De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (6)
NEPLĂCUTE VORBE… PLĂCUTE
CER ŞI EU CUVÂNTUL
Moto: „Între detalii şi concluzie se află înţelepciunea”
P. Valéry (Variété)
Prefaţând oarecum (deşi formula e greşită, fiindcă…ce are omul mai „în faţă” decât faţa?… poate prostia şi tupeul) intenţia cu care mă înscriu la cuvânt (tipărit) m-aş simţi tentat să copiez cu alte vorbe denumirea unei cărţi scrisă de un ieromonah oltean (ca şi mine!) – „Dorite texte nedorite”, intitulându-mi această „îndrăzneală”… NEPLĂCUTE VORBE PLĂCUTE”. Cer cuvântul, aşadar ca să vă spun câte ceva despre ceea ce sper să placă; dar poate că veţi nega plăcerea din varii motive, printre care sinceritatea ar fi marea absentă. Vor fi eventual, câţiva – numărabili pe degetele de la o mână – cărora, efectiv nu le vor conveni „ştirile” cu care vă voi trata; iar alţii nu vor îndrăzni să zâmbească…pozând în refuznici ai realităţii. De reţinut că eu am exclus demult cuvântul adevăr din vocabularul meu, neîntâlnindu-l niciodată în cele peste şapte decenii de viaţă fizică şi peste cinci de viaţă intelectuală şi profesională; despre viaţa politică nu vorbesc pentru că mă apucă o nevralgie dentară şi nişte tetanii de maseteri că mi se „încleştează” graiul şi gândurile. Este absolut imposibil să te confrunţi sau doar să vezi… ,,minuni” precum cele dintre care vă voi povesti doar câteva, fără să simţi chemarea de a oferi şi celor ce trec pe lângă ele şi nu le sesizează, sau se fac că nu. Bref…luaţi-le cum vi le povestesc eu şi faceţi cu , sau din ele ce vă lasă inima; după Blaise Pascal şi inima gândeşte, nu doar creierul…şi adesea chiar mai obiectiv decât creierul. Să nu cereţi de la ceea ce veţi citi să aibă conexiuni reciproce, că nu veţi găsi. Ca şi în viaţă, aşişderea şi în „poveştile” mele, toate se petrec fără nici o relaţie intimă. Poate numai opţiunea mea pentru una sau alta dintre caracteristicile unor evenimente să fie o cauză a comentariilor ad-hoc.
Şi pentru a începe cu începutul care ne stressează pe toţi indivizii conştienţi de viaţa şi liniştea noastră, să mă, şi să vă întreb: cine-şi închipuia prin 1937-1938, când Hitler anexase Austria şi fragmentase Cehoslovacia, apoi Polonia şi prin 1940 „gâtuise” Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi Norvegia, că în finalul războiului început… se vor implica şi coloşii: URSS şi USA? Aidoma şi în 2004, când „unii” aventurieri belicoşi, despre care George Soros crede şi scrie că ar fi un „balon de săpun”(despre USA este vorba) nu concep să „stingă” focul din Asia Mică, ci trudesc să declanşeze… ,,al treilea şi ultimul război mondial” (după Apocalipsă şi Nostradamus), cine poate anticipa ce confruntare cumplită va urma prin angajarea unor coloşi care au circa un miliard şi jumătate de indivizi fiecare şi ocupă o jumătate dintr-un continent (cel mai întins)? Bomba atomică nu mai aduce servicii „grozave” în atare condiţii (dispunând de ea şi coloşii amintiţi), ci mai degrabă infectarea cu SIDA, cu pneumonia mortală-rapidă şi alte „noutăţi” similare, care se clocesc în diverşi creieri criminali şi într-ale lor laboratoare… ,,ştiinţifice”. Dar nimeni nu garantează că transmisibilitatea acestor boli ar putea să fie oprită la graniţele… aspiranţilor la stăpânirea lumii cu orice preţ.
Şi-acum, câte ceva despre nişte schingiuri lexicale cu scop… păcălicios. Adesea la programele matinale ale radio-ului nostru central se poate auzi expresia: „să ni se îngăduie să… avem o zi bună azi”! Cui îi este ruşine să-l roage pe Dumnezeu să facă acest gest? Afară de Dumnezeu cine poate să coordoneze asemenea conjuncturi? Poate… dracu` după părerea redactorilor şi vorbitorilor matinali ai radio-ului nostru, dacă le este jenă să-l roage pe Dumnezeu.
Dintre ticăloşiile româneşti care au fost ţinute ascunse ani îndelungaţi, merită să fie divulgată şi cea a celebrului Nicolae Titulescu, cu care ne-am… şi încă ne…mândrim în necunoştinţă de cauză, sau poate din prea… cunoştinţă (dacă nu vrem să recurgem la ruşine). Ce a făcut el oficial – pe la Liga Naţiunilor (ONU de azi) în deceniul IV al sec. XX, se ştie de bine de rău, elogiile abundând încă. Că a fost însă o slugă a internaţionalelor comuniste-staliniste (când era un fel de „mândrie” a României la Ligă), s-a ascuns din motive lesne de înţeles. Şi ar fi rămas tot aşa dacă, la congresul IX PCR de la Bucureşti tovarăşa Dolores Ibaruri-Passionaria n-ar fi trădat secretul fără să vrea. Crezând că laudă comunismul românesc, împingându-i vechimea până în anii `36-`37, aduce mulţumiri… ,,prietenului” N. Titulescu (de ce nu tovarăşului?), care în timpul războiului civil din Spania a sprijinit armata comunistă cu câteva zeci sau sute de tunuri şi avioane fabricate în Franţa la comanda României şi manipulate perfid şi trădător de către N. Titulescu ca să ajungă în Spania, în dotarea armatei comuniste de acolo. De ce am folosit cuvântul trădare? Fiindcă în acelaşi timp, în Spania au căzut eroic, blocând extinderea comunismului moscovit, românii Moţa şi Marin. Despre alte aspecte ale politicii filo-bolşevice spre care N. Titulescu a împins guvernul României se ştia de mult, dar lipsea confirmarea bănuielilor care a venit la acel congres IX prin glasul Passionariei. Pare-se că printre motivele pentru care Carol al II-lea a renunţat la „serviciile” diplomatice ale lui N. Titulescu s-ar afla şi povestea de mai înainte; deşi memoriile lui Vodă Carol II nu conţin nimic.
Şi fiindcă ne scufundarăm în… haznaua cu măgării politice între „neamuri” (aşa ne considerăm noi românii cu francezii), să mai zicem una pe care am aflat-o de mult dar o ţinem încă ascunsă. Prin 1914, când România pendula opţional între a intra în război alături de Franţa (neamuri de gintă) sau Germania (Hohenzollernii noştri erau neamuri intime cu Kaiserul Germaniei), Franţa a găsit de cuviinţă să atragă sprijinul Rusiei ţariste în acel conflict, promiţându-i că dacă România va lupta alături de Germania, să intre ruşii peste noi, promiţându-le legitimitatea anexării la Rusia a Moldovei româneşti, până la Carpaţii Răsăriteni. Înţelegerea a fost semnată şi „parafată” de către ministrul de externe al Franţei din 1914 şi de către ministrul de externe al Rusiei ţariste, contele Cicerin. Jocul sorţii a decis ca noi să intrăm în război contra Germaniei, evenimentele decurgând precum se ştie. În atare condiţii înţelegerea… ,,parşivă” franco-rusă nu s-a aplicat, dar… a rămas în arhivele ministerului de externe al Rusiei. De reţinut este că Cicerin – acest Talleyrand al Rusiei – a rămas tot ministru de externe şi în Rusia bolşevică, până prin 1930. În această ipostază, a crezut de cuviinţă să se răzbune pe Franţa care ajuta „gărzile albe” contrarevoluţionare-antibolşevice de prin anii `22-`24, s-o facă de râs în faţa României, prin divulgarea convenţiei secrete din 1914. Un fel de: vedeţi, măi fraţilor, ce fel de „fraţi” vă sunt francezii? În 1914 erau gata să ne dea nouă Moldova voastră până la Carpaţi, deşi noi (ruşii adică) nici măcar nu o cerusem în contextul unor tratative\negocieri. Noi, ca de obicei am înghiţit castana fierbinte şi… ne-am făcut că plouă! A fost o tăcere strategică, deşi – deloc demnă şi nici avantajoasă.
Voi încerca acum să vă povestesc despre „nişte” destine paralele şi contemporane cu final… imoral, respectiv mareşalii Ion Antonescu şi Erwin Rommel. Apar pe lume – câteodată – indivizi umani care devin şi rămân în istorie autentice celebrităţi pe care marea şi perversa…păcăleală numită convenţional istorie, le pozitivează sau le negativează conform unor meschine interese politice, materiale sau unor demenţe orgolioase. Un astfel de cuplu – quasi superpozabil cronologic şi „profesional” – l-au reprezentat Ion Antonescu, mareşal al României şi Erwin Rommel, mareşal al Germaniei are au „ilustrat” prima jumătate a sec.XX şi au participat la momente militare semnificative din ambele războaie mondiale ale secolului. Tentaţia de a-i constitui în cuplu paralel cronologic o furnizează întâlnirea lor „profesională” din primul război mondial 1914 – 1918. Unde, când şi cum? În vara fierbinte a anului 1917, pe linia apărării „disperate” a jumătăţii moldovene care rămăsese neocupată din România implicată în război ca adversară a Germaniei şi Austro-Ungariei. Tactico-strategic, linia relativ fortificată Cosmeşti-Mărăşeşti-Panciu era destinată să apere la sud Moldova unde se retrăseseră regele, guvernul şi toată „floarea românească” a valorilor care nu acceptase „colaborarea” cu ocupantul germano-austriac. Dinspre sud asaltul decisiv urma să-l facă armata germană condusă de Makensen şi Falkenstein. Dar planul strategic austro-german proiectase şi un atac „din spate” al liniei de rezistenţă Panciu-Mărăşeşti-Cosmeşti pe Siret, prin pătrunderea în sudul Moldovei prin pasul Oituz şi prin pasul Ghimeş-Palanca, pe valea Trotuşului, cu punct de întâlnire la Tg. Ocna. De aici proiectul se derula din nou pe două direcţii care urmau să „cadă” în spatele zonei centrale a Mărăşeştiului. O coloană nordică ar fi trebuit să „curgă” spre Panciu, pe valea Trotuşului unit cu Oituzul, iar o altă coloană sudică trebuia să „curgă” pe valea Suşiţei, prin Soveja, Mărăşti, tot către Mărăşeşti. În primăvara anului 1917 pasul Oituz fusese depăşit de austro-germani, cu toată disperarea cu care încercaseră românii să reziste. În acest context de prindere „în cleşte” a liniei noastre de rezistenţă Panciu-Cosmeşti, s-a decis ca avansul austro-german de pe valea Suşiţei să fie stopat – cu orice sacrificiu – la Mărăşti. Ca atare, un grup de armată românească a rămas la Mărăşeşti sub comanda lui Eremia Grigorescu, iar altul, sub comanda lui Al. Averescu s-a instalat în zona Soveja-Mărăşti. Planul a fost conceput de şeful biroului de operaţiuni, maiorul Ion Antonescu (1882–1946) care a făcut dovada unei capacităţi profesionale excepţionale; fiindcă a zădărnicit încercarea de a controla valea Suşiţei a comandamentului austro-grman. Luptele eroice de la Mărăşti au făcut posibilă bătălia istorică de la Mărăşeşti din august 1917. Este momentul să menţionez că perechea de destine pe care o evoc, trebuie completată cu numele căpitanului de stat-major Erwin Rommel (1891-1944); acesta ocupa în comandamentul austro-german exact aceeaşi funcţie cu a lui Ion Antonescu din comandamentul românesc, respectiv şef birou operaţiuni. Între cei doi strategi era o diferenţă de nouă ani; în vara anului 1917 Antonescu avea 35 de ani, iar Rommel avea 26. Războiul prim mondial s-a terminat precum se ştie, iar cei doi… viitori mareşali şi-au urmat destinul. Antonescu a avansat ierarhic-militar dar şi politic ca autoritate supremă în stat. Nu cred oportun – deşi ar fi necesar – să amintesc diagrama evoluţiei lui Ion Antonescu, cu toate „plusurile” incontestabile, dar şi „minusurile” la fel de…neiertabile. De ce? Fiindcă între oameni sunt posibile cele mai…imposibile variante de evaluare contradictorie după „orientarea” care le stă la origine; de la transformarea – declarativă – a unui drac în Dumnezeu, dar şi invers, motiv pentru care – la începutul acestui comentariu – am numit istoria… o mare şi perversă minciună. Finalul carierei şi al vieţii lui Ion Antonescu, ajuns mareşal strict pe baza capacităţii de militar strălucite, a fost o execuţie prin împuşcare – şi aceea nereuşită la prima rafală – … desigur hotărâtă „democratic” de reprezentanţii poporului… pe care îl slujise întreaga sa viaţă. Evoluţia lui Rommel a fost marcată de maturizarea calităţilor pe care le demonstrase în desfăşurarea luptelor de la Oituz, Soveja şi Mărăşti. A ajuns rapid general, apoi şef de stat major şi în continuare s-a afirmat ca autor de concepţii tactico-strategice privind „arma” numită car blindat (tanc) în războiul modern, în coroborare cu altă „armă” consacrată în al doilea război mondial, avionul de vânătoare şi bombardament. Victoria fulgerătoare asupra Franţei în 1940, Rommel a conceput-o şi a realizat-o. Şi să nu uităm nici mitologicele succese din nordul Africii, unde nu s-a aventurat inutil, cum au crezut unii, ci ca să treacă Suezul şi să ajungă în bazinul petrolifer de la Mosul, unde ar fi trebuit să facă joncţiunea cu armata germană care ar fi trebuit să treacă munţii Caucaz, tot cu „ţinta” Mosul. Dar proiectul a eşuat. Tot Rommel a comandat şi frontul din Normandia, după debarcarea aliaţilor în Franţa (1944). Implicit, indirect în complotul contra lui Hitler din 1944… îşi pierde viaţa, într-un mod – totuşi – demn; probă a cavalerismului tradiţional prusac. Arestat – împreună cu complotiştii – este condamnat la moarte, dar din respect pentru performanţele cu care servise armata şi statul german, Hitler îl cheamă în cabinetul lui şi-i spune că nu vrea să-l umilească prin împuşcare de către plutonul tradiţional de execuţie, ci îi dă şansa să se împuşte singur. Îi dă chiar el un pistol şi-l invită să iasă în antecamera cabinetului şi să „execute” oferta. Ceea ce Rommel face întocmai. Aceste detalii le menţionează fiul lui Rommel, care prin anii 1970 era primar într-un mare oraş din RFG. Pe aceste elemente comune de carieră, pe „întâlnirea” din 1917 din Moldova şi pe destinul crud cu ambii mareşali, am creionat o evocare a uneia dintre multele nedreptăţi ontice care au pătat istoria lumii şi a… neomeniei.
Am văzut adesea „hominizi” bipezi care rânjeau şi urlau. Mi s-a zis că erau… doar proşti, care râdeau rânjind şi plângeau urlând. Mult mai târziu am aflat că despre aşa ceva scrisese şi Octavian Goga.
De ce oare, anumiţi oameni nu pot să-i iubească pe unii, fără să-i urască pe alţii? Aşişderea se întreba şi Victor Hugo în „Mizerabilii”… şi n-a găsit răspunsul.
Niciodată replica rasială nu-şi anulează poliţele contractate cândva, în istoria mai recentă sau mai îndepărtată. Negrii, vieţuitori azi în USA, descendenţii negrilor africani „sclavizaţi” bestial în urmă cu două secole, de către cultivatorii de bumbac ai „statelor sudice” din viitoarea USA, returnează în secolul XXI americanilor asmuţiţi de rasa (care?) – aspirantă la dominaţia lumii,*inclusiv USA – datoriile neplătite din epoca sinistră a sclavizării lor. Cum anume? Prin aceea că în conjunctura actuală, americanii albi sunt trimişi să moară în războiul criminal şi afacerist contra arăbimii islamice (pentru a-i deposeda de ţiţei), fără nici un folos direct. Toată această mascaradă instigatoare-teroristă (pentru unii „terorişti” sunt toţi cei ce-şi apără independenţa, demnitatea şi baza materială-economică) se desfăşoară sub comanda a două exemplare umane… descendente din genele unor posibili KUNTA KINTE (vezi romanul şi filmul „Rădăcini” de acum vreo 12–14 ani), respectiv „vulturoaica neagră” Condoleezza Rice şi „şacalul negru” Collin Powel, ambii marionete filo-belicoase plasate la conducerea USA. Descifrează – oare – americanii ameţiţi şi asmuţiţi să moară la mii de kilometri de ţara lor, hermeneutica acestei răzbunări – cruntă şi ironică – a destinului lor ca ţară, popor naiv (poate şi lacom) şi „specie” în curs de descompunere dirijată? Mai mult ca sigur… nu. Şi asta îi va costa!
Să ne fi „lăsat” oare memoria? Nu-mi vine să cred! Aş fi mai degrabă tentat să cred că ne-am pervertit mai mult chiar decât am fost…de când existăm şi ne mai şi fălim că… şi cum …suntem. Ani de zile am „jelit” şi comemorat ziua de 4 aprilie, zi în care, în anul 1944 , „strategii lumii”, prin aviaţia lor de bombardament s-au luptat cu… Hitler… bombardând bestial – în Bucureşti – Gara de Nord, triajul pană dincolo de Chitila, zeci de străzi în jurul gării, etc., omorând mii şi mii de civili nevinovaţi care încercau să fugă din calea hoardelor staliniste-bolşevice care trecuseră Prutul şi se refugiau, prin Bucureşti, spre Oltenia, sperând ca bolşevismul să nu ajungă chiar până acolo; dar a ajuns, spre nenorocirea noastră. În anul 2004… muţenie totală în mass-media noastră parşivă, fiindcă… acum suntem „în NATO” şi cu asta am spus tot; cum – oare – să ne bârfim actualii noştri… „sfinţi” aliaţi? Morţii cu morţii, iar vii… cu mâinile până la cot în buzunarele viilor! C-aşa-i românul: învaţă greu şi uită repede. O ispravă similară au mai făcut „aliaţii” şi la Dresda, pe care, cu aceeaşi bestialitate – total nemotivată strategic – au ruinat-o, cu trei săptămâni înainte de capitularea lui Hitler, când nu mai exista nici un motiv – nici măcar tactic, zonal – pentru o astfel de operaţiune inumană. Justificarea – oarecât laudativă – ne-o oferă, după ani buni de la evenimentul de la Dresda, Curchill, în Memoriile lui, confirmând că, deşi nu mai „rezolva” nimic…, distrugerea Dresdei, la care au participat mai ales avioane britanice, a fost destinată să „răzbune” distrugerile pe care Hitler le produsese în Londra cu rachetele lui teleghidate V-1 şi V-2. În acest context de „omenie”… tipic americănească (vezi recursul istoric din Coreea, Vietnam, Afganistan, Kosovo, Irak şi… ce va urma!) mă întreb ce va fi vrut Eisenhower să „rezolve” omorând câteva mii de refugiaţi disperaţi… când a ordonat acest atac inutil asupra Bucureştiului, la 4 aprilie 1944?
Am fost întrebat de multe ori, mai ales de când am decis să apar la postul local de radio „Rm. Sărat”, câte o oră, seara, într-o zi… de post (miercuri), probabil ca urmare a modului în care prelucrez unele idei religioase, dacă… sunt creştin şi ce fel de creştin?! Pe mulţi interlocutori îi derutează – poate – diversitatea opţiunilor mele din „zona” mistică. Pe alţii îi chinuieşte îndoiala că eu aş putea avea doar idei/cunoştinţe şi mai puţin… convingeri; suspiciune pornită, probabil, de nonconformismul meu interpretativ, în multe situaţii existenţiale. Şi pe unii şi pe alţii, sper să-i satisfac – sau îi voi încurca şi mai mult – încercând să-i fac să înţeleagă certitudinea că eu numai din convingere scriu şi vorbesc în public, ideile fiind doar cărămizile cu care-mi construiesc convingerile. Apoi, am să divulg şi „amănuntul” că – spiritual vorbind – în contextul unor frecvente tentaţii literatulizante (nu doar literare) eu sunt un poloiteist. Ca profesionist în biologie şi medicină a trebuit, ca în ultimii peste cincizeci de ani, să fiu şi un panteist. Iar în final, om fiind, cu temerile şi ezitările aferente statutului de om, am avut şi am nevoie de Dumnezeu la care apelăm toţi. De el însă mă tem şi îmi vine greu să mă apropii, prin cunoaştere şi sentimente afective. Pe Iisus, pe blândul şi curatul Iisus…îl iubesc şi îl simt aproape, ca pe un frate al fiinţei mele. Ce înţeleg eu prin politeist şi prin panteist? Nimic altceva decât semnificaţia literală (nu literară) a acestor doi termeni mistico-religioşi, mai mult sau mai puţin monoteişti. Şi totuşi se impune o oarecare disecţie hermeneutică a „feţei nevăzute”a acestor cuvinte aparent contradictorii, respectiv paradoxul monoteism versus politeism. Religiile care – în timp – şi-au adiţionat un fond mitic (mitologic), pe lângă divinitatea supremă/unică, acceptă pe lângă „figura” supremă şi un număr de divinităţi complementare, subalterne, care – considerate supraumane şi supranaturale – „compromit” conceptul de monoteism şi-l transformă într-un fel de „mono-politeism”, fenomen frecvent în artă, în creaţia literară şi nu numai.
În acelaşi context al curiozităţii dubioase sunt adesea întrebat – cu sinceritate sau cu impertinenţă – dacă…cred în Dumnezeu. Pe toţi aceşti „curioşi” îi întreb, la rându-mi, ce anume cred ei despre Dumnezeu, aşa cum şi-l închipuie ei, sau „ştiu” – convenţional – că ar putea să fie descriptibil şi definibil. Într-un astfel de dialog al muţilor, la tăcerea lor eu răspund cu tăcerea mea. Ei neavând ce să-mi povestească… eu nu am cu cine discuta.
Pare de necrezut, dar un românaş de-al meu a putut demonstra, cu anticipaţie de aproape şapte decenii, ceea ce omenirea şi istoria ei confirmă, cu tardivă şi inutilă decepţie…în domeniul antiumanismului criminal…atât al capitalismului cât şi al socialismului. Socialism, trădat la vremea lui de…aceleaşi „unelte” nemernice şi fără suflet – capitaliste – disperate de perspectiva de a le fi venit rândul să cedeze locul altei formule, mai bună… poate, pentru o perioadă de vreme oarecare (în lume totul fiind mişcare/schimbare). Cine a fost profetul? Panait Istrate (Panaiotaki…cum îl alintau cei din Brăiliţa, pe la începutul sec.XX). Când a proorocit el? În 1934, după ce se „plimbase”, îngrozit, prin proaspăt denumita Uniune Sovietică. Disperat de ceea ce văzuse… că se întâmplă acolo şi cum „arată” socialismul aplicat de cuplul Lenin&Stalin, cocoţat în vârful unui Comitet Central şi cu miniştri şi altă „ştăbime” (proletară?), compuse din 75 – 85% evrei şi doar, cu… restul, rusnaci păcăliţi şi „antrenaţi”, ca să-şi terorizeze şi să-şi lichideze fraţii, părinţii şi fiii, prin aderare (sau împingere) la bolşevism, Panait Istrati scrisese şi publicase „Spovedania unui învins” (mai corect ar fi fost s-o denumească a unui…păcălit). Izgonit cu furie „internaţionalistă” din gaşca „gauche-istă” a occidentului, mai ales francez, gaşcă în fruntea căreia se află, cel ce-l iubise demenţial, iniţial, pe Panaiotaki – poate nu atât pentru valoarea lui de scriitor, cât pentru revoluţionarismul lui sincer, dar… trădat prin păcălire – Romain Rplland, Panait Istrati revine – unde altundeva? – decât în ţara de unde plecase, în Brăila copilăriei lui. Avea atunci 50 de ani, când a dat spre publicare, periodicului CREDINŢA, editat la Brăila de Alexandru Tudor… lichidat, la rândul lui, în „gulagul” bolşevismului românesc, după 1945, o suită de mărturisiri denumite PAGINI DE CARNET INTIM. În numărul din decembrie 1934, Panaiotaki grăieşte, prin scris, urmaşilor săi – pe rătăcitoarele şi trădătoarele… cărări de viaţă. Gândurile pe care le reproduc mai departe şi prin care este imposibil să nu înţelegi că îi imploră să nu-i calce pe urme, nici ca gândire şi nici ca acţiuni, sunt emoţionante.
„Câtă dreptate are Ecleziastul când spune că totul este vanitate. Mă uit la ce-a rămas din mine după ce am parcurs o cale atât de lungă; un biet om învins de boală şi strivit de nevoi, după ce ajunsesem acolo, unde ar fi depins doar de voinţa mea ca să devin şi eu un om sătul. Mă ridic însă, cu restul de puteri de care mai sunt capabil, împotriva materiei robitoare, distrugătoare de suflete. Deşi astăzi sclav, prizonier al nevoii de pâine şi adăpost, ca cel din urmă dintre nemernici, afirm în acest ceas de supremă sinceritate că, viaţa nu e posibilă fără credinţă. Dar care poate fi azi credinţa, din moment ce noi le-am distrus pe toate, substituindu-ne „luminii” ce, singură, era în stare să ne apere de a cădea în acest abject materialism. Ce-a mai rămas din năzuinţele ce-ar fi putut să facă din oameni nişte sfinţi? Cei din alte vremuri se temeau de Dumnezeu şi asta era de ajuns să înăbuşe în ei o parte din egoismul care ar fi putut să-i facă să uite că fără practica sentimentului de dreptate şi milă, comunitatea omenească se transformă într-o comunitate de lupi. Azi nu mai poate mânca o pâine, cinstit, nici cel ce are drept unelte decât palmele sale, nici cel ce are drept singură unealtă creierul, ci numai vicleanul înarmat cu gură mare şi obrăznicie. Scăldat cândva în „balta” creatorilor de false religii am devenit, eu însumi, unul din aprigii susţinători ai mincinoaselor valori morale, intelectuale şi estetice, ba chiar am aprobat, un moment, şi am glorificat violenţa, în locul iubirii, crezând că disperaţii vor fi mai buni în ziua în care nimic nu-i va împiedica să se „gospodărească” singuri în toată dreptatea. Nu sunt, însă, mai buni, fiindcă nu se poate face o lume nouă cu gânduri vechi, lustruite doar pe deasupra. Şi vina mea e cu atât mai mare cu cât ştiam, de mult, că aceşti pretinşi aspiranţi la o viaţă „morală” nouă erau, în imensa lor majoritate, tot atât de imorali, tot atât de lacomi de bunuri pământeşti, ca şi vechii stăpânitori răsturnaţi. Aceasta nu m-a împiedicat să mă mint pe mine însumi şi să urlu, în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa, iat-o! În ziua în care am îndrăznit să răcnesc adevărul, nemaiputând tăcea, că numai lupi se află de ambele părţi ale „baricadei”, un gol imens s-a făcut în jurul meu… şi în sufletul meu; ne mai rămânându-mi altă mângâiere decât cuvintele scumpei mele mame: „maică, nimeni nu vine să-ţi sărute buzele, când viaţa ţi le amărăşte, decât bunul Dumnezeu”
Să comentăm, un pic, câteva dintre decepţiile pe care la mărturiseşte… în pragul morţii:
• că a venit vremea viclenilor, înarmaţi… cu gură mare, obrăznicie şi bâtă, dar şi a creatorilor de false „religii”… politice;
• că încă de atunci, şi de atunci şi până azi, se glorifică cu perfidie violenţa ca înlocuitor al toleranţei, că de iubire…nici dracu nu mai vorbeşte (exceptând-o pe cea sexuală!);
• că a fost un fals demagogic, lozinca conform căreia săracii vor fi mai buni când vor avea puterea, dar s-au dovedit mai fioroşi; fiindcă nu se poate face o lume mai bună/nouă cu concepţii şi cu oameni vechi/perverşi, lustruită doar pe deasupra. Este însă, genial textul Panait Istrati şi… l-aş scrie sub o „icoană” politică: „pretinşii aspiranţi la o viaţă nouă sunt la fel de imorali şi de lacomi de bunuri materiale ca şi stăpânii răsturnaţi”. Mai zice el şi că este o greşeală josnică să urli în „corul” lupilor flămânzi împotriva lupilor sătui, fiindcă numai lupi se află de ambele părţi ale baricadei. Ar fi singurul mod în care s-ar izgoni lupii din competiţia istorică socialism versus capitalism şi se va putea face pasul decisiv, peste cadavrul capitalismului, care – oricum – trebuie să părăsească scena istoriei, pe care a încărcat-o cu atâtea crime şi dezonorante inumanităţi.
Ar fi cazul să propunem Sinodului B.O.R. să-l decreteze pe Constantin Brâncuşi drept unul dintre profeţii români din sec. XX. De ce? Fiindcă în 1937 revenind în România – după o absenţă de trei decenii – ca să „regizeze” cioplirea Porţii Sărutului şi a Mesei Tăcerii (inclusiv scaunele), apoi ridicarea Coloanei… a făcut – în nişte circumstanţe nu prea greu de imaginat – o declaraţie genială, care – de atunci – se confirmă furibund şi decadal, dacă nu chiar anual, tot mai convingător: „săraci şi proşti v-am lăsat şi azi vă găsesc şi mai săraci şi mai proşti”. Aproape întregul an 1937, a locuit la conacul politicianului Guţă Tătărăscu, din Poiana, lângă Tg. Jiu…bibilit de soţia lui Guţă – Aretia – pe care o cunoştea de la Paris (sub toate „aspectele”), „cunoaştere” care crease o trainică relaţie între artist şi familia politicianului „de duzină” (sub aspect moral), care a cam „spurcat” liberalismului Brătienilor prin compromiţătoare trădări: la cererea lui Carol II, dar şi după 1944, când – pană la urmă – i s-a înfundat şi a eşuat. Cât despre Brâncuşi – repet – merită decretat interpret de destine şi profet, pentru referinţa sa vis à vis de sărăcia şi prostia neamului căruia aparţine şi unde n-a mai vrut…nici după moarte, să revină; ca şi George Enescu
Tare…deştept l-a făcut… cine-l va fi făcut pe Homer, care zicea în Iliada că la războaie participă şi staff-urile (regi, zicea el, chiar şi zei!), dar de pierit, pier – şi încă foarte mulţi – numai oameni de rând, eterna „carne de sacrificiu” pentru masacrele criminale din orgoliile ucigătoare, numite războaie. Zadarnic este însă avertismentul, oamenii n-au înţeles şi nici nu vor înţelege, căror scopuri oculte slujesc războaiele din întreaga istorie a lumii.
Câteva dintre demagogiile scârbavnice (cum le zicea Neagoe Basarab, „vorbind” cu fiul său), care te intoxică periculos şi…zilnic: 1) Tot ce este moral este deosebit de…nerentabil. 2) Din punct de vedere propagandistic capitalist, prosperitate…rimează (dar şi echivalează) cu nemulţumiri şi sărăcie programată politic şi strategic. 3) Ce prostituţie social-politică se află în combinaţia – aparent contradictorie – dintre capitalism şi socialism, exprimată demagogic prin formula: „capitaliştii nu cred în capitalism, ci în…socialismul bogaţilor; ei vor ca guvernele să-i protejeze numai pe ei, iar ceilalţi… să nu-şi dea seama de asta”. Asta mai zic şi eu prostituţie alambicată pană la abscons.
Eu… „amărâtul”, care semnez mai jos, declar cu mâna pe… cord, sub formă de panseu, că toată viaţa profesională m-am luptat cu trei duşmani fioroşi: şocul, infecţia şi hemoragia, precum şi cu un al patrulea, mai scârbos decât ceilalţi trei la un loc: invidia urâcioasă a confraţilor de breaslă.
Organizaţi a Mondial Sănătăţii susţine că săănătatea este starea de bine (???) fizică, mintală şi socială. Pe primele două, omul le poate – oarecât – controla, pe a treia… doar dracu o poate stăpâni. Ca să nu mai vorbesc de conceptul de bine… căruia nici dracu nu-i poate stabili limitele (parametrii cantitativi), fiindcă pentru oameni… oricât de mult bine ar fi, destul nu este niciodată, motiv pentru care am apelat tot la dracu să ne ajute… cum se pricepe el.
Mereu am fost convins că lenea este o boală şi nu un nărav; sănătosul nu poate niciodată să fie puturos; pe mine doar în pat mă dor încheieturile, când mă mişc nu mai simt nici o durere (decât pe cele din suflet, dar pentru ele am „droguri”… o înjurătură, un sictir, etc.)
Ca să te bucuri de o viaţă lungă, trebuie să accepţi să-ţi începi bătrâneţea… ceva mai devreme; măcar în privinţa unor abuzuri… de toate formele, mirosurile şi culorile. Am recurs la glumă, fiindcă altfel nu mi-aţi fi acceptat sfatul.
Permiteţi, vă rog, unui pescuitor de… „perle” de pe internet, să vă ofer o mostră de imbecialitate muzicală… „pop” americănesc, ediţie recentă, destinată instigării demente a tineretului nemintos, concomitent cu agresiunea din Iraq; piesă „guiţată” vocal de către un… nimeni… numit Randy Newman, probabil unul dintre avortonii complexului militaro-industrial american (?). Iată traducerea românească a versurilor:
Nimeni nu ne mai iubeşte şi nu ştim de ce
Nu suntem perfecţi, dar ne căznim.
Iar de jur împrejur, chiar vechii noştri vecini ne denigrează.
Refren: Deci să aruncăm bomba cea mare
Şi să vedem ce se întâmplă
Asia e prea populată, iar Europa prea bătrână,
Africa este mult prea caldă, iar Canada prea rece.
America de Sud ne-a furat numele.
Refren: Deci să aruncăm bomba cea mare
Şi să vedem ce se întâmplă.
Astfel nu va mai rămâne nimeni care să ne critice.
Astfel nu va mai rămâne nimeni care să ne critice.
Din toată această mizerie muzicală lipseşte numele textierului, dar nu e greu de bănuit; sigur, este tot vreun… nimeni mintal.
Meditaţie? Mărturisire? Am văzut în viaţa profesională câteva zeci, poate chiar sute de oameni „prăbuşiţi” de… apropierea morţii. Nu ştiu cum s-a făcut, dar majoritatea erau canceroşi. Ochii lor priveau în gol, chipul le era pietrificat, trupul aproape inert. Am avut însă o biată pisicuţă, căreia i-a dat… Dumnezeu (poate prin predestinare, ca şi oamenilor) un cancer la una dintre mamele. De câte ori m-am uitat la ea când o pansam, înainte să moară, se uita şi ea la mine cu aceeaşi disperare omenească…înfiorându-mă, poate mai mult decât oamenii. Şi pentru ea şi pentru oamenii amintiţi, mai înainte… mi-am pus aceeaşi întrebare: DE CE?
Câtă amărăciune mi-a oferit o parte din viaţa pe care am trăit-o şi parşivii între care a trebuit să trăiesc! Din miezul acestor perversităţi am extras şi eu câteva „norme” de conduită nu tocmai etice, dar… utile şi protectoare. De o bună bucată de vreme nu mă mai jenez să ofer… ciocoflenderilor din preajmă-mi (vorba lui Florin Piersic) o impresie „inexactă” (nu neapărat falsă) despre mine. Cu cinismul de rigoare, sunt convins că am înlocuit – doar – o părere falsă (a lor) cu o altă inexactitate (cea pe care le-am oferit-o eu). De ce toate aceste autentice nedreptăţi ontice, între indivizi? Fiindcă oamenii te iubesc şi te preţuiesc… numai când te dai pe mâna lor. Dacă te împinge cineva (de ce nu, dracu ?) să le iei înapoi ce le-ai dat, vei vedea cum li se usucă zâmbetul şi „dragostea” de pe faţă…că în suflet este greu de presupus că ar fi existat.
Toată lumea nu ştie câte ceva şi din această cauză… nimeni n-a murit. Ceea ce diferă… şi are importanţă… este ce anume ştie fiecare.
Nicăieri nu se scrie mai mult, iar ce se scrie nu citeşte… mai nimeni, ca în medicină. Dacă nu s-ar cere capitolul „lucrări ştiinţifice publicate” la examene, titluri, etc., etc., sunt convins că medicii… ar uita să scrie; drept dovadă ofer foile de observaţie şi reţetele scrise „manu proprio” care sunt aproape ilizibile. Am întâlnit, în activitatea mea, colegi care nu puteau să „descifreze” ceea ce scriseseră, ei înşişi… în urmă cu doar 4-5 ore.
Acceptând un coeficient de cca. 10% excepţii, rog să fiu crezut că medicii sunt de trei categorii: cu vocaţie (foarte puţini), fără vocaţie şi cu… mai multe disponibilităţi, fără care vreuna să fie vocaţie. Dar să ştiţi că pe nimeni nu interesează „problema” acesta.
Coborând brutal din paradisul problemelor spirituale, în „şeolul” vieţii social-politice, am de gând să vă stric buna-dispoziţie, povestindu-vă câte ceva despre… Mihai de România, ex-regele Mihai I (în două etape, ambele datorate imbecialităţii pre-demenţiale a tatălui său, Carol II, respectiv 1927-1930 şi 1940-1947). Despre el se ştiu şi s-au scris foarte multe, precum despre fiecare om care a fost mare…; şi bune şi mai puţin bune. Altădată voi zăbovi mai mult asupra lui, ca persoană şi ca rege. Acum voi relata doar despre implicarea lui într-o ipostază… deloc onorabilă, pentru un fost rege al ţării, asupra integrităţii căreia s-a pronunţat… întru ciopârţire. Iată cum, unde şi când. Vara anului 1989 a fost brăzdată de o mulţime de acţiuni – contradictorii şi polimorfe – în contextul politicii duplicitare a „glasnosti”-ului şi „perestroik”-ăi, cu care jongla Gorbaciov, deja „sedus” (dar nu abandonat, ci… adoptat) de capitalismul acaparator, în frunte cu SUA şi Anglia. România şi Ceauşescu nu făcuseră – încă – nimic pe linia „iniţiată” de Kremlin pentru „dizolvarea” paşnică a socialismului, rămânând singură în bătaia vânturilor care pregăteau „înmormântarea” socialismului în… marea ciorbă a capitalismului super-imperialist. Aşa se explică de ce, la mijlocul lunii iunie 1989, s-a desfăşurat la Budapesta (care capitulase între primele… în faţa „ofertei” capitalismului de tranziţie, post-socialist), o conferinţă cu participare largă, unde s-a discutat despre „evoluţia” ţărilor foste socialiste, din estul Europei. Nu se putea să lipsească, dintre subiectele abordate… nici problemele controversate… de natură teritorial-revendicativ- naţionalistă. Desfăşurându-se la Budapesta, conferinţa a abordat, prioritar, revendicările maghiarilor asupra teritoriului din Ardeal, unde trăiau (şi trăiesc încă) aproape două milioane de maghiari. Surpriza oribilă o constituie însă prezenţa la aceasta conferinţă a… ex-regelui Mihai I…fost Hohenzollern, dar cu acest drept, la titlul genealogic, pierdut; conform normelor nobiliare, el fiind deja a doua generaţie descendentă… care nu mai provenea dintr-un cuplu (tată şi mamă Hohenzollerni), ci numai prin tată, ceea ce… nu este destul. Atât Carol II, cât şi Mihai I, coborau din mame străine de „viţa” Hohenzollernilor (Carol, din Maria, şi Mihai, din Elena). Cine îl va fi adus pe Mihai (ex-rege) acolo, doar el… şi cine l-a adus ar putea să ne spună, inclusiv dracu, că el le ştie pe toate. Semnificativ şi josnic este faptul că Mihai (în numele cui?) a semnat declaraţia din 15 iunie 1989 de la Budapesta, în care – între altele – era de acord cu pretenţiile ungurilor asupra Ardealului. Despre toate acestea şi despre – încă – multe altele a furnizat date veridice Ioan Totu, penultimul ministru de externe al lui Ceauşescu, din perioada 26 august 1986 pană la 3 noiembrie 1989. Prin mizerabila acceptare a „târgului trădător”, anterior amintit, ex-regele Mihai si-a confirmat puținătatea mintală şi morală, care l-a caracterizat toată viaţa, şi despre care… chiar tatăl lui, Carol II, care l-a recunoscut ca fiu legitim, doar la presiunea regelui Ferdinand şi reginei Maria, a lăsat confirmări scrise, în memoriile recent apărute pe „piaţa cărţii”. Iar, în acest context, să ne amintim câtă dreptate avea în 1920, la semnarea tratatului de pace de la Trianon, George Clemenceau, care avertiza delegaţia românească: „dinastia dumneavoastră vă va da mare bătaie de cap, veţi vedea” Şi… am văzut. Dacă primii doi regi din dinastie, Carol I şi Ferdinand I au făcut cinste statutului de regi şi au binemeritat veneraţia şi recunoştinţa poporului, pe care l-au „condus” spre progres şi bună-stare, ultimii doi, Carol II şi Mihai I… au compromis regalitatea… cât nu au reuşit, nici măcar comuniştii în 45 de ani de dominaţie anti-regalistă.
Şi fiindcă îl luarăm la „refec” pe Mihăiţă (ex-regele nostru în două rate/perioade), să-i acordă şi un pic de spaţiu (grafic) şi timp (pentru lectură) întru a mai afla câte ceva. La vârsta adolescenţei ajungând, tăticul lui care era super-expert şi performer în sexologie, a avut probleme cu fecioraşul Mihăiţă, pentru a-l „conexa” la activităţi sexuale normale (prin „deconectare” de la cele specifice pubertăţii). Fiul, după ce a prins gustul… a făcut chiar şi isprăvi cu efect… la nouă luni, dintre care celebră a rămas „isprava” cu fiica – de o frumuseţe rară – a lui N. Malaxa, magnatul industriei de locomotive şi motoare, care a rămas însărcinată. Temporizându-se… negocierile dintre „cuscri” (Carol II şi Malaxa), s-a ajuns la necesitatea ca fructul aventurii să fie „evacuat” nu prin chiuretă, ci printr-o „mică cezariană”. Medicul care a efectuat operaţia a fost un nume „de vază” în învăţământul medical superior al vremii… George Emil Palade. Operaţia a reuşit, dar… Palade s-a îndrăgostit de frumoasa pacientă, care ulterior a devenit soţia sa. Despre alte aventuri similare, memoriile lui Carol II nu mai divulgă nimic.
O situaţie bizară, dar totuşi reală, pe care o puteţi constata singuri, dacă priviţi „obiectul” cu oarecare atenţie: oamenii făţarnici… mitologicii IANUS… deşi au două feţe, sunt complet lipsiţi de obraz. Fiţi prudenţi în relaţiile cu asemenea caricaturi omeneşti şi nu aşteptaţi să vă dovedească ei, ce anume au – metaforic – şi ce anume nu au – în realitate.
Oamenii au stabilit/fixat domiciliul lui Dumnezeu în Biserică (inclusiv în biserici);… pentru ca ei să poată face tot ceea ce vor… în afara domiciliului atribuit?
Există oameni – şi nu puţini – care nu încetează a se văita, sincer sau doar ca să se afle în… treabă, că sunt neînţeleşi. Mulţi dintre aceştia nici măcar nu cunosc sensul onest al termenului lexical respectiv. Înainte însă de orice comentariu ar fi cazul să se ştie că pentru a fi şi a cere să fii înţeles, ai obligaţia de a înţelege ceea ce se află în jurul tău, cine se află în jurul tău şi – mai ales – ce anume se aşteaptă (sau se cere) de la tine. Şi… mai mult decât atât… este imperios necesar să te înţelegi pe tine. Dacă nu te-ai înţeles pe tine, vei trăi toată viaţa cu obsesia/teroarea că ai fost un neînţeles. Şi… nu e deloc uşor să te înţelegi pe tine, precum şi să te înţelegi cu tine. Nu este o glumă, ci o adevărată tragedie să trăieşti toată viaţa în contradicţie… cu tine.
Este, cel puţin… prost… cel ce pierde vremea – în condiţiile morale, sociale şi politice de azi, străduindu-se să convingă pe cineva (despre ceva anume), dacă are – concomitent – şi puterea de a impune altora, acel ceva care-i convine. Astfel de situaţii brăzdează întreaga istorie a ultimelor trei milenii. Cine nu vrea, sau nu poate, să recunoască această „măgărie democratică” se dovedeşte a fi cel puţin la fel de nemintos (n-am zis prost) ca şi cel ce pierde vremea cu eforturi logoreice… inutile, dacă nu chiar penibile şi ridicole.
Oribilităţile „admirate” de mine de la balconul apartamentului în care am locuit pe strada Toamnei, în vara anului 1999. Prin contaminare şi punere în practică – criminală – a „lecţiilor” de bestialitate hingherească – oferite de primărie copiilor în plină zi, în piaţa agro-alimentară. Într-o după-amiază am „admirat” ceea ce ştiam că se învaţă foarte uşor, dar cu efecte morale dezastruoase. Am văzut o haită de puştime între 7 şi 12 ani, circa 5-6 candidaţi la statutul de viitori derbedei, care scoseseră dintr-un culcuş din spatele centralei termice, vreo 3-4 căţeluşi născuţi de 8-10 zile, cu care… au început un dement fotbal, în care se împleteau răgetele lor de bestii omeneşti dezlănţuite, cu ţipetele tot mai slabe ale căţeluşilor. Începuseră să apară stropi de sânge pe asfaltul pe care se derula nemernicia umană anticanină, când „campionii nemerniciei” au sistat „jocul”, fiindcă muriseră trei dintre căţeluşi; doar unul… refuzând să moară. Ce credeţi că au făcut vajnicii boschetari/criminali… de mâine? Au făcut rost de o sârmă de vreun metru, i-au făcut la un capăt un laţ, au trecut laţul în jurul gâtului puiului/căţel, l-au rotit de 2-3 ori în aer, apoi l-au izbit cu putere de zidul centralei termice… pană i-au zdrobit capul şi ai „pictat” zidul centralei cu creierul… ,,vinovatului” de dezordine publică, după teoriile primăriei „municipiului”, în care toate merg „O.K.”, doar câinii comunitari deranjează ordinea „ideală” din târg. Multiplele „probleme” care ar deriva – în chip de comentariu – cu referire la părerea părinţilor acestor criminali de mâine, despre plozii lor….sunt lipsite de oportunitate, fiindcă… nici aceşti părinţi nu se află pe altă „frecvenţă” de raţiune, morală şi omenie, decât cea în care şi-au crescut progeniturile, încântaţi fiind de „bărbăţia” iniţiativelor acestora. Iar societăţii de mâine… probabil că asemenea exemplare subumane îi sunt necesare!
Pentru omul ezitant, nehotărât, întreaga viaţă este un imens şi infinit labirint, în interiorul căruia individul refuză şi disperarea şi speranţa, ambele fiind sursa sigură a apatiei şi a depresiei.
Nişte… neinspiraţi glumeţi, contestatari politici (fără o opţiune justificată) ziceau, în epoca de glorie a socialismului în Europa, că multhulitul capitalism ar fi exploatarea omului de către om, în vreme ce socialismul era… exact invers (de fapt acelaşi lucru: tot exploatare reciprocă). Sunt prea puţini cei care au înţeles de ce treburile „arătau” aşa cum nu s-ar fi dorit, ci doar aşa cum se pretindea demagogic. Toate acestea pentru că socialismul a fost „pus în practica” politică şi economică tot de către nişte cocote (indecent s-ar numi curve) capitaliste, care aveau sarcina să-l compromită.
Pe vremea când adunasem ceva ani în raniţa vieţii, mi-am dat seama că multe nu prea erau cum ar fi trebuit, à propos de… prea mult descântata conştiinţă, care ar face şi ar drege… în viaţa şi acţiunile omului; mai mult chiar, mi-am dat seama că ea nu este decât o superbă… absenţă din sufletul şi fiinţa omeneasca şi că – de fapt – omul nu face nimic decât de frică, de nevoie şi de plăcere, trei autentice mamiferisme etologice. Deşi simţeam această tristă realitate, n-am îndrăznit să mă fălesc cu „descoperirea” mea decât după ce m-am întâlnit cu ceva, absolut identic, în concepţiile lui Martin Heidegger, care înlocuia conştiinţa cu BELIEBE = plăcere/dragoste, NOT HUNGER = foame, nevoie şi ANGST = frică. Ceea ce mi-a întărit convingerea că adesea aceleaşi idei pot să apară la doi, sau mai mulţi „nebuni”, concomitent.
Cu îndelungate strădanii am reuşit să identific…ceva dintre motivele pentru care Nicolae Iorga numea, pe la începutul secolului XX, Măgura Odobeştilor… „micul Athos românesc” Se refera el, atunci, după ce – sigur – că le vizitase, la un număr de vreo şase aşezări monastice, cărora – azi – nici măcar locul nu li se mai poate stabili, cu oarecare certitudine. 1) La nord-vest de Odobeşti, prin 1732 Costachi Razul ridicase un lăcaş numit „Mănăstire”, care s-ar putea să supravieţuiască azi, ca biserică de mir. 2) Schitul Vişăneşti (1709), care azi pare-se că supravieţuieşte cu numele Buluc. 3) Prin sec. XIX s-a ridicat – din zid – lăcaşul care azi ar putea să poarte numele Tarniţa. 4) Tot prin secolul XIX s-a ridicat un lăcaş numit Scânteia, azi posibil să fie Măgura. 5) Prin 1759 s-a ridicat lăcaşul de la Căpitanul, azi biserică de mir. 6) Tradiţia mai păstrează şi numele unui lăcaş, Secătura, pe undeva pe lângă Scânteia sau Tarniţa.
Cele ce vor urma se înscriu, opţional, între… bestialitate nativă sau perversitate premeditată (dobândită). Cum? Uite-aşa. De câtva timp sistemul naţional de propagandă insinuantă, mediatizări dezinformante prin radio, tv, etc., nu oboseşte… cotcodăcind despre grija generoasă a vânătorilor, care se înghesuie să hrănească, pe timpul iernii, sălbăticiunile din păduri. Chipurile… sunt „ajutaţi” mistreţii, cerbii, căprioarele care au dificultăţi de furajare pe timpul iernii. Realitatea, intensiv mediatizată, naşte o întrebare care conţine, implicit şi răspunsul. De ce numai mistreţii, cerbii, căprioarele ? Doar mai există, în mediul nostru natural şi urşi, lupi, vulpi şi nu numai. Să facă vânătorii noştri acest gest, exclusiv din dragoste pentru biotopul periclitat ca supravieţuire? Categoric… nu. Pe generoşii noştri vânători îi interesează… numai… numărul acestor vieţuitoare, care ies vii în primăvară. Nu din dragoste, ci fiindcă constituie obiectul „divertismentului… ucigător” numit vânătoare „sportivă”, încă una dintre „distracţiile” omului devenit – de multă vreme – ne-om. De ce numim însă această crimă colectivă (în haită)… sportivă? Câtă vremea ea este eminamente… exterminatoare de vietăţi? Să nu-mi spuneţi că omul vânează vietăţi din juru-i, de când există pe lume oameni şi animale; aceasta fiindcă are nevoie de proteine alimentare de origine animală. Nu contest că ar putea să fie şi aşa, precum gândeşte o imensă parte dintre oameni, ca motivaţie; dar să fie sinceri… când vânăm o facem ca să ne distrăm (prin uciderea cuiva); a trecut multă vreme de când oamenii vânau, vânătoarea fiind unica sursă de carne animală; azi vânăm din plăcere criminală, căreia îi zicem – cu perversitate – sportivă. Freud numea o atare opţiune psihologică drept dorinţă/plăcere refulată. Între mascarea refulată a dorinţei/plăcere de a împuşca un cerb şi tentaţia defulată de a împuşca… un om, nu este decât un singur pas, pe care-l facem adesea, după ce ne-am antrenat psihic… vânând un cerb, o căprioară sau un fazan.
Logic, gândeau strămoşii noştri din Latinum: „Vulgus veritatis pessimus interpres”. Adică gloata (de ce nu… prostimea?) nu înţelege şi nici nu suportă adevărul.
Este periculos să fii moştenitorul cuiva (despre caracter şi gene este vorba), fiindcă nici nu bănuieşti ce nenorociri poţi prelua.
Bârfa mahalalei este mass-media vremurilor pre-radiofonice. Televiziunea a depăşit însă – prin imoralitate şi impertinenţă – performanţele bârfei de anţărţ.
Perioadele de aşa-zis război rece (diplomatic, adică… fără armată) care au existat adesea în istorie, au fost, poate adevărate… gheţare… preincandescente.
Meditaţia unui hoţ. Dacă furi ceva şi nu ai luat tot ce se putea fura din locul respectiv… la puşcărie vei avea motive serioase de regret. Un recidivist mi-a făcut mărturisirea aceasta.
Dacă şi-ar fi imaginat Ion Budai-Deleanu ce „explozie” de importanţă va avea ţigănimea românească în secolul XXI, sigur că ar fi scris mult mai multe despre rasa neagră a românimii.
Cât de schimbătoare este semantica folclorului românesc. Altădată, chemarea: „dă-mi mândruţo guriţa…” simboliza dorinţa unui schimb de săruturi. În 2004 guriţa femeii mai este cerută şi pentru alte „servicii”… amoroase?!*
Ce mare păcat s-a petrecut… că nici un duhovnic, întâlnit în viaţă, nu mi-a cerut o astfel de mărturisire-spovedanie, precum cea care urmează. Dacă ar fi posibil să-mi repet viaţa, aş vorbi… cel mult jumătate din ce şi cât am vorbit; şi aş asculta mai puţin decât jumătate din tot ce mi-a fost dat să aud (cu voia mea). Mulţi zic – însă – că dacă s-ar putea , ar asculta mai mult decât… ar vorbi (bineînţeles că într-o a doua viaţă retrăită). Nu cred că ei au absolută dreptate, fiindcă dintre toţi cei cărora – am avut eu, sau a trebuit, să le ascult peroraţiile – o mare parte au debitat banalităţi… exclusiv consumatoare de timp. Foarte puţini rostind lucruri utile. Nu puţini au fost cei care au debitat opinii penibile, direct sau indirect dăunătoare. Restul oratorilor „suportaţi” fiind constituit din oportunişti odioşi, sau rău-intenţionaţi aprioric. Nici măcar despre ce am zis eu nu sunt încântat… 100%, dar, oricum, prin ceea ce am îndrăznit să încredinţez hârtiei, am păcătuit ceva mai puţin. Servesc – oare – cuiva aceste gratuităţi metanoice ale mele? Nu ştiu şi nici măcar nu cred. Mie însă mi-au folosit. Întru defulare.
Au rămas celebre – prin indignitate – şi mizerabile – prin josnicie – răzbunările „duhovniceşti” ale patriarhului Miron Cristea la adresa celebrului filozof şi gazetar Nae Ionescu, prin anii `33 – `37. Acuzat, nu fără motive, de Nae Ionescu, că ar fi protestantizat ortodoxia românească (prin gazeta „Cuvântul”, scoasă de N.I.), patriarhul Miron a pus nişte zugravi bisericeşti să ofere publicului… bigot un spectacol de calitate mizerabilă, anume să re-picteze scena din pridvorul catedralei patriarhale, unde se află imaginea „judecăţii de apoi”, „montând” chipul lui Nae Ionescu pe trupul (inclusiv coarnele) unuia dintre dracii din iadul erminic ortodox. Teologic, înţeleg de ce s-au bârfit reciproc cei doi… şi voi relua ceva mai încolo. Ca aventuri amoroase – însă – s-au comportat identic. Nae Ionescu a „prelucrat” pasional pe Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a lui George Enescu, provocându-i acestuia o severă criză depresivă care a durat câteva luni, iar patriarhul Miron se „ocupa” de văduva regală, regina Maria. În chip de mulţumire, pentru ticluirea chipului său pe un trup de drac, N.I. îl denumea pe patriarhul Miron, în gazeta sa, „armăsarul de serviciu al Palatului”. Cât despre protestantizarea ortodoxiei româneşti, de care-l acuza Nae Ionescu pe patriarh, se pare că exista o temeinică „bază” de… confirmare. Au existat şi s-au comentat mult, într-o vreme, elemente suspecte, în filozofia religioasă a lui Miron Cristea, de… protenstantizare, fiindcă el făcuse între 1891 – 1895, facultatea de litere şi filozofie la Budapesta, într-o atmosferă intensiv calvinistă.
Leonardo Da Vinci era convins că omul nu valorează mai nimic doar prin ceea ce ştie, dacă nu face sau n-a făcut nimic. Eu – înainte să fi aflat această paradigmă – am avut o cumplită pasiune (poate… foame) să ştiu cât mai mult… despre cât mai multe şi mai mulţi; mi-am terorizat astfel viaţa adunând de peste tot… tot ce se ştia şi se putea „tezauriza” în sacul fără fund al culturii individuale. Această dorinţă pasională mi-a consumat o mare cantitate de neuroni, dar nu-mi pare rău. Ştiam mai demult că omul moare de bătrâneţe – cu jumătate dintre neuronii cu care se naşte, neconsumaţi. După o vreme, însă am devenit „victimă” a pornirii mele – generatoare de conflicte pernicioase – de a face cunoscute multe dintre cele ştiute de mine şi celor din jurul meu, cu convingerea că le vor folosi (dar m-am înşelat). Acum – făcând un anume bilanţ – mărturisesc, fără jenă, că tot ce-am „câştigat” prin dorinţa de acumulare, am „pierdut” prin pornirea/ pasiunea de a oferi şi altora ceea ce aflasem eu. Dar nici de data asta nu-mi pare rău. Consider că astfel am făcut câte ceva din… ceea ce zicea Lenardo da Vinci, cum că ar valora mai mult decât tot ce ştii. Fără jenă, mărturisesc acum – apropiindu-mă de „finalul” cursei – că din tot ce am ştiut, NU S-A PUTUT SĂ SPUN ALTORA NICI JUMĂTATE DIN CE AM ŞTIUT (şi încă… mai ţin minte).
În ultimul secol omenirea s-a grăbit… demenţial; şi nici azi nu facem decât tot aşa. De ce? Nu există – încă – un răspuns rezonabil. Nimic bun nu ne-a adus această pripeală dementă, mortală, decât… infarct cardiac, hemoragie cerebrală, psihoze severe de stress, suicid şi… alte „bucurii” similare. Uităm mereu vechea apoftegmă folclorică românească: graba strică treaba (adică… viaţa). Melcul nu s-a grăbit… să apuce loc pe arca lui Noe, când se „programase”… potopul biblic, şi aşa, cu viteza lui de melc, a ajuns la timp pe arcă şi a scăpat de pericolul fatal. Noi însă… melci la gândire şi leoparzi la viteză… ne săpăm singuri gropile.
În chip de omagiu, pentru cei cărora le datorez multe dintre cele citite până acum în acest opuscul – şi pe care nu i-am amintit… fiindcă pe mulţi i-am şi uitat – voi încheia truda mea de „agregator” (adunător) ce câteva gânduri bune şi folositoare, aparţinând unora dintre cei pe care – încă – nu i-am uitat. Un distins confrate de breaslă (întru acelaşi Aesculap), Paul Cortez, adunase, în două splendide volume, o impresionantă colecţie de meditaţii şi opinii cu titlul „Înainte de a uita”. Parafrazându-l, mi-aş permite să-mi consider propria colecţie de… gânduri ca fiind o posibilă recuperare… DUPĂ CE AM UITAT (ceea ce n-aş fi vrut să uit, dar s-a întâmplat).
MOSES MENDELSON: Progresul indivizilor necesită un inevitabil regres al colectivităţii.
GIAMBATISTA: Non igitur utilitas fuit mater iuris et societatis… sed occasia fuit per quam homines calendam suam socialem natura repetantur. Rezultă din text că nu utilitatea stă la baza societăţii şi a dreptăţii, prilejul cu care oamenii dezbinaţi… erau tentaţi să-şi cultive propria natură socială. De ce nu? Un fel de haos.
MAIMONIDE: sic igitur dicendum est quod Deus seipsum videt in seipso species cogniti in cognoscente. Adică: trebuie spus că Dumnezeu se vede pe sine în sine… înfăţişarea conceptului se află în cel ce concepe.
IOSEF FLAVIUS: Fiecare generaţie îşi scrie istoria ei.
R. DESCARTES 1) Non enim dubic est quiu Deus est capax ea omnia efficiendi quae ego sic percipiendi sum capax. Adică: nu mă îndoiesc că Dumnezeu poate să facă tot ceea ce eu nu sunt în stare să pricep. 2) Oare de ce Dumnezeu a creat lumea din timp, nu şi din… eternitate? Fiindcă omul n-ar mai fi murit şi n-ar mai fi fost omenire, ci doar acelaşi cuplu „iniţial” Adam şi Eva (aşa cred eu MVH, nu Descartes). 3) Non potest naturale lumen intellectus nostri esse regula obiecti posibilis. Să fie un pseudo-sofism?… cum că n-ar fi posibil ca lumea naturală a intelectului nostru să fie şi regula unui obiect posibil! Descartes nu ne dă şi cheia… parabolei de mai înainte.
TOMA D`AQUINO: Infinit înseamnă mult mai mult decât negarea limitării.
Şi fiindcă ARISTOTEL era convins că NECESAR este tot ce nu se poate să fie… altfel, nici eu nu cred că aş fi putut încheia decât tot cu ceva… fără alternativă
Rm. Sărat
06 iunie 2003
