De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (7)

ZOOCALOMNII NEDREPTE

Moto: În lumea lor mă simt atât de bine
Şi-mi aflu idealul natural:
O viaţă aşezată-n natural,
Instincte simple, sigure, depline
Tudor Vianu

În lumea contemporană opţiunile – între multele oferte ale vieţii – sunt sfâşiate în două, în privinţa ocrotirii sau stârpirii animalelor care trăiesc în preajma noastră. Firescul sentiment de bunătate, creştineasca dragoste pe care o datorăm întregii Creaţii a Demiurgului Suprem, este substituit cu ură, agresivitate şi tendinţă de lichidare a „semenului” – nu doar patruped, ci chiar biped, deseori – prin hiperbolizarea a o seamă de culpe atribuite animalelor. Mai cu osebire câinii şi pisicile care, spre ghinionul lor, azi nu ne mai aduc servicii importante ca altă dată: pază, ajutor, hrană, piei, tracţiune, neomiţând nici cabalinele şi bovinele. Învinovăţim câinii şi pisicile că ne dau turbare, sau verminoze intestinale şi alte parazitoze, deşi protecţie există, vaccinarea anti-rabică şi medicaţia antiparazitară digestivă. Dar, pentru a rosti adevărul nefardat, să recunoaştem totuşi că iubirea faţă de animale, exprimată în creşterea lor – din afecţiune – în preajma noastră imediată, este direct proporţională cu nivelul de cultură al unei mase populaţionale oarecare; mai direct vorbind… cu cât suntem mai încărcaţi cu valorile perene ale culturii, cu atât suntem mai… oameni față de animale. Limita de extindere, pe care mi-am propus-o pentru acest articol, doar la câine şi pisică se referă. Dar păcatele urii, dispreţului şi bârfei, le manifestă omul şi faţă de alte creaturi patrupede, de pe urma cărora… mai şi profită, pe deasupra, precum porcul, măgarul, bovidele, caprinele şi ovidele. Altădată le voi lua şi lor apărarea. În opoziţie cu ocrotirea, datorată amprentei culturii asupra caracterului unei anumite părţi a omenirii, se plasează amprenta inculturii genetice, a sfertodoctismului şi a urii genetice, demne de milă şi dispreţ, şi nu în ultimul rând amprenta… prostiei omeneşti. Pledoarii pentru animalele din ambientul domestic al omului au făcut o seamă de personalităţi cu largă circulaţie în lumea valorilor spirituale – de ieri şi de azi – precum: J.P. Gotier, pe care-l indigna răutatea, cruzimea şi prostia chinuitorilor de animale; F.M. Dostoievschi, care deplângea faptul că omul spurcă – prin semeţie – locurile pe care le calcă, prin antiteză cu puritatea necuvântătoarelor; M. Gandhi, care aprecia că moralitatea şi cultura unui popor se judecă după felul cum „tratează” animalele; L. Blaga, care includea în „veşnicia care s-a născut la sat” şi lumea animalelor pe care ţăranul, nu doar că le iubeşte, dar le şi respectă, ridicându-le la un nivel apreciativ apropiat de el însuşi; W.H. Auden, pentru care animalele sunt trecutul şi viitorul nostru: cei doi poli între care, neîncetat, ne despovărăm dorinţele; Alfred de Vigny, din care reproduce o strofă, măreaţă prin superioritatea „negrăită” a animalului faţă de om:
Vai! zis-am, deşi titlul de om sună semeţ
Ce slabi suntem cu toţii, ce vrednici de dispreţ.
Cum să întâmpini moartea şi relele din cale,
Doar voi cunoaşteţi taina, sublime animale.
M-am simţit totdeauna atras – în iubirea mea faţă de animale sau păsări „de casă” – de frumuseţea, echilibrată la superlativ, a armoniei structurii lor morfologice exterioare, de impresionanta lor capacitate de opţiune a instinctelor, dar mai ales de „demnitatea” curată a conduitei lor… în interiorul speciei; n-am văzut niciodată câini sau feline care să se extermine pentru „funcţia” de lider, sau care să se „bârfească”… nu doar pentru că nu au partide politice, radio, tv, presă, ci pentru că nu au, „prin amprenta genetică a filum-ului” asemenea năravuri. Singurele lor dispute se produc pentru hrană şi pentru „parteneră” în perioadele de rut; dar noi oamenii facem, pentru aşa-ceva, mult mai rău şi mai urât. Aţi privit vreodată ochii, atât de „adânci” şi de meditativi ai unui câine, ai unei pisici?; dar şi ai altor animale „domestice”? Aţi încercat să dialogaţi – prin privire – cu aceşti ochi? Aţi sesizat esenţa „filozofiei” cu care vă scrutează animalele? Nu? Atunci încercaţi să faceţi aşa ceva, după ce aţi citit aceste rânduri – dar şi gânduri-sentimente – care vă stau în faţă. Priviţi în ochii animalelor… cu tihnă, cu răbdare, meditând în interiorul dumneavoastră la curăţenia şi lipsa lor de duşmănie faţă de… tot ce le înconjoară. Nu veţi găsi niciodată la semenul-om, limpezimea şi căldura privirii animalului din preajmă. Ei, ochii animalelor, nu ascund nici decepţii, nici nebunia colectivă a secolului care ne-a înnebunit şi pe noi, nici refulările „vicioase”; ci doar un îndemn la iubire, la iubirea şi recunoştinţa cu care ne învăluie privirea lor… de „animale”. Prezenţa şi „apropierea” emoţional-afectivă, de animalele domestice, este o cale sigură de retur la natura-mamă, de care ne desparte profesia (pe cei mai mulţi), habitatul super-confortizat, civilizaţia urbei şi a transporturilor supersofisticate, etc. S-a pretins, cu destulă îndreptăţire, că animalul „de apartament” te re-împacă cu natura funciară, lecuieşte, prin linişte şi detensionare, de spaime, obsesii şi nevroze, reinstalând în inimile hăituite de „lupta cu/pentru viaţă”, bunătatea originară a lumii din epoci demult uitate. Ce folos ne poate aduce avalanşa de artificiozităţi şi facilităţi tehnologice ale civilizaţiei moderne, dacă în sufletele noastre hăul-vidul se adânceşte prin golirea de iubire între noi şi respectiv faţă de creaturile pentru care avem o mare răspundere şi obligaţie. Ce obligaţii avem noi – azi – faţă de vietăţile domestice? Avem o imensă responsabilitate, aceea de a le ocroti, fiindcă la un anumit „moment” cronologic – poate protoistoric – le-am smuls din ambientul/mediul lor eco-sistemic natural, filogenetic, le-am domesticit şi ni le-am alăturat, pentru a ne aduce o seamă de servicii. Luându-le de „acolo” de unde le hărăzise Dumnezeu, destinul lor de vieţuire, unde interdependenţa faţă de alte specii se „echilibrase” pentru ele, şi unde dispuneau de toate cele cuvenite/cerute de „nevoia” de supravieţuire şi de existenţa autonomă, noi oamenii ne-am asumat – pentru vecie! – obligaţia de al asigura, noi nu alţii, ceea ce le-am stins prin „domesticizare”, recte capacitatea de a trăi autonom. Acum când au „pierdut” – prin extincţie – ceea ce aveau, în stare „naturală-iniţială-sălbatică” recte instincte, putere fizică, etc., avem obligaţia să le asigurăm existenţa şi ocrotirea. Când am „luat” un câine din mijlocul naturii-mamă, pentru a ne păzi turmele, gospodăriile şi chiar pe noi, am SEMNAT un contract cu… specia lui – în faţa lui Dumnezeu – că-i vom răsplăti aportul adus pentru „mai-binele” speţei umane. Cum răspundem azi acestui contract? Aidoma se pune problema şi cu felinele, pe care le-am luat, în ajutor, ca să ne păzească de rozătoarele cu care împărţeam hambarele cu cele ale gurii, înainte de alăturarea speciei lor. Să ne oprim însă aici cu cercetarea răspunderii pentru domesticirea unor animale, deşi am putea extinde problematica şi la cabaline, bovidee, caprine, etc., care azi, în mod greşit/vinovat, nu se mai bucură de trecerea de altădată. Am lăsat – intenţionat – la urmă aspectul motivației ,,obiective” a dreptului animalelor domestice la ocrotirea noastră…. dacă la a le iubi ar fi prea mult pentru unii dintre noi. Pentru mine – înainte de orice – iubirea faţă de animale se leagă de puritatea „sufletului” acestora – cu orice risc, eu cred că animalele au suflet – de sinceritatea comportamentului lor, de încrederea – adesea înşelată – pe care o acordă anticipat omului, fără să-l suspecteze de ipocrizie (animalele nu „cunosc” prefăcătoria). Mai admir la animale liniștea pe care o răspândesc în jur, în antiteză cu zbuciumul la care se instigă oamenii între ei, zbucium răspunzător, azi de răvăşeala şi crisparea prezentă pe toate meridianele şi paralele ovoidului terestru. Voi încheia acest periplu prin ansamblul motivaţional al iubirii mele pentru animalele din preajmă-mi, evocând valoarea, restauratoare de suflet tihnit, a prezenţei animalelor în ambientul imediat al căminului; animale care ne restituie fiorul comuniunii cu ansamblul matriceal al naturii cu toate fiinţele ei, în contextul contradicţiilor stressante ale vieţii cotidiene, în plină beznă a perspectivei viitorului care prefigurează un tragic amurg al umanităţii, prin mereu-întunecarea… omeniei. Omagiind modesta, dar generoasa „putere” a prezenţei animalului lângă sufletul omului, acelaşi Tudor Vianu, de la care am „furat” moto-ul, ne avertizează:
Un zeu răutăcios, ce veşnic cată
Să-mbie-n armonie tot ce-i ură,
Le-a dat lor fericirea cea OBSCURĂ
Iar nouă SUFERINŢA… luminată.

Rm Sărat,
11 ian. 2007

Distribuie: