Spații culturale nr. 68 (9)

Gina ZAHARIA

între verde și amar

dormeau acolo sub niște movilițe de mâl
cu gândul în bătaia puștii ghemuiți într-o pagină de istorie
și-n cântec de greieri
din când în când își aprindeau lumânările
apoi le aruncau pe cer habar n-aveau că stelele moarte sunt roșii
iar în fiecare seară
un soldat vine să le numere
necunoscutul acela își cărase în raniță iubita și mama și frații
apoi s-a dus să stea lângă un copac bătrân
aproape de glorie

mi s-a spus că era fratele tatălui meu
de atunci îl pomenesc în rugăciunea mea simplă
când eram mică pe masa bunicii stătea mereu fotografia unui tânăr
nu putea să mănânce până nu-i dădea și lui un dumicat
din pâinea rămasă la plecare
și ce dor sfâșietor venea din privirea aceea demnă
din care curgeau mir și lumină
amintirea lui încă mai plimba prin piept un râu de sânge
și o barcă de salvare
înota printre strigăte de ajutor și uita cine e și de ce vine peste el
prăpăd cum nu s-a mai mai văzut

nu l-am visat niciodată dar parcă l-am zărit măsurând Carpații
devenise cavaler în templul lui Hristos
ce mioapă sunt și ce bocanci tociți poartă eroul la căpătâiul căruia
niște crini sălbatici se ceartă cu vrăbiile
mormântul lui e și al lor undeva între nord și sud
între verde și amar
lângă el o cumpănă tot umple
paharul rămas acasă
paharul de vin din care s-a împărtășit pacea
în el s-au strâns câteva grame de pământ și cuvintele de rămas-bun
care mângâia părul albit de durere al bunicii.

ei maică o auzeam spunând
Neculai al meu e în oastea Domnului și nicio amărăciune nu se leagă de el
îi aud vocea în dăngănitul clopotului din vale
și parcă mă strigă pe prispa unde l-am petrecut
până s-a făcut cât o gărgăriță
lovită la picior
cu cine să te pui
ofta bunica
și-n brațe îl mai țin uneori
pare un prunc pregătit să se descurce singur
dar de fiecare dată merge cu mine la biserică
apoi fuge să-și deretice casa lui de departe
casa lui cu zăbrele de stejari
ascunsă între niște ani gârboviți

cine știe cât o fi până acolo
sunt sigură că nu se abate din drum
da’ ce de somn pe el maică
ce de somn otrăvit ce pustiu în satul ăla de piatră
și ce de iarnă în povestea asta fără pârtii fără foc
doar cu o manta uitată într-un dulap
toate cămășile albe au fost spălate la râu
numai cămașa lui a rămas cu mânecile ridicate
într-o îmbrățișare strivită
acum știu de ce trage peste el curcubeul
să se învelească în culorile patriei sale
știu
pentru că așa l-am găsit ultima oară
sub movilița aceea deportată dintr-o parte în alta
a inimii mele

bătrânul cu ochi verzi

cu siguranță că și bătrânul cu ochi verzi a iubit cândva
trage amintirile în piept odată cu fumul de țigară apoi le aruncă în vârtejul timpului
nu știu de unde coboară nici dacă cerul de la fereastra lui
e încruntat
dar îl zăresc în fața blocului meu pe o bancă mereu în același loc
privirile sale zgârie pământul cu atâta finețe
că amețesc iarba
le cerne printre razele toamnei și parcă le așază într-un plic
undeva la capătul gândului
e o cutie poștală
și un parfum puternic poate un con de brad și o oglindă

peste drum o echipă de fotbal amestecă sunete și cifre
un autobuz plimbă străzile într-un film vechi
câteva gânduri tușeșc lângă poarta zilei
un cerșetor adoarme peste ele
trecutul clocotește ca un țipar într-o barcă de salvare
și totuși bătrânul cu ochi verzi prinde asfințitul în pumn
și îl duce acasă
în urma lui gărgărițele au invadat cerul ca niște picuri de mir
în candela inimii

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Biblioteca – un mister infinit
sau Ada Kaleh cea mai recentă Atlantidă a Cărţii *

Motto:
„Tot ce-a fost ori o să fie,
În prezent le-avem pe toate”
(EMINESCU)

Nu mi se pare deloc întâmplătoare adeziunea estetică a scriitorului Constantin SEVERIN la expresionism, doctrină aflată la confluenţa mai multor curente iraţionaliste active încă în primele decenii ale secolului XXI: pesimismul schopenhauerian, convergenţa apollinic-dionysiacă teoretizată de Nietzsche, filosofia blagiană (minus cunoaşterea), curentele oculte (teosofice, steineriene etc.), imanetismul naturalist şi impresionist, psihologismul abisal, diferitele tendinţe neoromantice, realitatea mitico-arhetipală, transcendenţa (mistică ori pseudomistică), relativismul axiologic conjugat simultan cu o atipică apetenţă pentru absolut, cu o conştiinţă apocaliptică potenţată de disoluţia spiritual-culturală a întregii omeniri, de tendinţele de ordonare a haosului şi de comunicare simpatetică cu Lumea. Am citit romanul parabolă Bibliotecarul Infernului, cu plăcerea estetică a bibliocratului autoexilat în Bibliopolisul imaginat de grecul sicilian Diodor şi cu melancolia romantico-expresionistă, concentrată de matematicianul Dan Barbilian/ Ion Barbu în versul; „Ca timpul drag surpat în vis”.
Cu mitul Atlantidei în suflet şi cu nostalgia Renaşterii, C. S., absolventul Cursului de ficţiune al Universităţii Iova, SUA, fascinat de sincretismul Artelor şi de cel al Ştiinţelor, se înscrie cu acest interogativ şi esoteric roman expresionist al căutării Absolutului din Om/ Lume, într-o elită a scriitorimii româneşti – Blaga, Vasile Voiculescu, Eminescu, Nichifor Crainic, Cioran, Adrian Maniu, Mircea Eliade etc. – care reconfigurează Istoria ca un joc mental între omenire şi Divinitate, iar simultan transfigurează omul metafizic, omul cu un destin transmundan, omul personaj-actant al Lumii ca Teatru, care se refugiază în arhetip, mitologie şi în misticismul diurn, omul în care creştinismul şi alte religii tutelare, elocvente în dialogul cu Zeii, îşi dau mâna cu păgânismul.
Citind, mi-am amintit aproape instantaneu – acesta este primul merit al cărţii-insulă Bibliotecarul Infernului din ziua de mâine – de ce Cioran reitera sisific ideea că „Totul este gândire ce se gândeşte pe sine” într-un Timp „drag surpat în vis” (I. B.); al doilea merit, la fel de important: Omul a avut şi are un destin transmundan pe care însă nu-l conştientizează şi nu-l trăieşte ca atare; iar al treilea merit, aparent paradoxal, Index librorum prohibitorum a avut de când Istoria lumii, efectul contrar al Legii interdicţiei, ce ne guvernează vieţile. C. Severin ne reaminteşte implicit că pe frontispiciul Bibliotecii din Alexandria scria cu litere de aur (majuscule): Spitalul Spiritului, dar şi de sfatul-avertisment al lui Platon, Republica, pe care-l voi reaminti şi cititorilor, deşi spaţiul nu-mi prea permite. De ce-l reiterez? Pentru că această sugestie strategică de guvernare este permanent compromisă de ignoranţi: „Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adecvat, şi, dacă acestea două: puterea politică şi filosofia n-ar ajunge să coincidă şi dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea contenirea relelor, dragă Glaucon, pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea, nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui”. În aceste condiţii (utopice, susţin cei ce nu cred că s-ar putea „filosofa autentic şi adecvat”?) cine de pe Insula Pământ nu ar vrea să schimbe celelalte forme de putere – democraţia, teocraţia, noocraţia, prostcraţia, gerontocraţia etc. – cu bibliocraţia, fie şi pentru relaţia de inerenţă a limbii faţă de gândire?
Conotaţiile şi denotaţiile termenului de bibliocraţie – imanent sugerat şi omniprezent în cele şapte capitole ale romanului: I. Fald; II Întoarcere; III. Coadă de rândunică; IV. Fluture; V. Ombilic hiperbolic; VI. Ombilic eliptic; VII. Ombilic parabolic – introduse în spaţiul infinit al culturii universale, de acelaşi Diodor, grecul asimilat de Sicilia, dar actualizate în cultura autohtonă, de Dan Pavel, Bibliopolis, eseu asupra metamorfozelor cărţii; (e bine de spus, astăzi, când discipolii îşi uită mentorii, că eseul a fost scris în amintirea lui Constantin Noica) sunt concentrate în Biblioteca secretă (de fapt, un loc atemporal), ascunsă în subteranele Ada Kaleh-ului, sub apele Dunării. Ea instituţionalizează sacralizează şi stăpâneşte cărţile rare. Bibliocratul bolnav „de melancolia nemuritorilor”, cel ce guvernează secretele Infernului subteran din Insula Ada Kaleh, reprezintă o reîncarnare „textuală” a mai multor filosofii/ direcţii convergente de definire a idealului uman. Mitograful Constantin Severin îşi transfigurează verosimil eroul care se îmbolnăveşte, firesc, dacă avem în vedere psihologia abisală, de viciul puterii. Biblioteca, „Lumea prinsă într-o oglindă!, cum o definea filosoful J. P. Sartre, este, în opinia noastră, supratema romanului esoteric în care personajul-narator retrăieşte livresc – remarcabilă erudiţia scriitorului, arta de a fictiviza şi a pune în poveste, după matricea narativă din Hanu Ancuţei, a celor peste 300 de ani din istoria Balcanilor (şi a Insulei Ada Kaleh), istorie corelată cu acolada Renaştere – cele Două Războaie Mondiale – comunism, postcomunism, transmodernism, durată în care drama impasului metafizic şi presentimentul disoluţiei în haos a potenţat civilizaţia de serie, amurgul nietzscheian al idolilor şi revelarea Infernului din „Bibliotecile” secrete ale Lumii. Dar care „Bibliotecă Babel” nu este secretă?
Infernul „bibliotecarului”/ bibliocratului este veşnicul infern din noi. Revelarea Răului existenţial, într-o expansiune imposibil de controlat este transpusă în planul parabolic al romanului, într-un scenariu mitic, în care Biblioteca secretă, ascunsă sub Ada Kaleh şi condamnată fatalmente să dispară prin inundarea Insulei – metaforă vie a unei civilizaţii tradiţionale de tip arhaic aflată încă într-o legătură organică cu totalitatea primordială – confirmă teza că dominarea, stăpânirea sau conducerea lumii, a societăţii, a culturii este încă sub puterea bibliocraţiei/ Cărţii.
Scriitorul sucevean Constantin Severin este preocupat de esenţe şi nu de aparenţe, de corelaţia vizibil – invizibil. Vagul, inefabilul, impresiile vremelnice, interminabilele războaie ale oamenilor cu rădăcini şi în misteriosul spirit balcanic, dar şi în elanul vital nu fac decât să impulsioneze trăirile interioare, neliniştea filosofică a întrebărilor grave asupra existenţei şi a sensului ei. Să fi intuit şi profeţit artistul C. Severin – pictor, poet, romancier, teoretician al fenomenului literar, jurnalist, dar şi colaborator la BBC şi Europa Liberă etc. – moartea Cărţii, moartea bibliocraţiei, pe care o fictivizează narativizând-o, ca o altă Atlantidă a Cărţii/ Civilizaţii (scufundarea sub apele Dunării a exoticei Insule Ada Kaleh) sub un moto din Empedocles din Agrigent: „Dublă e naşterea celor ce mor şi dublă pieirea…”.
Borges, Umberto Eco (nu doar cel din Numele trandafirului), Dante, Boccacio (Decameronul – o altă matrice narativă care-i influenţează naraţiunea, desigur, cu „riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte”), Caravaggio, Leonardo da Vinci, Ştefan Odobleja, Vico, Dante, Dimitrie Cantemir, Ungaretti etc. (pot fi umplute câteva pagini cu asemenea nume celebre din istoria lumii) sunt fie semne, fie personaje-idee, fie voci oraculare care potenţează frica de carte. Romanul borgesian Bibliotecarul Infernului se vrea simultan o Carte a Omului ce se iluzionează că învinge Timpul – care, se ştie de la Aristotel, este o mărime continuă. Acum intră/ este în relaţie cu ieri, dar şi cu mâine. Dacă în eternitate cărţile nu sunt necesare, idealul cărţii absolute nu poate fi atins fără subordonarea timpului. Este ceea ce îi reuşeşte lui Constantin Severin, ce actualizează atât fragilitatea materială a cărţii/ bibliotecii, cât şi frica de spirit ce ar putea să prefigureze apocalipsa Cărţii totale.
Să ne reamintim din Cartea Facerii, (11, 4 – 7) mitul Turnului Babel: „şi au mai zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului. Domnul s-a pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: Iată ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora.” Fragilitatea materială a cărţii – distrugere, uitare etc. –, fie ea benefică sau malefică, i-a impus metamorfoza spre omnipotenţa aproape dumnezeiască a Omului (nu întâmplător, eroul din Bibliotecarul Infernului se identifică cu Dumnezeu) care perpetuează fatal frica de spirit şi tendinţa spre Cartea totală, ce se ia pe sine ca referent, deşi cuprinde totul: natura, gândirea, principiul, Divinitatea, cosmosul, dedublarea unitarului în părţi contrarii, analiza minuţioasă a Eului (Cunoaşte-te pe tine însuţi), transgresarea „eului” reflexiv în afara omului, memoria paradisului pierdut pe care o actualizează în spiritul Cărţii lui Thoth – spaţiul e plin de lumi incluse în alte lumi, una într-alta, dar totuşi despărţite de Lege – fondatorul expresionismului arhetipal, Constantin Severin.
Romanul vizează „esenţele” lucrurilor în sine, asemenea fenomenologiei husseerliene propune întoarcerea la lucruri şi la datul vieţii. Autorul ne propune o imagine a condiţiei omului ca fiinţă ameninţată care îşi exorcizează demonii printr-o demonizare a frumosului, printr-un transfer al răului pe planul inocent al poeticului narativizat. Totul sub emblema unui „amurg al umanităţii” ce confirmă desacralizarea lumii. Sub mitografia „bibliotecarului imperfect”, C. S. îşi propune să demaşte tot ce este gol de sens, lipsit de spiritualitate, dar şi lipsit de o legătură organică cu totalitatea primordială. Singurătatea conştiinţei nefericite în fatalitatea izolării ei într-o lume-închisoare în care, cum spunea Karl Krauss, este de preferat să fii singur în celula ta şi să crezi în puterea gândului: „Iniţiaţii spun că orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate şi putere. Gândurile (care sunt în esenţă vibraţii, sunete mute) ne controlează viaţa, ne modelează caracterul, ne ghidează destinul şi pot afecta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”, crede Nemuritorul configurat borgesian, de autorul expresionist născut cu nostalgia oamenilor neîntrupaţi, oameni-forme ale gândirii ce comunicau telepatic, locuiau mitica Atlantidă şi recunoşteau arhetipurile: Adevărul, Dreptatea, Frumuseţea, Binele etc.
Viziunea nietszcheană asupra Naturii asigură scriiturii obiectivitatea necesară (aşa se explică receptarea zolistă a viciilor şi instinctualităţilor de tot felul). Reamintim pentru cititorului neiniţiat, opinia filosofului german: „natura este amorală, deoarece tot ce există este drept şi nedrept, în ambele situaţii, la fel de îndreptăţit”. Miracolul naşterii şi al acţiunii personajelor, unicitatea acestora, încât „nimeni nu este la fel ca nimeni care a trăit, trăieşte sau va trăi” (Hannah Arendt). Trecutul, deşi învelit în ambalajul prezentului, nu determină viitorul, pentru că fiecare naştere aduce cu sine posibilitatea de a schimba lumea. Dacă cititorul are răbdarea benedictină pe care o cere Bibliotecarul Infernului, va remarca că fiecare personaj – principal, secundar, absent, colectiv etc. – schimbă într-un fel lumea în care s-a născut, încercând să pună în spiritul lui Platon, în armonie cele trei elemente ce alcătuiesc fiinţa umană: raţiunea, spiritul şi dorinţa.
Omul transfigurat brâncuşiano-borgesian de C. S. este parte a unui flux energetic a cărui natură este creaţia permanentă, omul ce conştientizează că nu are acces la perceperea lucrurilor aşa cum sunt („lucrurilor ca atare”, în limbajul lui Kant). Adevărata reuşită a „cărţii de nisip” (re)scrisă de Constantin Severin nu este redescoperirea universului livresc transfigurat, ci trezirea „Spiritului”, descoperirea „propriei minţi”. Admirabilă mi se pare la artistul Constantin Severin, capacitatea de anihilare a sinelui şi reuşita rezolvării relaţiei Voinţă (parte din fiinţa umană) – Bine (transcendent, universal). Într-o Poveste în care mijloacele pot scuza scopul final (Machiavelli), iar sclavia s-a modernizat şi este mai sofisticată ca oricând, funcţia memoriei este mai importantă decât utilitarismul, asemănarea şi predictibilitatea în care credem în mod curent.
Vedem în romanul „Bibliotecarul…” o variantă postmodernă a cărţii lui Giambatista Vico, Scienza nuova (1725) în care părintele spiritual al romantismului vede în Istorie o cucerire prometeică a omenescului probată de succesiunea celor „trei feluri de naturi”: natura poetică (viguroasă, dar puternic înşelată de imaginaţie), natura eroică (când omul este asemenea zeilor) şi natura omenească (unde cu „multă minte” se acceptă legile conştiinţei, ale raţiunii şi ale datoriei. Este aceeaşi relaţie dintre creator şi istorie pe care o rezolvă în plan metafizic, Eminescu în Geniu pustiu. Durata, bergsonian vorbind, înseamnă inventare, creare a formelor, elaborare continuă a noului absolut, doar urmând fluiditatea cauzei. Ei bine, această fluiditate (acel „ceva fluid”) o surprinde şi o intuieşte foarte artistico-filosofic Constantin Severin.
Capitolele V. VI, VII, care implică motivul Omphalosului, într-o poetică matematică cele „trei feluri de naturi” teoretizate de Vico, încât ne aminteşte de Solomon Marcus, şi face din Ada Kaleh, Centrul Lumii, buricul nemuritorului, concentrarea spirituală a românismului conjugat cu spiritul balcanismului şi al occidentului contaminat de orientalism şi de religiile adiacente. Ombilicul (hiperbolic, eliptic şi parabolic) descinde din „ombilicul Increatului” (Rig-Veda).
În viziunea romantico-expresionistă a Autorului, Ada Kaleh este punctul central în care se unifică prin Bibliotecă, dimensiunile spaţiale şi temporale ale umanului, punctul de întoarcere la origine, urma axei lumii, centrul energiilor transformatoare emanate din Biblioteca Diavolului, dar şi din Cartea Binelui/ raţională cu rădăcini în Omphalosul din Delfi situat pe locul unde Apollo ar fi ucis şarpele Python. În acest caz, Bibliotecarul/ Nemuritorul ar simboliza puterea vitală care stăpâneşte forţele oarbe şi monstruoase ale haosului. De ce totuşi această reglare raţională a vieţii nu se rezolvă decât prin dispariţia (ne)ştiută a „infernului” ( = nevăzutul din cărţi/ Bibliopolis) creat de umanitate.
În tradiţia creştină, Infernul înseamnă atât absenţa vieţii, cât şi a lui Dumnezeu, înseamnă esenţa intimă a păcatului capital, pedeapsa, vina tragică, adică eşecul total, definitiv, ireparabil al unei existenţe umane. Seducţia exercitată asupra lui Severin de infinitul interdicţiilor şi de (im)perfecţiunea Infernului Bibliotecii reconfirmă teza lui Borges din neliniştitoarea descriere a Cărţii de nisip, unde, „dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului; dacă timpul este infinit ne aflăm în oricare punct al timpului”…
Vorba poetului: sfânt este doar începutul! Rog cititorul să observe aşa-zisa poetică a începutului continuu. Nici o pagină a romanului Bibliotecarul Infernului „nu e cea dintâi; nici cea din urmă”. Cum spunea scriitorul argentinian, nu ştii „de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.”
Numărul să fie fiinţa oricărei cărţi aflată întâmplător într-o Bibliotecă predestinată să sfârşească precum Insula Ada Kaleh…? Accesul la logos este interzis, lasă să se înţeleagă scriitorul sucevean, din moment ce totul este şi rămâne secret, ascuns şi inefabil. Vezi şi această Atlantidă a cărţii, în care cititorul iniţiat îşi poate căuta fiinţa vieţii şi sâmburele atemporal din memoria paradisului pierdut.

*Constantin SEVERIN, BIBLIOTECARUL INFERNULUI, roman, Cartea Românească Educaţional, 2019, Iaşi

Distribuie: