Literadura nr. 15 (9)

Gabriela Ana BALAN

*Ellise Soltan, ,,Libertatea lăcustei din paharul
cu apă„, Editura Rafet, 2019

,,Libertatea lăcustei în paharul cu apă”, Editura
Rafet 2019, carte premiată în cadrul
proiectului Festivalul internațional de creație
literară ,,Titel Constantinescu”, ediția XII,
Râmnicu Sărat, cu Premiul ,,Alexandru
Sihleanu”. Urcarea poeziei semnate cu
pseudonimul poetei Ellise Soltan pe podium
este garanția certă că azi festivalurile serioase
premiază valoarea operei, nu palmaresul şi
numele autorului.
Cunoscută pe numele real Valy Buța, poeta
este o prezență activă în viața culturală. În
reviste de elită şi grupuri literare importante,
afirmată în QPoem, poeta ține ridicată ştacheta
valorică la cote sublime. Poezia ei nu se lasă
pradă valurilor trecătoare care fac furori pe
internet şi se sparg ca bulele de aer. Poezia este
vie, trece de bariere defilând sub drapelul
expresivității. ,,Cartea Ellisei Soltan, un strigăt
din rouă, învinge disperarea, dându-ne emoții
în odăi în care luna se întinde ca o amantă pe
pat”, notează Constantin Marafet pe copertă.
Eu aş numi-o o poetă care se afirmă cuminte,
cu multă minte. Cu acest rafinament subtil, cu
expresivitate, cu un bagaj de idei care se întrec
în jocul ielelor, versurile ating mintea şi inima.
,,pe câmpul de luptă noi înşine/ fără cap şi fără
inimă/ în trei cântecul retragerii e mai uşor de
ascultat/ Dumnezeu ne cerne cenuşă pe creştet/
aşteptăm în genunchi disperarea”.
Intrăm într-o lume a ideilor în care ,,nu orice
negație infirmă pozitivismul, filozofia
lucrurilor mărunte naşte idei în timp ce/
coabitarea/ se bazează pe dispute”
(trivialitate).
Multă vreme am crezut că după Bacovia nu
se mai poate scrie despre ploaie. Ellise Soltan
mă convinge că m-am înşelat. ,,de câteva zile/
nici noi nu le mai putem număra/ se făcea că
eram toți Noe/ în încercarea disperată /de a ne
salva jumătatea/ curgeam/ într-o arcă în care
încăpea/şi Dumnezeu părtaş la păcatele
noastre” (plouă),
În ,,art deco”, ploile vindecă ,,bubele de pe
picioare/ de la seceta trecută”.
Poeta desenează în cuvinte fericirea: ,,da, da
fericirea e o pastişă/ vine cu felicitările de
Crăciun/ pleacă după Revelion”, dar şi
singurătatea, pe acelaşi tapet: ,,e ca o şosetă de
lână ba e prea/ largă ba te strânge pe ici pe
colo”.
În uşa acestor definiţii poetice, poeta răsuceşte
cheia de aur. Iată cum defineşte bătrânețea: ,,e
o doamnă calmă/ în papuci de casă/ în capot de
baie ştirb/ de nasturi galbeni/ ce-şi întinde
galeş un picior/ spre moarte”. Vom cita şi
definiția poetică a liniştii care este ,,o tăiere a
cuvintelor/ pe din două/ răgaz/ pentru ura din
noi”.
Autoarea îşi structurează volumul, ca în
modelul întâlnit în ,,noduri” de Gabriel
Hasmatuchi, în două părți care definesc relația
eului liric cu marele univers, ,,Eu” şi ,,Viața”.
Viața este eul în oglindă, eul este prea-plinul
vieții, acestea sunt aripile fluturelui-timp.
Liantul care prinde zborul pe filele de carte
este, în marea zbatere creatoare, versul ,,viața
se plimbă prin mine cu inima în dinți”.
Dilema majoră, de actualitate, feminin sau
feminism, apare la Ellise Soltan în arta poetică
,, sunt o femeie”.
,,nu am trăit niciodată numărându-mi firele de
păr dar/ câteva zile la rând îmi imprim în zațul
cafelei/ cai de noroc”.
Pe acest teritoriu, într-o realitate cotidiană
proiectată pe retină, pe patul lui Procust se
conturează crezul poetic: ,,femeia e slabă de
înger/ de soartă (…)/ ea cară sacoşe/ ea cară
copii/ dar asta o face mai feminină/ în ochii
oricui dacă e bărbătoasă/ şi-a pierdut
feminismul/ nu mai încape în patul lui
Procust”.
Nici la acest capitol al marilor dezbateri
contemporane poezia Ellisei Soltan nu se
contaminează de morbul vulgar al subculturii
care face furori în mediul online. Dimpotrivă,
îşi găseşte loc la masa liricii feminine
autentice, lângă numele mari ale poetelor Ana
Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Denisa
Comănescu. Poezia se supune doar
expresivității: ,,anestezicele pentru suflet au
gust/ de omizi care nu vor deveni/ niciodată
fluturi/ vulturii îmi arată cum să respir nori/
fiecare alveolă scoate apa din pietre/ sunt un
ocean”.
Poeții inițiați în tainele confesiunii lirice ştiu
că atunci când scriu despre sine acesta se
multiplică şi ia chipul milioanelor de suflete
care se pot regăsi în poezie: ,,ştii/ aş fi plecat
câteva zile de acasă/ dar ştii/ nu am cu cine/ îmi
lăsa sufletul”.
Titlul volumului este o pledoarie pentru
libertatea din interiorul ființei creatoare şi o
viziune a plinului universal. Pe lângă plăcerea
lecturii, descoperim scara pe care urcă dorința
de a înțelege şi a desluşi sensuri existențiale
majore descoperind profunzimea şi culoarea
expresiei. Am notat, în goana peniței, titluri de
referință din cuprins: sunt un eu complicat,
măsurătoarea cutiei de carton, ne scoatem
măştile, sunt o alcătuire de carne şi oase.
Fireşte, am o poezie favorită, se numeşte
,,rezistență”.
,,ştiai că îl pot respira pe Dumnezeu/ până la
ultima moleculă/că pot fi eu însumi o particulă/
pe care moartea o trage pe nas între două/
lopeți”.
Sugestiv pentru a încheia aceste rânduri mi
se pare a fi un citat din cuvântul scris de
Constantin Marafet, preşedintele juriului şi
directorul editurii, părintele spiritual al
volumului: ,,Lacrimile din zborul Ellisei
Soltan au dimineți, un nou început în fiecare
vers, precum în zațul cafelei un galop de
herghelii împarte norocul şi bucuria soarelui ce
urcă desculț pe cerul flămând, de fiecare dată
acelaşi, dar atât de diferit, încât ne naştem întro
altă poezie în fiecare zi”.

Daniel LUCA

Anina, mărire și decădere

Volumul de reportaje La o vânare de dinozauri
de Nicolae Sârbu (Editura Tim, Reșița, 2019)
unește două cărți într-una. Prima este o
reeditare, Aurul din aripi, a ediției apărute la
Editura Facla din Timișoara în anul 1986, iar
cea de a doua, O epopee întoarsă pe dos,
complet nouă. Cea dintâi vorbește despre
mărirea Aninei, iar cea din urmă despre
decăderea sa.
Este o punere în antiteză a celor ce s-au
întâmplat în această localitate din Banatul de
munte, înainte și după 1989, fiind evidentă
nostalgia ce-l încearcă pe autor din perspectiva
martorului la viața Aninei, a celui ce asistă
neputincios la prăbușirea-i.
În ambele părți e prezentă o strânsă
legătură între oameni și locuri, ca o consfințire
a zicalei „omul sfințește locul”, chiar dacă nu
există pădure fără uscături.
Nu sunt ocolite evocările istorice, fiind
evidentă importanța vechiului în conturarea
unei imagini cât mai fidele a Aninei de ieri și
de azi, pentru că nu poate exista prezent fără
trecut.
Bunăoară, facem cunoștință cu
Mathyas Hammer, descoperitorul unor pietre
pentru care a primit 50 de forinți, și căsătoria
sa cu Barbara (prima nuntă din Steierdorf), din
care a rezultat un copil, Ioan, primul al coloniei
(Un arbore plânge frumos), ori cu directorul
Nyiro, decedat în sala de judecată la Lugoj,
după ce a fost declarat vinovat pentru
accidentul din 1920 (Pe ruinuri crește cetatea
neuitării).
După descoperirea cu pricina urmează
o dezvoltare fără precedent a Aninei,
semnându-se chiar un protocol pentru Orașul
Nou („… există doar pe planșete și machete
frumos colorate. Deși protocolul lui fusese
semnat, după aprige controverse” – Despre
cum se-nvârte pământul la Anina, p. 87),
pentru 2500 de apartamente, hotel, casă de
cultură, piscină, spații comerciale.
Practic, suntem în prezența unui șantier
viu, surprins în diverse ipostaze („Șantierul
acesta eroic și subteranele acestea eroice,
munca și viața, și îndoielile, și speranțele, toată
această combustie umană, la care am fost
martor nu îndeajuns de fidel, sunt o lungă
ardere grea. Șistul însuși nu cunoaște o ardere
ușoară” (O cheie pentru miracol, p. 211).
Dacă în prima parte accentul cade pe
minerit, ce a făcut posibilă dezvoltarea pe
orizontală și verticală a Aninei, în cea de a
doua parte sunt aduși în prim-plan cei care
încearcă, și nu de puține ori reușesc, să păstreze
viu spiritul Aninei, de iubire față de locurile
spectaculoase, dar și primejdioase, în care s-au
născut ori s-au stabilit și pe care au refuzat să
le părăsească pentru o viață mai bună, deși
depopularea și îmbătrânirea Aninei sunt
tangibile.
Odată cu abandonarea termocentralei
(decizie politică), s-a închis și mina, care a
cunoscut două teribile accidente, în 1920 și
2006 („Avem în față o adevărată condamnare
la moarte. Azi intrată în faza destrămării lente
și a resemnării” – Condamnarea la moarte, p.
239).
După Revoluție, doar turismul, prin
traseul Oravița – Anina, sportul și cultura mai
izbutesc să trezească la viață un oraș adormit.
Atmosfera e din ce în ce mai sumbră,
mai apăsătoare, dar fără a putea înfrânge
speranța („Totuși, Anina continuă să existe, să
spere, cu toată această barbară amputare” –
Condamnarea la moarte, p. 242 ori căutarea
„păguboasă” a dinozaurilor pitici – La o vânare
de dinozauri).
Observaţia fină e dedublată de
interpretarea artistică, autorul izbutind să
transforme Anina dintr-o localitate de pe harta
ţării, într-un adevărat personaj. Nicolae Sârbu
este un reporter implicat afectiv în cele trăite și
narate, iar acest volum este un strigăt disperat
de ajutor întru salvarea Aninei.

George PAȘA

O așteptare și o absență, deloc
beckettiene, sub Copacul imaginar

Ne oprim în această „absență din preajma
Copacului” și constatăm o uimitoare prezență
a unei lumi poetice fascinante, în care este
revelat sensul pe care Dumnezeu l-a lăsat
omului pe Pământ. O lume în care el, „Copacul
imaginar”, laitmotiv și cuvânt-cheie al cărții,
este și simbolul central, axis mundi și emblemă
a creației umane, care tinde, în nedesăvârșirea
ei, spre creația divină. Poezia Danielei-
Luminița Teleoacă este aici ca un receptacul al
unor stări de grație, având și o structură
arborescentă, în care teme, motive, imaginar
poetic pleacă asemenea unor rădăcini dintr-un
centru al lumii poetice, centru în care își
întinde coroana bogată acest „copac imaginar”.
Volumul de versuri la care ne referim, „în
absența din prejma Copacului” de Daniela-
Luminița Teleoacă, este prima carte de poezie
a autoarei, după ce publicase mai înainte mai
multe volume, articole și studii din domeniul
lingvisticii și semioticii. Cartea aceasta a
apărut în toamna anului 2018 la editura „Ars
docendi” a Universității din București. Este o
carte voluminoasă, de 377 de pagini (exclusiv
cuprinsul), structurată în trei cicluri poetice:
„curând vom fi „oamenii care au fost”” (cel
mai amplu), „de vină (nu) sunt eu” și „sonia”.
De asemenea, există un fragment, cu rol de
prolog, dintr-un roman în curs de elaborare,
„Sonia cu accent grav și hiat”, precum și o
amplă prefață a Ottiliei Ardeleanu, „Semiact în
2”. Spicuim câteva idei din inspirata prefață a
Ottiliei Ardeleanu, idei care ni s-au părut
elocvente pentru temperamentul și discursul
poetic al Danielei-Luminița Teleoacă:
„Daniela este poeta la limita dintre lumi, se
simte un excedent de religiozitate în
discursurile sale poetice.”; „Iubirea, acest
sentiment ancestral, motiv de poeticitate
grandios și complex, nelipsită din tematicile
poeților, universal trăită și retrăită (și) prin
cuvinte, este personalizată, scoasă în prim-plan
la modul brutal, acutizată într-o manieră de
cumințenie, pe cât de discret, pe atât de intens”.
Pe lângă înzestrarea pentru literatură a
autoarei, de un mare ajutor consider că i-a fost
și experiența de cercetător științific la Institutul
de Lingvistică al Academiei Române ”Iorgu
Iordan – Al. Rosetti”. Spun acest lucru fiindcă
se vede capacitatea sa de a se folosi, în mod
inspirat, de omonimia lexicală și de paronimii
sau de a da noi conotații unor lexeme aparent
epuizate în discursul poetic actual. Tot la nivel
lexical, se utilizează cu mult curaj și adecvat
contextual, uneori chiar în context metaforic,
termeni din lexicul științific, atât lingvistic (
„propoziție simplă)”, „subiect”, „predicat”,
„polisemie” etc.), cât și medical („hematii”,
„miocard”, „anticorpi”, „alzheimer”, „rmnuri”,
„eritro-cite”, „endorfine”, „tahicardie”,
„exoftalmie”, „cardiomegalie” etc.) sau din
tehnologia informației („high-definition”,
„ctrlV”) ș.a.
Ne-ar fi aproape imposibil să integrăm
scriitura autoarei în vreuna dintre tendințele
literare contemporane, fiindcă, înafara unor
firave semne de intertextualitate sau de
insistență, pe alocuri, asupra banalului
cotidian, nu ar fi potrivită încadrarea în
textualism (postmodernism). Recurgerea la
metatext era deja prezentă și la Nichita
Stănescu, chiar mai dinainte. Nici cu
orientările neoavangardiste nu are prea multe
lucruri în comun, nici nu există tendința
desacralizantă din majoritatea tendințelor
douămiiste. În opinia noastră, volumul conține
o poezie a arhetipurilor, mai mult în sens
psihologic, decât mitologic. Pentru că
organizarea internă a cărții, atât cât există, se
bazează și pe ocurența unor motive, simboluri,
chei textuale (Copacul, Pasărea, umbra,
lumina, ploaia, cântecul, uitarea, memoria,
liniștea, orașul, singurătatea, așteptarea,
absența etc.), și pe situarea într-o viziune
poetică în care atât viul (organicul), cât și
anorganicul poartă cu toate pecetea unor
energii sacralizante, nefiind exclus haosul,
„ordonat” și el de o conștiință poetică în ale
cărei (in)certitudini există parcă un fel de precuvinte,
care, după ce trec prin focul viu al
gândului, se (re)întorc în cuvinte. N-aș zice că
ar fi aici o poezie filosofică, poate doar în
măsura în care „filozofemele” ajută la crearea
unei viziuni despre lume. Desigur, nivelul
reflexiv al textelor din carte este la fel de
important ca acela stilistic.
Întregul volum de versuri pare a fi dominat
de o adevărată obsesie a cântecului, chiar dacă
la nivel formal nu există melodicitate
exteriorizată conferită de prozodia clasică,
doar versuri albe și melodia ritmului interior.
Totuși, cântecul are aici diverse conotații, una
dintre acestea ar putea fi referirea la suflul
existențial în relație cu suflul divin (sau – de ce
nu? – ca parte din suflul divin). Cântecul este
viața văzută când în „eternitatea concentrată/
în clipa aceea” când copiii se întrec în a colora
cântecul păsării („vuela alto!”, p. 31), când în
„clipa eternă” a iubirii, prilej pentru cântec „să
se facă pasăre”, iar pentru durere „să devină
muzicală” („iubire înseamnă”, p. 36 – 37) etc.
Supratemele volumului de față ar fi: iubirea,
timpul, relația cu Dumnezeu, toate acestea
împletindu-se în multe dintre textele cărții.
Iubirea, așa cum s-a mai spus (de către Ottilia
Ardeleanu, în prefață), este văzută pe pragul
dintre lumi, dar și în perpetua sa devenire.
Sentimentul este și particularizat, dar și
generalizat, fiind trimiteri chiar la cuplul
primordial. Un amalgam de stări poetice
conferă unicitate și complexitate
sentimentului. Iubirea se transfigurează fie în
„clipa eternă”, fie „(într-)un dor nesfârșit”, fie
ia aspectul de sentiment al înstrăinării, chiar de
„durere difuză ca o hipnoză”, când totul
„lipsește de fapt”, sau, cel mai simplu spus,
iubirea este în „două inimi (care) se opresc mai
greu din bătut decât una”. Sunt multe poezii
frumoase pe această temă, chiar dacă ne vom
opri doar la „punem de-un ceai, de-o iubire, de
altceva…” (p. 39 – 40), relevantă, am zice,
pentru acea împletire dintre supratemele
enunțate mai înainte. Este un poem
existențialist, unde omul confruntat cu
spaimele sale, incapabil să iasă din limitele
unui dat („am uitat cum este să ridici privirea/
să intri/ dincolo de gratiile desfăcându-se la un
milimetru de frică”), are totuși puterea de a-și
pune întrebări despre existența lui Dumnezeu
(„după ce firicel de lumină se-ascunde
Dumnezeu/ așteptându-Și Timpul?”). Doar
îndrăgostiților le este revelată atât memoria
păcatului, cât și conștiința expierii: „tu n-ai
cum să mă pierzi!/ din cutia pandorei am
păstrat acel sentiment/ intrusul bun care a
zădărât planurile întunericului// ne adunăm/ ce
dacă suntem doar doi?/ noi nu am uitat/ noi
nebunii frumoși care nu vor chipuri de secetă/
nici de abandon/ noi știm/ cum să stoarcem
ploile din lăuntruri/ să punem/ de-un ceai/ deo
iubire/ de-o nemoarte/ de altceva…”
Textul care, în opinia noastră, constituie
nucleul cărții ar fi „dați-ne copacul imaginar!”
(p. 206 – 207), nu neapărat prin realizarea
estetică, ci prin faptul că din el pleacă
„rădăcinile imaginare” ale demersului textual
din întregul volum. Compus din cinci secvențe,
unitare prin tematică și ideatică, textul acesta
are un retorism moderat, fluiditate, o ușoară
ironie, atunci când stările poetice par a deveni
sufocante (pentru ființă, nu pentru text!).
Spicuim de aici câteva fragmente, fără a intra
în analiza lor, spre a nu le răpi misterul: „uneori
visez să fac din durere/ o operă de artă/ măcar
un monument la margine de drumuri/ pelerini
să se oprească o clipă/ să-și mângâie crucea/
să-și ridice ochii/ să meargă mai
departe…//(…)// acceptăm să fim mirii/ mirii
acestei ploi acide care scoate măruntaiele și/
colorează pașii în roșu/ concretitudinile în
absență/ acceptă:/ dați-ne copacul imaginar să
ne ținem echilibrul/ cel puțin până la viitoarele
alfabete// multă vreme am fost convinși (doar
sceptici?!)/ că nu s-a inventat antidotul pentru
plânsul neeliberat/ acum știm: este în cuvintele
acestea și/ nunta noastră este adevărată/
întindeți numai mâna:/ două inimi se opresc
mai greu din bătut decât una!” Acest „Copac
imaginar” (textul vieții sau, tot la fel de bine,
viața textului) poate fi similar cu însăși
memoria (afectivă, personală, dar, la fel de
bine, ancestrală), conotând cel mai bine
dualitatea ființei umane, ființă legată de
pământ și cu aspirații spre cer. Tocmai de
aceea și ziceam că această carte și-ar avea drept
axă a lumii sale tocmai acest copac, prin
multiplele conotații pe care le capătă (deși,
neîndoielnic, punctul de plecare este cândva, în
copilărie): „este lupta aceasta concretă/ să ții
Amintirea pe scenă/ publicul viu/ să nu uiți de
Copac/ de iubirea ce abolește plecările/ cum
mâna asta este mâna fetiței/ care a mângâiat
Floarea/ s-a coborât la înălțimea ei/ a făcut-o
părtașă/ și pământul l-a împărtășit/ și
rădăcinile” („sunt romantică și”, p. 121).
Sunt foarte multe versuri memorabile în
cartea aceasta, dar vom selecta doar câteva
fragmente care ies în evidență prin
autenticitatea trăirii, prin valoarea estetică și
prin originalitatea viziunii: „în proprietatea
personală a grotei/ ritmul aprinde cântecul” (p.
45); „așteptările săpau veșnicii/ în noi se mutau
alții/ construiau ferestre/ case cu scări până la
norul în care/ lebedele zăpezii își ciuguleau
tandru puii” (p. 36); „am putea desigur să ne
prelungim Crăciunul/ toată starea aceea de
Acasă/ așteptarea Minunii/ zăvorârea în
Copilărie/ să ne aranjăm sentimentele în formă
de cascadă prietenoasă/ imensitatea luminii so
găzduim în coridoarele dezângustându-se ale
inimii…” (p.106); „aici durerea este mortală/
lumina insuportabilă/ pentru filosofia chimiilor
de cavernă” (p. 115); „poate îmi doresc un
stop-cadru să rescriu/ o plecare estetică
plauzibilă care să nu doară” (p. 127); „în
reveriile noastre comune/ distanța se face/
copac/ noi copiii/ marii amatori să-i populăm
înțelesurile…” (p. 142); „realitatea asta/
operează în orb” (p. 153); „la nevoie închipui
o iubire/ ca o cruce peste care să mă întind de
bună voie” (p. 177); „sunt o pasăre subterană
zgrunțuroasă/ în cântecul grotei mele fiecare
ploaie moare/ să se desăvârșească estetic” (p.
189); „am înțeles:/ cuvintele acestea nu le
inventam/ pentru mine/ nici măcar pentru tine/
erau giulgiul ce cândva urma să acopere/ o
absență/ plânsetul lumii” (p. 212); „de fapt/
niciodată n-am căutat nimic/ pur și simplu am
trăit totul” (p. 233); „uite vezi tu moartea nici
măcar nu există/ este numai linia aceasta
continuă/ invizibilă cu ochiul/ pe care sufletele
curajoase își țin echilibrul și cântă” (p/ 323)
etc.
În ciuda unor imperfecțiuni, cum ar fi
utilizarea în exces a juxtapunerii sintactice
(doar pe alocuri se întâmplă acest lucru),
selectarea unor texte care sunt sub valoarea
celor mai multe din volum (dar poate necesare
pentru structura impusă cărții), excesul de
semne ale exclamării (tot pe alocuri, dar cum
altfel să-ți exprimi uimirea?!), cartea aceasta
de debut în poezie este realizată estetic,
impunând un nume dinafara grupărilor literare.
Daniela-Luminița Teleoacă, „În absența din
preajma Copacului”, editura ”Ars docendi”,
București, 2018.

Revista Literadura lansează începând
cu anul 2020 două premii:
1. Premiul Marin Ifrim pentru
debut în volum, pentru scriitori
cu vârstă cuprinsă între 18-30
de ani.
2. Premiul Ion Caraion pentru
scriitori cu vîrstă peste 30 de ani.
Amândouă premiile vor fi în valoare
de 500 de lei.
Volumele se vor trimite pe adresa
revistei: revistaliteradura@gmail.com
Până la data de 30 septembrie 2020 și
vor fi anunțate la 1 decembrie 2020.
Volumele se trimit doar în format .pdf
Se vor trimite doar volume de poezie.

Distribuie: