De-ai noștri! – Grigore Radu Stănescu – O istorie a Rîmnicului Sărat (6)
22 Decembrie 1989, piatră de
hotar în noua istorie a Rîmnicului Sărat
Evenimentele, de altfel previzibile, din 16-22 decembrie 1989, din țara noastră, învăluite încă de mister, izbucnite mai întâi în Timișoara, continuate mai apoi în întreaga țară și încheiate, atât de tragic, la București, sunt, fără îndoială, singulare în întreaga panoplie a evenimentelor reformatoare din centrul și estul Europei.
Urmărirea, capturarea, judecarea și executarea celor doi dictatori ai „epocii de aur“ a comunismului postbelic a marcat prăbușirea definitivă a-vechilor structuri și începutul unei noi etape în viața poporului român, aceea a democrației, libertății, demnității și respectului față de proprietatea și inițiativa particulară în toate domeniile și alinierea firească -a României la standardele mondiale ale economiei de piață.
Și la Rîmnicu Sărat, în ziua de 22 decembrie 1989, către amiază, după anunțarea fugii dictatorilor din București, un grup de oameni, până nu demult, în „conflict” cu autoritățile, au străbătut, în două „Dacii” orașul, agitând steagul tricolor cu stema decupată și îndemnând oamenii să vină în piața primăriei.
Câțiva cetățeni mai îndrăzneți au pătruns în sediul primăriei și, de la balcon, s-au adresat celor câteva sute de locuitori ai orașului, aflați în piața primăriei S-a cântat, mai întâi, „Deșteaptă-te, române”, apoi s-a păstrat un moment de reculegere in memoria celor căzuți în evenimentele de stradă de la Timișoara și București și, în final, s-a cerut desființarea vechilor structuri de conducere ale orașului.
Puterea locală a fost preluată de un comitet de cetățeni în frunte cu prof. Marcel Ghiulea.
Seara, la postul de radioamplificare al orașului, împreună cu un grup de revoluționari, profesorul Grigore Radu Stănescu, s-a adresat populației, îndemnând la calm, rațiune și apărarea tinerei democrații. Poetul și ziaristul Florin Ciurumelea a tipărit primul număr al ziarului „Cuvântul liber”, în ale cărui coloane se oglindeau, în acele zile de maximă perplexitate, aspirațiile populației orașului la democrație, libertate și demnitate prin cuvânt.
Ca urmare a Comunicatului către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, prezentat la posturile de radio și televiziune, în seara zilei de 22 decembrie 1989, de Ion Iliescu, președintele Consiliului, s-a constituit și la Rîmnicu Sărat un Consiliul orășenesc al Frontului Salvării Naționale, ca organ al puterii locale. În funcția de președinte a fost ales profesorul Marcel Ghiulea, iar mai târziu a fost numit primar al orașului tânărul inginer Adrian Neagu.
Câțiva tineri rîmniceni și-au jertfit viața, apărând aeroportul București-Otopeni, Televiziunea română și unitățile economice din Rîmnicu Sărat.
Dan Costel Gigel, Florian Iulian, Munteanu Mircea și Ciocârlan Romeo au intrat cu eroism in noua istorie a patriei. În amintirea acestor eroi, în parcul central al orașului, a fost înălțată o troiță din lemn de stejar.
Pluralismul politic, apărut în ianuarie 1990 în România, a readus pe scena politică a țării câteva partide puternice, cu vechi tradiții: Partidul Național Țărănesc creștin și democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, dar și partide noi, cum sunt: Partidul Democrației Sociale (FDSN), Partidul Democrat (FSN), Partidul Alianței Civice, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Unității Naționale Române, Partidul România Mare, Partidul Liberal 93, Partidul Democrat Agrar și altele.
În Rîmnicu Sărat ființează organizații ale Partidului Democrației Sociale, Partidului Național Țărănesc creștin și democrat, Partidului Național Liberal, Partidului Liberal 93, Partidului Social Democrat, Partidului Socialist al Muncii, Partidului România Mare și Partidului Democrat Agrar.
În alegerile din mai 1990, câștigate de F.S.N., în primul parlament bicameral al țării rîmnicenii și-au ales ca reprezentanți pe domnii prof. Dumitru Pâslaru, deputat și ing. Alexandru Mânzală, senator.
Primul a fost reales, în septembrie 1992, în Camera Deputaților, iar al doilea a fost ales Președinte al Consiliului Județean Buzău, ambii pe listele Partidului Democrației Sociale din România.
Cu prilejul primelor alegeri locale, în februarie 1992, a fost ales și Consiliul local. Rîmnicenii l-au ales, prin scrutin repetat, ca primar al orașului, pe domnul ing. Constantin Ghinioiu, membru al partidului de guvernământ.
După anul 1989, odată cu democratizarea țării și trecerea la economia de piață, în oraș s-au înființat 750 societăți comerciale cu capital privat.
Au fost finalizate activitățile de construcție la blocurile de locuințe, începute înainte de decembrie 1989, podul rutier de peste râul Rîmnic a fost dublat, învățământul rîmnicean s-a îmbogățit cu un nou edificiu, cel al școlii generale nr. 8 și se află în stadii avansate de execuție clădirile de utilitate publică: Banca agricolă și stația de salvare.
Un vis mai vechi al rîmnicenilor va deveni curând o certitudine prin aducțiunea de gaze naturale de la Ghergheasa, atât de necesară, deopotrivă, și dezvoltării economiei orașului, dar și populației.
Concomitent cu aceasta, ctitoria brâncovenească a secolului al XVII-lea, situată în Piața Halelor, este supusă unor ample lucrări de restaurare, respectându-se cu rigurozitate detaliile arhitecturale inițiale, sub atenta și competenta supraveghere a prof. Mihai Ceaușu, directorul Muzeului orășenesc.
Suflul înnoitor al evenimentelor din decembrie 1989 s-a manifestat și în domeniul publicistic, în oraș apărând ziarele „Cuvântul liber”, „Curierul de Slam-Râmnic“, „Tribuna Râmnicului”, precum și revistele „Doina” și Vestala”. Dintre acestea doar „Curierul de Slam Râmnic” continuă să-și informeze cititorii.
Un fapt notabil îl constituie și introducerea în locuințele rîmnicenilor a televiziunii prin cablu. Efectele benefice ale economiei de piață încep sa¬și arate, și în orașul Rîmnicu Sărat, roadele.
Partea a doua
Întinderea orașului
De la întemeierea orașului și până astăzi, Rîmnicu Sărat a crescut necontenit. Față de ce presupunem că era sub Vlad Țepeș, acum cinci secole, suprafața lui actuală e de aproape douăzeci de ori mai mire.
S-a întins mereu, în toate direcțiile; fără să țină seama de măsurile de stăvilire care s-au luat succesiv, de-a lungul veacurilor. Ritmul dezvoltării lui n-a fost același; la început mai lent, el s-a accentuat la finele secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea; a căpătat un impuls deosebit după unirea principatelor (1859), atingând apogeul în deceniul al nouălea al secolului XX.
Rîmnicu Sărat a fost, la început, un sat. Rîmniceanul a vrut să-și aibă curtea și grădina lui, cât mai mare, dacă se poate cu livadă și vie; de aici, întinderea considerabilă, față de numărul populației, spațiul clădit fiind o mică fracțiune a celui neclădit.
Orașul n-a fost mărginit de ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri, ca orașele din Transilvania sau cele apusene. Spațiul n-a fost limitat, târgovețul n-a trebuit să se restrângă în limitele incintei fortificate, ca brașovenii sau sibienii. De aceea, nu s-a clădit în înălțime; case cu etaj în oraș s-au construit abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În perioada 1842-1898, în urma unor importante lucrări edilitare, printre care și demolarea bordeielor și construirea a șase clădiri, din cărămidă, la cele șase bariere ale orașului, are loc și delimitarea lui printr-un șanț înconjurător.
Locurile pe unde se putea intra și ieși din oraș erau așa-zisele „bariere” — acest termen se întrebuințează prima dată în Regulamentul Organic — șase la număr. Iată așezarea lor: bariera Focșani, bariera Puiești, bariera Brăilei, bariera Buzău, bariera Tăbăcari și bariera Jideni.
Depășirile hotarului de la 1842-1848 sunt cu mult mai mari în partea de nord-vest și nord-est a orașului, astăzi, când suprafața totală, aprobată ptiu legea privind împărțirea adminisțrativ-teritorială a țării din anul 1968, este de 5201 ha.
Populația Rîmnicului Sărat
Primele mărturii asupra numărului de locuitori ai Rîmnicului datează din secolul al XVII-lea, când călătorul italian Bartolomeo Locadello afirma că orașul avea în jur de „200 de focuri” (gospodării) însemnând, în mod obișnuit 1003 de locuitori; se socotesc, în genere, 5 persoane de casă.
Între 1859-1860, orașul ajunsese la 5707 locuitori, în 1899 la 13286 locuitori, iar la recensământul din 19 decembrie 1912 orașul număra 14496 locuitori.
În secolul al XX-lea, datorită dezvoltării sale mai accentuate, populația orașului crește la 15007 locuitori, potrivit recensământului din 29 decembrie 1930, atinge cifra de 19267 in 1948, la recensământul din februarie 1956 are o populație de 19095 locuitori, deci o scădere vizibilă. Redresarea vine după 1966, când, datorită industrializării, populația orașului crește de la 22.336 la 23.913 în 1969; la 1 iulie 1971 avea 25080 locuitori, la 1 iulie 1972 orașul număra 26003 locuitori, iar la 1 iulie 1984 populația orașului atinsese cifra de 34.856 locuitori.
Componența etnică
Asemenea tuturor orașelor, Rîmnicu Sărat a avut o populație amestecată, autohtonilor, precumpănitori, adăugându-li-se tot felul de elemente etnice străine, atrase de posibilitatea câștigului.
Majoritatea au format-o, de la început, românii. Erau urmașii locuitorilor satului originar și ai satelor vecine. S-au adăugat aceia proveniți din satele de deal și de munte. N-au lipsit românii olteni, din Oltenia sau de pe malul stâng al Oltului. Fenomenul de expansiune al oltenilor pe teritoriul Țării Românești și chiar în sudul Moldovei este dovedit prin numărul de așezări omenești —diverse sate și un târg — purtând acest nume, și care se întâlnesc în fostele județe Teleorman, Ilfov, Săcuieni și Rîmnicu Sărat. A existat și o apreciabilă colonie de români moldoveni, alături de ei, cei drept, mai putini și români transilvăneni. În oraș s-au stabilit, de-a lungul vremii, sârbi, așezați aici de pe timpul lui Mihai Viteazul, pentru a scăpa de opresiunea turcească (astăzi există în oraș, peste calea ferată, un cartier cu acest nume), greci, polonezi și evrei.
Am lăsat la urmă pe romi, din cauza situației lor grele, de robi, pe care au avut-o, de la început până în plin veac al XIX-lea. Erau robi ai boierilor și ai mănăstirii, locuiau în sălașe, într-o latură a curților boierești și în preajma lăcașurilor mănăstirii.
După eliberare, sub Știrbei Vodă, zeci de familii de romi s-au tras spre marginea orașului, în actualul teritoriu al cartierului Zidari, pe strada Costieni și în cartierul Barasca, alții locuind în centrul orașului, continuându-și îndeletnicirile tradiționale de meșteri în lucrul fierului, de lăutari, de cărămidari și zidari, dar chiar și de comercianți.
Componența socială
După cum era diferențiată sub raport etnie, pe lângă românii — majoritari — trăind, în înțelegere cu aceștia, tot felul de străini, tot așa era diferențiată populația Rîmnicului și din punct de vedere social.
Existau în oraș patru mari categorii: orășenii, care formau elementul specific, apoi boierii, cuprinzând pe cârmuitorii orașului, cât și pe proprietarii de moșii, apoi rumânii sau vecinii — mai târziu clăcași – și, în sfârșit, robii romi. Clericii și ostașii făceau parte din primele două categorii.
Orășenii sau târgoveții, adică mulțimea meseriașilor și negustorilor, au imprimat pecetea lor așezării, determinându-i și regimul special juridic, administrativ și fiscal. Ei au constituit și majoritatea populației, întrecând pe toate celelalte categorii luate împreună.
La „clasa de mijloc“ se mai adăugau „slugi“ și „slujnice”, calfe si ucenici de meseriași și negustori. Meseriașii și negustorii au format nucleul burgheziei; aceasta nu s-a înfățișat, însă, ca o clasă socială unitară, ci s-a diferențiat, la rându-i în mai multe categorii : burghezia mijlocie, reprezentată de funcționarii și meseriașii de mijloc, ultimii având prăvălii și ateliere proprii, și mica burghezie, alcătuită din meseriașii, negustorii și slujbașii mici.
Boierii, stăpânii de moșii, au reprezentat în-totdeauna în oraș o minoritate numerică, dar aveau puterea politică și o importantă bază economică.
Ei stăpâneau întinse suprafețe, atât în cuprinsul orașului, cât și la marginea lui.
Importanța boierilor e maximă în epoca Regulamentului Organic; prima lovitură o primesc prin Convenția de la Paris (1858), care desființează titlurile nobiliare și proclamă egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii; a doua lovitură, mai serioasă, o primesc prin noua lege electorală din vremea lui Cuza și, mai ales, prin exproprierea din 1864; iar urmașii lor pierd și ultimele resturi, de avere prin reformele intervenite după încheierea celui de al doilea război mondial (reforma agrară din martie 1945, reforma monetară din august 1947, exproprierea totală din 1949, naționalizarea abuzivă a unor imobile urbane din 1950); în felul acesta boierimea, care a contribuit, în felul ei, la progresul societății românești este lovită crunt, desființată.
Robii și clăcașii au dispărut în secolul al XIX-lea, burghezia, la rândul ei, va fi minată prin formarea și creșterea păturii muncitorești. Alcătuită, la început, din lucrătorii salariați ai meșterilor, ei își sporesc rândurile prin înființarea manufacturilor.
Dar creșterea deosebită a numărului muncitorilor are loc abia odată cu înființarea fabricilor, adică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Lucrul cel mai important nu este creșterea numerică a muncitorilor, ci faptul că după 6 martie 1945 și, în special, după 30 decembrie 1947 ei ajung elementul conducător politic.
