Literadura nr. 14 (3)

Ricardo Fernández MOYANO

(Minaya, Albacete, 1954), poet și eseist.
Cărți publicate: Pe urmele timpului,
Transparențe, Plimbare prin Parcul VV. AA,
Glasul în aducerea-aminte, Ritualuri de
identitate, Rugul, Carmen carminis. Poeme
pentru ele, Muguri. Scurtă antologie 1985-
2016, Poeți sinucigași: sensibilitate sau
supraviețuire

1
Pe pielea ta
voi scrie un poem
atunci când condeiul meu va ști să adune
într-o clipă
atingerea nopții
și misterul
ce freamătă la căpătâiul tău.

2
La pândă
după cristalul ce nu minte niciodată
așteaptă trecerea ploii,
ca luna să-l ducă-napoi
la căldura vrăjitelor ceasuri.
Fragilitatea anilor,
greutatea zilelor goale
nu le mai poate ascunde acum.
Trase perdeaua întristării
și cuprinse pielea
care-i însoțește nopțile,
singurul colac de salvare.

3
Mi-e fruntea un vulcan
gata să urle,
un gheizer mistuit
în urna golului.
Când va exploda,
o cărare de lavă
va cădea pe obraz,
ca și cum ar fi o lacrimă.
Un poem sublim
va rămâne pe hârtie,
Trup abandonat
pe nisipul vreunui țărm.

4
Modul său de a supraviețui
a fost să-noate împotriva curentului.
În stigmatele iguanei,
găsise motivele transei
și a murit pas cu pas,
cu o suflare străină,
la fiecare despărțire.

5
Acum nu mai ești tânăr
și știi că aceste zile eterne
sunt coamele norilor
ce se încâlcesc
în giruetele clopotnițelor.
Peste orizonturi,
soarele coboară cu blândețe,
și te lași surprins
de cerul acesta arzător
legănat de adiere
și melancolie.
Ești salcia
legată de cea mai profundă venă a sa,
în încercarea de a scăpa cu viață
din noaptea cu brumă.

Traducere Elisabeta BOȚAN

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de
altădată (X)
Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (V)

Deși la o școală mare și de îndelungată
tradiție (și cum, de altfel, a rămas
până azi) ca Liceul „B.P. Hasdeu”
erau câteva zeci de profesori și câteva mii de
elevi (dacă socotim și ciclul gimnazial) și la
prima vedere s-ar fi putut crede că ar fi fost
greu să-ți imprimi în memorie figurile
dascălilor, dimpreună cu notele lor
caracteristice, individuale, nu se întâmpla
deloc așa.
Înzestrați cu virtuțile oricărui
adolescent, cum eram și noi pe atunci, am avut
prilejul, de-a lungul celor patru ani de studii
liceale (cazul meu) să ne alcătuim, fiecare în
parte un portret al fiecărui dascăl. Și cu
deosebire figurile celor care, o dată sau de mai
multe ori pe săptămână se urcau la catedră, iar
noi, smirnă în bănci, aproape tremuram de
emoție când îi vedeam răsfoind catalogul și
oprindu-se asupra numelor celor pe care voiau
să-i scoată la tablă și să-i asculte, punându-le
întrebări din și despre lecția predată în ora
anterioară. Fiecare știam cam pe ce pagină din
catalog aveam numele înscris, ba chiar știam
cu exactitate și pe a câta pagină ne aflăm, așa
încât atunci când profesorul zăbovea într-un
loc trăiam emoția mai cu putere (îndeosebi
când, după „răsfoirile” cu pricina, ochii
dascălului se opreau cam pe acolo pe unde n-am
fi vrut. Nu puteai răsufla ușurat decât în
clipa în care vedeai că profesorul a trecut de
tine).
Eu unul aveam astfel de „vibrații”, astfel
de trăiri la materiile la care nu prea mă
simțeam stăpân pe mine. Și nu din cauza unei
amărâte de lecții care la urma-urmei putea fi
învățată fie și papagalicește, ci din cauza unor
lacune mai vechi, din anii anteriori liceului.
O astfel de amintire a fost și a rămas
pentru mine, atunci și chiar și mai târziu, până
prin anul al treilea de facultate limba latină, a
cărei insuficientă cunoaștere avea să mă
marcheze într-o mare parte din viață, fiindu-mi
necesare, anterior, multe zile pentru a
scăpa de handicapul cu pricina.
În clasa a cincea de școală elementară,
corespunzătoare azi primului an de gimnaziu
ni se predase latina de la „ABC” și cu toată
gramatica ei deloc ușoară și cu termeni nu
totdeauna apropiați de cei din limba română,
așa încât dincolo de Silva-silvae și de In patria
nostra multe silvae sunt n-am prea trecut.
Atunci n-aveam nici maturitatea de a realiza
cât de importantă poate fi cunoașterea limbii
latine. Ar fi o obrăznicie (ca să nu-i spun chiar
măgărie) să dau vina pe profesori (dl. Anghel,
de la Pedagogică, cel care în clasa a cincea ne
predase această disciplină era recunoscut ca o
autoritate de necontestat nu doar în școală, ci
în tot orașul. Era și poreclit Latinu).
Când scriu aceste rânduri gândul mă
poartă la dl. Ion Moldoveanu, pe care tot liceul
îl știa drept „Cacavela”, după porecla lui
generalizată în rândul elevilor, poreclă ce
venea, ca să zic așa din „adâncuri ancestrale”.
Nimeni nu știa de unde și cum provenise. În
orice caz nu cred că avea vreo legătură cu
călugărul erudit grec Ieremia Cacavela, trăitor
prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
preceptor (profesor și educator) între alții, și al
lui Dimitrie Cantemir. Sigur, forțând nota, ai
fi putut zice că profesorul nostru prezenta
foarte vag oarecare asemănări „fizice” și
fizionomice cu un călugăr, mai ales dacă te-ai
fi referit la el privindu-i hainele de culoare gri,
ușor ponosite, în care era îmbrăcat, ori
judecând după natura lui de om tăcut,
neirosindu-și vorbele inutil, la taclale sau mai
știu eu unde.
„Cacavela”, căruia cred că doar colegii
lui de cancelarie îi mai spuneau pe numele
adevărat, „dl. Ion Moldoveanu”, era un
personaj foarte sobru. Și un dascăl desăvârșit,
care, la o adică, ar fi putut figura printre cei
mai buni profesori de limba latină nu numai
din Buzău, ci și din întreaga țară. Vorbea puțin
nazalizat și nu schița nici cel mai mic zâmbet,
chiar și în împrejurări în care alții nu s-ar fi
putut abține să nu râdă, știut fiind că într-o
școală mai puteau apărea și asemenea
împrejurări (momente).
„Cacavela”, așa taciturn cum era, se
strecura discret printre grupurile de elevi aflați
în recreație și se ducea țintă la clasa unde avea
oră. Când îl vedeau, liceenii se dădeau
respectuoși și puțin speriați la o parte și-i
creau imediat un mic coridor prin care să
treacă.
Se știa că nu-i convenea nicicum
porecla și ar fi fost gata să-l „afurisească”
imediat pe cel care ar fi rostit-o cu voce tare în
fața lui.
A rămas de pomină o scenă pe care am
mai povestit-o și altădată.
Într-o zi plecase de la cancelarie spre
clădirea „Internat” din celălalt capăt al curții.
Trecea prin fața sălii de sport unde, cu
ferestrele larg deschise, colegii de la o clasă
tocmai își schimbau echipamentul sportiv cu
uniformele lor când, total neinspirat, unul din
ei, privind spre curte, a strigat: „Mă, uite-l pe
Cacavela!”
Cel vizat a auzit și și-a schimbat
numaidecât traseul, intrând direct în vestiarul
băieților.
Cu vocea lui nazalizată, a întrebat din
ușă: „Cine a zis Cacavela?”. Toți au
încremenit așa cum erau în acea clipă: unii cu
chiloții dați jos pe jumătate, alții cu tricourile
pe cap, încă netrase pe corp, alții încheindu-și
adidașii. S-a lăsat brusc o liniște în care s-ar fi
putut auzi și musca în cazul în care ar fi fost
vreuna pe acolo. Iar cel care strigase mai
devreme „Cacavela!” a tăcut și a dat dovadă
fie de frică, fie de lașitate. Profesorul a mai
întrebat: „De la ce clasă sunteți? Și pe cine
aveți diriginte?”. Cineva i-a răspuns, iar el s-a
întors spre ușă. Nu înainte, însă, de a adăuga:
„Am să vorbesc cu dirigintele vostru să vă
scadă nota la purtare la toți!”.
Dar nu s-a întâmplat așa, fiindcă
profesorul nu era răzbunător și nici nu plătise
cuiva vreodată polițe. Totul a rămas ca
înainte.
În fond, dl. Moldoveanu înțelegea
„ieșirile” adolescenților și le trecea cu
vederea, fie și pentru simplul fapt că avea și el
o fată, elevă în ciclul gimnazial, o tânără
drăguță, iar unii dintre noi, înclinați către
farse, îl mai amenințam pe câte un coleg cam
așa: „Ce-ar fi să scriem o scrisoare de dragoste
către fata lui Cacavela cu semnătura ta și să io
dăm lui?” Cel vizat se arăta imediat speriat
„Ce, mă, vreți să mă lase repetent? Ce dracu
v-am făcut eu, ca să mă pedepsiți așa?!”.
Dincolo, de anecdotica școlară, trebuie
să recunosc, însă, cu mâna pe inimă, că dl.
Moldoveanu era un profesor foarte bun și că
se străduia – chiar și așa, numai într-o oră pe
săptămână (care era rezervată limbii latine în
orar!) să ne demonstreze frumusețea și bogăția
culturii romane, să ne descopere farmecul
scrierilor lui Cicero, ale lui Lucrețiu, Ovidiu și
a celorlalți mari creatori.
„Eminentul” la astfel de ore era unul
mic de statură și cam tocilar, Eugen
Târcoveanu, pe care profesorul îl punea să
scandeze pe latinește, „ca la carte” cutare sau
cutare poezie, ori să ne demonstreze nouă,
celorlalți, cum devenea cazul cu ablativul, cu
conjugările și declinările din această limbă
demult dispărută din uzul oamenilor. În
treacăt fie spus, tocilarul clasei nu s-a silit
atunci degeaba, fiindcă mai târziu avea să
ajungă un medic vestit pe la Iași. Nu încape
îndoială că limba latină i-a folosit (îi mai
folosește, oare, și azi?) din plin, fie și numai
pentru denumirile unor maladii sau
medicamente cu nume latinești, folosite și azi
în toată lumea, chit că latina este o limbă
moartă…
Într-un fel, neștiind să scriu și intuind că
mă voi consacra literaturii, profesorul
Moldoveanu îmi purta un oarecare respect (să
fi venit el, oare, din niscai veleități proprii, de
tinerețe, în domeniu, la care renunțase în
favoarea profesorului? m-am întrebat) și-mi
mai trecea cu vederea unele lacune la materia
lui.
Peste ani l-am reîntâlnit pe profesor într-o
librărie din București și am stat de vorbă
timp de mai multe minute. Între timp
publicasem două sau trei cărți (era la curent cu
asta!) și m-a chestionat părintește despre
prezent și viitor. Între altele, i-am mărturisit
atunci că în momentul în care m-am decis să
urmez Facultatea de Limba și Literatura
Română cel mai tare m-am temut că nu voi
trece de anul al doilea de studenție – termenul
până la care se studia și limba latină. Dar se
vede treaba că Dumnezeu și îngerul meu
păzitor aveau alte planuri cu mine, că mi-au
stat alături și am trecut cu bine și de cei doi ani
de studiu universitar al limbii latine.
Probabil că acolo în ceruri, unde
profesorul Moldoveanu s-a dus demult, îi va fi
învățând cu tact, cu pricepere și mai ales cu
multă răbdare și pe îngeri și pe heruvimi cum
devine cazul cu ablativul, cum și de ce a scris
Ovidiu la Pontul Euxin și câte altele din
tezaurul lăsat moștenire lumii de către
făuritorii uneia dintre cele mai mari și mai
vestite civilizații ale Antichității.
Uneori chiar mi-e dor, mi-e foarte dor
de Cacavela și de lecțiile lui…

Marin MOSCU

Inima spartă de-o schijă

Înjumătățesc spațiul riemannian
Să ajung în spații convergente
Unde femeile se nasc cochete
În semn geometric neeuclidian.
Lobacevski strânse loxadrome
Doar în forma femeilor curbate
În sâni discreți dar și în sparte,
Ascund râzând crudele rrome.
Din stelele ce-au cuib în dinți
Îmi fac abac întru săruturi,
Din integrale îmi fac mituri
Să-ți zidesc torsul între sfinți.
Laplacian devin scalarul
Pentru momentul cel cinetic
Unde Horezmi-a scris profetic
Prin adunări abecedarul…
Frumoasa mea, icosaedru
Îți pun pe degetul de înger
Și-n oscilație de sânger
Mă tot gândesc la Sfântul Petru.
El calcule-a făcut în lume
Și-n lanț cu legături complete
Mutat-a matricele-ncete
Peste izvoarele cu spume.
În ele m-am uitat cu grijă
Și am văzut riemannian
Cum omul s-a-nălțat avan
Cu inima spartă de-o schijă.
Tratează-mă, intră în mine,
Ai să găsești un colț de rai,
O sferă și-un făraș de cai
Păscuți de putrede rubine!

Raiul cu uituci

Noaptea s-așează în sufletul meu,
Țărâna-i mângâie rădăcina,
Vântul s-arată în ochi de curcubeu
Vopsind cu-ntunecimi grădina.
Nemărginită o rază s-așează
Ca oaspete sub luna rotundă,
Îngerii adună copiii la masă,
Cu taine de vise-i inundă.
E-o tapiserie în doruri sfințită
De Domnul în pridvorul vieții,
Am vrea doar veșnicia împărțită
Într-un întreg, întregul tinereții.
Dar noaptea vine, vine pe furiș
Și-i mângâiată de țărână,
Rădăcina ei din aluniș
Ne fură visele din mână…
Până atunci mai adunăm speranță,
Ne giugiulim precum doi guguștiuci,
Nu acceptăm o altă viață,
Vrem să trăim în raiul cu uituci!

Toni CHIRA

Născut 11.07.2003 (Dej)
Debut literar în revista „Cronograf” (Satu Mare, 2018)
Inițiator și organizator al Cenaclului „Clepsidra” împreună
cu poetul Radu Zăgrean
Elev al Liceului Teoretic,, Alexandru Papiu Ilarian” Dej

Toamna mă învață să mănânc folosind lingura

am uitat să vorbesc despre lipsa curentului
despre lumânarea ce găsea că e mai bine
să se afle în plămâni și ea întinsă în pat
ghemuită având unghiile roase
din cealaltă parte el schimba canalele
voia să poată cuprinde într-o zi aerul înăbușit
și să-l desfacă pe toată distanța dintre ei
deși erau câțiva pași apucase să își imagineze
oameni ieșind din farmacii cu pungi pline de pansamente
întunericul cum mănâncă bine din clădiri și se apucă să – i salte pe străzile ce rămân ca niște felinare
stinse gata-gata de consum lapovița și ninsoarea presiunea adusă de departe ca să facă aici grămezi
de moloz și
ce moment ca sângele meu să dea în petrol
să umple balonul de sticlă
să adăpostească flacăra
precum un fitil aprins
să se desprindă de mine anotimpul din care îți scoți căpșorul și limba și-mi amintești că acolo jos noi
eram umezi ne scuturam de-o parte și de alta făceam mortar la bască
în stadiu de tuburi mustățile celor adunați pe sub care doar sufletul foșnea dintr-un amestec de nisip
apă și ipsos
și eu care m-am consumat când am învățat să tac
am fost pe cât de mândru pe atât de circumspect
cu ochii roșii mutați tot mai sus cu barba ca o blăniță albă acoperind din plin cu smocuri dese o față
parcă pornită să spună iubito
nu pot să mă opun
visez la Olcit-ul din copilărie
pe vremea când primeam biscuiți cu lapte și-n sinele meu uns cu catran buna mea mă ducea în piață
gleznele s-au vlăguit până și-au dat luciu de pământ eu am crescut din tuberculi
a fost pe rând o primăvară foarte frumoasă
câmpul era plin de floricele albastre mă proptesc și acum când cred că nu mai am curaj intru cu
genunchii în iarbă scot șervețele ești atât de sinceră cu mine când zici că-n fundul străzii te vinzi la
prețuri pe care nu o să le ating niciodată
pe timpul verii ne vedem adesea sub fereastra ta
și mă bucur că stai la parter că nu există între noi decât sticlă că ai jaluzelele trase că vine o clipă când
nu mai suport

Distribuie: