătul de
arginţii prinşi în turmă-mă, / zboară rizomii
şi din morminte dezgoală-mă” (p.79).
„Ascultă cum zboară mormintele”
pare a fi cel mai important volum de versuri al
blajinului revoltat din Bărăştii Cislăului. Dar
de ce să te revolţi, dacă în tine nu există nimic
de ocrotit? se întreba Albert Camus…
