Spații culturale nr. 68 (7)

Dan Bogdan HANU

Au-delà du déluge…
Feluri de a suporta dispariţia unui capăt de stradă
(file de spovedanie)

pe faţa oraşului iarna s-a întărit. este o mască de piatră. şi totuşi ce soare de dimineaţă.
ecoul prelung al unui capăt de stradă sau colţ de parc. dispărute. asta trebuie să fie viaţa.
nu e un capăt de ţară. nici măcar unul de sfoară. un capăt de stradă nu foloseşte la nimic.
ecoul coboară pe aceste trepte. lipsite de balustradă. cobor şi eu.
m-am obişnuit să le spun RESTUL ZILELOR.
scriu despre acest par(c) şi despre oraşul care se strînge în jurul său. tot mai aproape.
noapte de noapte. ar fi greşit să se creadă că urmăresc ceva. sau mai grav. pe cineva.
nu urmăresc să-l îmbrac în bronz aurit. să mă lepăd de el. să-l vînd.
e doar efectul mentalităţii aprinse frumos. o dată pe an.
la apropierea sărbătorilor de iarnă. apoi dispare dintr-odată.
lăsînd în urmă un şir de (pro)poziţii nefireşti. neocupate.
visul e un bun lubrifiant. mă ajută să urmăresc erecţia fiinţei într-o piaţă goală.
mai goală decît dimineaţa care urmează dorinţei împlinite.
toate’s lucrări. lucrări ale firii. licăriri ale zăpezii.
bibelouri ajunse în labele timpului. animal nu lipsit de graţie. nici fabulos.
nici domestic. dar care n-a învăţat să piardă. şi că nu poţi să te joci cu orice.
că nu tot ce doare trece. că nu tot ce trece se răceşte.
se pot face neînchipuite observaţii pe marginea realităţii. a vieţii?
fără să i se cunoască marginile. care cu puţin noroc ar putea aduce a poezie.
singurătatea are două braţe. le întinde fără să iasă din umbră.
unul e dragostea. celălalt sinuciderea. terţiul inclus. la preţ redus.
e dispusă să aştepte oricît. tot la ea ajungi.
indiferent în care palmă laşi moneda. palmele sînt la fel. au acelaşi stăpîn.
dacă ştii cum să încaleci punctul. poţi străbate fără teamă orice frază. oricît de lungă.
oricît de mare ar fi seceta. marea se încreţeşte din nou. gîndeşte prea adînc.
simpla apropiere a fiarei este simpla apropiere a cifrei. a oricărei cifre.
atunci cuvintele se desfac. se îndepărtează. poziţia e cunoscută de cînd lumea.
orele se risipesc în mici fărîme. ca pentru împărtăşanie.
gîndul este tremur al minţii în frigul simţurilor. simţurile sînt picioarele unui păianjen.
sinucigaş. lucrează şi îţi ţes. ţes şi îţi lucrează. imaginea.
locuiesc într-o stampă japoneză. norii sînt mărunţi şi deşi.
ca ciupercile crescute pe scoarţa copacului. în spate răsăritul înalţă capul său de girafă.
atunci văd că sînt sertare din care ies flăcări.
clipesc şi sertarele se închid. iată cum se aprind minţile.
acum. chiar aici. o rătăcitoare zi a anului ’90 se prăbuşeşte.
retează buchetul celor mai bune intenţii. din mijlocul lor un viitor oarecare.
tocmai se pregătea să scoată capul.
sînt un alien hrănit şi crescut din măruntaiele nopţilor.
după nouă luni de noapte e rîndul visului.
oraşul-balaur. cu sute de străzi. una este decapitată. trecutul ţîşneşte. merg pe strada aceea.
eu. adică viaţa care o părăseşte. cîte străzi atîtea fraze. una singură nu se mai termină.
oraşul alunecă prin poeme. bulă de aer prin tuburile cu perfuzie.
este de neiertat cît de des am pomenit cuvîntul EU în tot ce am scris.
s-ar putea să fi murit. cel care citeşte nu ştie asta. nu rîde citeşte ‘nainte.
fără să ştie ia parte la un parastas peste măsură de lung.
vede cum gesturi apucături metehne mituri se descompun. precum lumina se întoarce în culori.
şi orbii îşi întorc feţele spre locul de unde a pornit un cuvînt.
(ostatec mut în/gerul serii. ridic privirea spre becurile străzii.
aliniate perfect pe catifeaua întunecată şi lipsită de cute a cerului.
nasturi minusculi şi strălucitori. nu s-au născut încă mîini spre a-i desface.)
revin tîrziu spre dimineaţă. bătăile unei inimi care n-ar fi trebuit să existe.
ancore în ţărîmuri sfărîmicioase. încep să vorbesc despre aceste bătăi.
folosesc cuvinte care sună ca bătăile unei inimi. nu ştiu dacă această inimă mai există.
cu nu se ştie cîte capete mai presus ca noi cuiva îi curge mătreaţa.
e ianuarie. semnele bolii înfloresc la ferestre. sîntem tineri dar asta nu mai este izbitor.
la ore de vîrf prin anonime parcuri formez numere de telefon. ale cîtorva sfincşi literari.
cu priviri înmuiate în sosul postordial. o palidă aureolă străbate strălucitoare reviste.
semnătura mea (o umbră) ca o pălărie ridicată în semn de salut.
de cel care nevăzut îşi vede mai departe de drum.
în funeraliile acestor zile pot fi admirate trăsăturile săptămînii următoare.
mă surprind aplecat asupra zilei trecute. îi fac respiraţie artificială. o sărut.
sper s-o trezesc. să-i şuier porcării despre ziua care îmi este ţiitoare.
cînd m-am trezit am găsit lucruri străine întinse peste tot.
am început să le strîng. după o vreme mi-am dat seama că scriam.
despre o lume străină. mă înălţasem în ea ca o fabrică.
din care iese abur ori fum şi îndepărtează trecătorii.
ăsta trebuie să fie sufletul. aşa mi-am zis.
mă uit şi textul iese (ca fumul). pe ochi.
ar fi cîteva lucruri de lămurit aici.
mai întîi cînd mi-am dat seama că scriu sufletul se ridicase deja.
cu o palmă deasupra anului următor. ce sta să vină fără nici o vină.
începuse să tragă cuvintele după el. fapt pentru care unele s-ar putea să lipsească din pagină.
aici poemul intră în penumbra unei vitrege sorţi.
soarta celui ce vrea să scape de urmăritori.
se gîndeşte la visele din copilărie. era urmărit de cete de licantropi.
îi creşteau aripi albe şi se ridica la cer.
(rînduri aliniate ca o reţea de tranşee.
peste care aleargă înspăimîntat un gîndac minuscul. în zig-zag.
l-aş putea numi un gîndac de… campanie.
însă la ora asta tîrzie el este unul de… companie.
am alergat şi eu la fel. sărind peste tranşeele şi gardurile vieţii.
pînă am ajuns să o cartografiez aici. pe aceste pagini.
nu i-o fi fost nici gîndacului prea uşor.
după cît frig i-a fost dat să îndure. venind de sub lăbuţele sale.
ieşind de sub gratiile rîndurilor ca dintr-un beci.)
nu pot trăi decît într-o singură patrie.
singura patrie e tăcerea dintre bătăile inimii. are tot timpul să crească.
al ei este viitorul. deocamdată e cît muchia de cuţit.
abia întrezărită printre grămezi de adverbe şi adjective.
nemeritînd nici măcar efortul de a fi cucerite ocolite sau şterse.
nici o poveste nu se mai termină în coadă de peşte.
toate se termină în @. cu bine adică.
aşa cum mai aproape de apucături este pielea decît haina.
deşi haina le ascunde mai bine. maimuţa este mai aproape de om ca peştele.
care pe măsură ce se-nmulţeşte se şi-mpute.
strada asta e o limbă prea încărcată. pe patul sau în pragul morţii.
ar trebui curăţată. n-ar fi rău de început chiar cu mine.
măcar odată în viaţă să încerc să fiu ca şi cum n-aş mai fi.
există numai ce se vede. dar ce se vede nu e tot.
aşa încît un CE se-ncolăceşte-n toate. dar ni se dă din cînd în cînd. în rate.
priviri care se înfig în pămînt. scobitori în marele aperitiv.
suspinăm ca în faţa icoanelor. ar fi timpul plimbărilor lungi şi dese.
între feluri se poate muri pe alese.
sînt la degetul mic al lucrului pe care nu l-am făcut. la timp.
viaţa se întinde ca o tăietură peste buricul unui deget.
care m-ar fi strivit. degetul acesta nu acuza pe nimeni.
cu atît mai mult viaţa nu are nici o scuză.
poemul e un animal cu sînge cald.
mă întreb dacă ar folosi la ceva să-l domesticesc.
oraşul se umpluse de afişe. sub ele se vedeau urme de copită.
Minotaurul se plictisise să aştepte. pierduse jumătatea omului.
era disperat. ronţăise un capăt de stradă. ooo, virginitatea mizeră a aşteptării.
în pachetul întredeschis ţigările se răresc. o gură ştirbă.
tăcerile se prelungesc. pe gurile noastre iese fum.
zece paşi mai departe cîte o vîrstă cade. pentru fiecare.
fără să-i fi cunoscut greutatea corpului.
privirea atîrnă în gol. ca elasticul unei praştii.
din care odată cu ultima piatră a ţîşnit şi copilăria.
ascult improvizaţiile ploii. oricine poate fi asaltat de sentimente.
unice şi neînţelese pînă la capăt. capătul străzii.
se cer consemnate neapărat. prefer să nu vorbesc despre asta.
să trăiesc doar atît cît îmi amintesc. amintirea e de plumb.
nimic despre viitor. este pe mîini bune.
tocmai se prelinge într-un film unde un grup de copii se joacă.
nu-şi dau seama că au aripi şi că peste ţipetele lor coboară o ţesătură deasă.
de sunete grave. cadrul se dilată. urmează noaptea.
închid televizorul. simt greutatea nopţii. ca a unei pisici mari şi negre. aşezată în poală.
noaptea mă înconjoară cărţi ale căror pagini foşnesc.
valurile unei mări din care nu voi putea fi salvat.
costisitoare e gena singurătăţii. cînd ţi se dă la naştere.
şi mai ales dacă îţi lipseşte geniul singurătăţii.
de la o vreme toate ferestrele se deschid spre curţi interioare.
la orice oră din zi şi la o scurtă analiză umbrele sînt mai mici decît visele.
luminează-ţi faţa ! parola e uitată şi arma descărcată.
(orice lună ce mă desparte de împlinirea unei vîrste luminează mai tare ca soarele.)
scriu un poem despre capătul dispărut al unei străzi.
un poem care nu va ajunge niciodată acolo unde este.
portretul unei cascade începe cu ochiul care o priveşte.
visul ia forma poemului în care intră. pînă în zori se evaporă.
sărut strecurat prin ochiul unei plase de sîrmă.
ar fi trebuit să ştiu de la-nceput că “în început îmi e sfîrşitul”.
stam singur în balcon. era chiar frig. dădeau din coadă cîinii.
şi-ar fi dorit covrig. dar nu aveam şi-atunci le-am aruncat.
cîte o zgardă-n dar şi m-am EVAporat. din coasta lui Adam.
bandajul se desfăşoară mai departe. petele cresc.
vom ajunge cît de curînd şi gestul larg al cuiva va preciza preţul.
totul se învîrte mai repede iar asta înseamnă că se repetă.
şi o ştiu din ce în ce mai puţini.
văd cum razele se strecoară prin plafonul de nori şi descriu o cupolă.
pe aragaz sub capac nu altfel se simte şi mica umila fasolă.
din e-mailurile trimise lui Dumnezeu puse cap la cap ar putea ieşi o frumoasă aureolă.
pentru un eventual sfînt. încă neajuns pe pămînt.
Doamne, unde este al doilea tău ochi ?
că adormim şi ne trezim tot sub cel de sticlă.
culoarea şi-o schimbă. năravul ba.
mă gîndeam la cîinele acela din gara Focşani.
Marin Mincu scria că l-a văzut cum bea apă ca o fiinţă umană.
mi-l închipuiam aşa textualizat. cum străbătea fără să ştie drumul ce-l despărţea de lup.
cum omul e lup pentru om ca să ajungă om cîinele trebuie să fie mai întîi lup.
citisem un volum de poeme. un şir de alveole curăţate perfect.
ceva îmi spunea că nimic n-ar mai putea creşte acolo.
realitatea întrece însă imaginaţia. tot mai multe familii sînt precum dinţii impecabili.
porţelan înfipt în gingii descărnate.
am auzit clănţănitul dinţilor.
am văzut suspensia mişcătoare de praf. îngroşată ca o pleoapă întoarsă.
era un fel de a cuceri aerul. de a-i înţelege pe cei ce n-au ajuns să-l strecoare prin carne.
mi-aş fi dorit să văd dincolo de capătul poemului ceva care mă priveşte.
poziţia din care scriu nu-mi permite.
(iar noi înaintăm pe culoare lingvistice antifonate perfect.)
pentru ca lumina să apară din nou. pentru ca busola să arate iarăşi N.
pentru ca anul să o ia de la capăt. ar trebui ca iarna să fie strînsă de pe toate mesele de lucru.
să fie aruncată în stradă. dar de o circumcizie
ce-aţi zice?
era pe cînd lumina-n miez de noapte se-aprindea.
întăritoarele să-şi ia. cu capul de perete se lovea năucă.
iar cea mai veche dintre meserii era cel mai puţin caducă.
era încă şi El pe-aici. ştia că totu-i o poveste.
dar se făcea că nu e şi ne bombarda cu teste.
este ultima zi în care mai pot fi încercuit de ochi de guri de mîini.
de lanţuri. de mîine nenumărate vor fi răscrucile ce mă vor vinde.
visului. amintirile lor nu contenesc să-mi străpungă pielea. ba pe dinafară.
ba pe dinăuntru. coroniţă strînsă în jurul capului. laurii oricărui viitor.
îmblînzit din timp. aşezat cuminte. ca umbra la picioarele statuii. ca satul lîngă biserică.
deşi linia vieţii şi linia orizontului nu sînt paralele te poţi juca liniştit între ele.
de-a baba oarba. nu se vor întîlni niciodată.
chiar dacă alpha nu doarme deloc omega tot la orizont rămîne.
uitîndu-te în fundaţia unei clădiri poţi afla dacă de la ultimul ei etaj se va arunca unul.
care astfel îşi va împlini destinul. cu tot cu metafizica ce-l căptuşeşte. asta era odată.
acum este altfel. se dă o fundaţie pe care urmează să fie înălţate mai multe etaje.
ca element ajutător li se precizează numărul.
se cere să se calculeze începînd cu al cîtelea etaj va renunţa destinul la metafizică.
îi va face vînt provocîndu-i multiple fracturi. de la apropierea de soare se trage totul.
(venisem în Abacu şi iarna mă trăgea pe sfoară.
mă lua uşor de braţ şi cobora spre primăvară.
sub tălpi silabă cu silabă zăpada dispărea.
jivină scoasă la lumină strada mă muşca.
a nu ştiu cîta oară.)
ştiu. poezia înaltă are soarta marilor combinate.
abia acum află ce înseamnă să fii lăsat în seama firelor de iarbă.
te privesc întotdeauna de jos în sus. şi pînă la urmă te acoperă.
ştiu. am rău de înălţime.
şi totuşi ar trebui să întorc cuvintele cu faţa spre viaţa mea zilnică.
dar ar fi ca şi cum aş apăsa o pernă mare şi grea pe gura celui care citind crede că mă vede.
cînd nu face decît să doarmă şi să viseze. iar eu mă întreb ce caut printre arcurile patului său.
dintre toţi cei care mă privesc moartea singură îmi ia în serios felul de a mă împletici.
de la o dimineaţă la alta. mereu atent să nu sparg ceva. să nu deranjez.
după felul în care fără să clipească nu mă slăbeşte din ochi ştiu că va fi singura iertată.
„Cît foloseşte, nu-i păcat memoria,/ da-i letargie de soboli, abjecţie-apoi,/ ce mucezeşte-n sine”
ăsta-i Montale frate. lasă-l într-ale sale.
închis în spatele pleoapelor. prizînd praful duminicilor de fosfor.
aprinse la capătul celor şase zile de lemn.
ştii că nu poţi face un singur pas în afara cercului.
şi totuşi te prefaci că nu ştii unde este centrul.
ca să alung noaptea din mine ar trebui să-mi folosesc inteligent umbra.
ca s-o alung sau ca să mă duelez cu ea ?
era o cameră înaltă. tot ce intra în ea devenea înălţător.
sentimentele începuseră să mă depăşească.
încercam disperat să mă prind de cele patru colţuri ale ei. totuşi mă înălţam. eram deja zmeu.
(de cîte ori îi priveam gîtul îmi aminteam că prin apropiere se pregăteşte o execuţie.)
cîteodată Clerici scoate mîna din Somnul Roman. îmi face semne.
cum c-ar fi indecent să visez la roman cîtă vreme în poezie nu se doarme.
să încetez a mă purta ca o paiaţă. estimp şi cozile au prins să mişte-n piaţă.
ceva din mişcările de satelit (artificial) ale omului de ştiinţă s-a strecurat în scris.
eşti însemnat. acum scrisul e ca un afişaj cu cristale lichide.
muşcătura scrisului e curată şi precisă ca o imagine la microscop.
fie că priveşti prin el fie că nu. tot prin zeama originară mărşăluieşti. cu sau fără cîntec.
tot aici. cînd în creştere cînd în descreştere.
şi nu pe umeri te-or apăsa gradele. ci în moalele capului te-or lovi.
căz’ temperaturii şi nu celui împănat cu fapte de arme nimic din ce-i omenesc nu-i e străin.
la vederea celuilalt mă-nchid şi mă uit.
doar cînd orchestra paşilor pierduţi (amintirile?) îi improvizează chipul i-l inspir şi-l suflu.
pe foaia de hîrtie. precum aburul pe oglindă.
am muşcat doar cîteva zile din luna asta şi gata. e terminată. e stricată.
e bună de aruncat.
construcţie de aer mi-e viaţa. mulţi intră nimeni nu locuieşte.
limba poetului este tristă ca limba unui ceas.
aşa cum cea de a doua vorbeşte de timp fără să-l guste prima vorbeşte de suflet şi tot nu-l gustă.
iluzie este să crezi că sufletul este prins între cuvinte.
tot aşa cum iluzie este să crezi că între limbile ceasului este timp.
jocurile poeţilor sînt triste ca limbile ceasului.
aşa cum secundarul aleargă minutarul iar minutarul orarul aleargă şi poetul de la un cuvînt la altul.
cîştig nu-i nici într-o parte. jocurile poeţilor aduc de multe ori a scene de vînătoare.
doar că nu se ştie cine-i vînatul şi cine-i vînătorul.
deşi de multe ori aceste jocuri sînt violente lucrurile intrate în raza lor rămîn neatinse.
atît cele vechi cît şi cele abia ajunse pe lume.
nu aflăm nimic despre realitatea lucrurilor pentru că nici un poet nu (se) coboară pînă acolo.
dacă ar face-o nu s-ar mai întoarce. asta deja nu mai e o regulă ci legea.
aşa încît poeţii se bucură pentru dreptul de a orna cu numele lucrurilor o suprafaţă.
suprafaţă numită lume. în spatele ei sărbătorile încetează. ei simt asta dar nu ştiu ce este dincolo.
le este îndeajuns că îşi duc zilele de azi pe mîine.
am spus că se bucură jocurile lor fiind totuşi triste. înseamnă că ei poartă măşti ?
ascultă-mă jocurile poeţilor nu simplifică nimic. tratativele se duc în altă parte.
(se făcea că Dumnezeu murise. colcăiam prin trupul său alb.
ne făceam loc ne frecam unii de alţii pînă cînd am început să ne întîlnim tot mai rar.
apoi deloc.)
Wittgenstein a spus: propoziţii scurte şi clare.
l-am ascultat dar a fost prea mult soare. or asta-i dacă nu mă-nşel decolorare.
este iarnă. soarele se apropie de asfinţit. umbrele se lungesc propoziţiile la fel.
capătul poemului nu se mai vede.
doar anii ce vin. pîlc de copaci rari şi desfrunziţi.

(din „Cartea invaziilor”, Editura Vinea, 2004)

Stan BREBENEL

Berna şi Montreux

Vineri, 31 mai, ultima zi din programul de vizite din Elveţia. Ne deplasăm pe acelaşi traseu pe care am mers spre Lucerna. Berna, după cum se ştie, este capitala Confederaţiei Elveţiene şi are o populaţie de aproape 135.000 de locuitori (2017), în jur de 300 000 având zona metropolitană. Numele oraşului a fost menţionat pentru prima oară în anul 1208, la 1 decembrie. Există şi anumite legende privind denumirea capitalei. Cea mai cunoscută şi mai aproape de adevăr este legenda din cronica lui Konrad Justinger în care se specifică faptul că ducele Berchthold V de Zähringen a ucis un urs (Bär) şi că el a dat denumirea localităţii Berna. Oraşul este aşezat pe râul Aare, iar partea veche este dispusă pe o peninsulă a râului ce face o buclă de 180 de grade. Devine capitala Elveţiei prin Constituţia adoptată în anul 1848, care a stabilit că aici să fie sediul guvernului. Intrăm în Berna printr-o zonă rezidenţială cu străzi înguste şi case cochete. Observăm că aici se află sediile mai multor ambasade. La un moment dat, vedem şi sediul ambasadei României. Nu după mult timp, parcăm în zona podului Nydegg, unde se află amenajată o grotă a urşilor. Şi noi am crezut, iniţial, că este o fantezie a autorităţilor locale. Însă aveam să ne convingem că, în afara unor urşi decorativi amplasaţi în cele mai pitoreşti locuri, vom vedea, pe viu, câteva exemplare ce reprezintă simbolul capitalei. Ne începem periplul de la grotă de pe strada Gerechtigkeitsgasse de numai 260 de metri, fiind şi cea mai veche parte din axa centrală est-vest a oraşului. Ea se continuă spre vest cu strada Kramgasse (Aleea Băcanilor), care, la rândul ei, este continuată de strada Marktgasse, toate trei constituind partea cea mai spectaculoasă, ce împarte peninsula formată de râul Aare în două. Iniţial, nu am realizat că sunt trei străzi diferite. Clădirile, de un pitoresc aparte, sunt, cele mai multe, împodobite cu steagurile şi simbolurile (statui, picturi de pe frontispicii sau fântâni arteziene) unor bresle ce au marcat istoria oraşului. Toate aceste fântâni arteziene, adevărate opere de artă, construite după modelul obeliscurilor, sunt viu colorate şi împodobite cu diferite personaje sub forma unor statui, care au şi acum apă potabilă. Nu după mult timp, părăsim strada principală pentru o scurtă trecere pe o stradă paralelă, unde se află clădirea Primăriei (Rathaus) şi Biserica Sf. Petru şi Pavel.

Revenim în strada Kramgasse şi, nu după mult timp, ajungem la nr. 49, unde a locuit şi unde a elaborat teoria relativităţii marele savant Albert Einstein, în timp ce era angajat la oficiul de patente. Aici a locuit între anii 1903 şi 1905, la etajul doi, împreună cu soţia sa, Mileva Maric, şi fiul lor, Hans Albert. În interiorul casei, mobilierul este cel original. De la una din ferestre ne zâmbeşte, dintr-un tablou uriaş, marele Albert Einstein. În paşi de melc, admirăm şi fotografiem clădirile minunate, cu parfum de epocă, unde, la un moment dat, se aud acorduri muzicale din repertoriul internaţional, dintr-un saxofon. Aveam să aflăm că artistul stradal era de undeva din judeţul Galaţi. Era chiar în preajma Conservatorului de Muzică. Şi, dacă tot am vorbit de Einstein, trebuie să mai spunem că de oraşul Berna mai sunt legate numele omului de ştiinţă Albrecht von Haller, al scriitorului Jeremias Gotthelf (pseudonimul lui Albert Bitzius) şi al pictorilor Ferdinand Hodler şi Paul Klee. Un erou legendar al Elveţiei, Wilhelm Tell, are şi el legături cu acest oraş. Este vorba de provocarea la care a fost supus pentru a trage cu arcul cu săgeţi în mărul aşezat pe capul copilului său. Ne apropiem de un alt obiectiv al vizitei noastre: Turnul cu ceas (Zytglogge). Acesta este unul dintre simbolurile importante ale capitalei. El a fost construit în anul 1530, fiind realizat şi ca un ceas astronomic. La ora exactă, ceasul pune în mişcare un angrenaj prin care anumite figurine anunţă acest moment al zilei. Avem privilegiul de a asista la acest mic spectacol. Ultimul obiectiv din programul vizitei este Catedrala Sf. Vicenţiu (Munster), un simbol al oraşului. Este construită în stilul gotic şi este o catedrală reformată, iniţial fiind o catedrală catolică. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1421, iar forma actuală o are din secolul al XIX-lea. Din acest moment, avem timp liber la dispoziţie pentru a descoperi şi alte frumuseţi ale oraşului. Ghidul ne propune un traseu pentru cei care dorim să-l urmăm. Pornim pe străduţele înguste şi foarte frumoase. La un moment dat, trecem pe lângă Biblioteca Universităţii din Berna, după care ajungem în Casinoplatz, unde este amplasată Sala de Concerte Casino. Nu avem prea mult timp de a admira şi de a prinde cât mai multe imagini, aşa că mergem mai departe. La un moment dat, trecem pe lângă o clădire ce părea o adevărată fortăreaţă. Mai lipseau trupele antitero. Ghidul ne supune unui concurs cu o singură întrebare, fără să vedem faţada: Ce reprezintă clădirea? Într-un final, am ajuns la concluzia, după mai multe răspunsuri ce erau departe de adevăr, că este o bancă. Şi, într-adevăr, în acea clădire se află sediul Băncii Naţionale a Elveţiei (Schweizerische National Bank). În aceeaşi piaţă (Bundesplatz) se află Palatul Federal din Berna. Această clădire adăposteşte Adunarea Federală (parlamentul federal) şi Consiliul Federal. Ea a fost proiectată de arhitectul Hans Auer şi a fost inaugurată la 1 aprilie 1902. Adunarea Federală are două camere, Consiliul Naţional şi Consiliul cantoanelor şi sunt separate de sala Domului. Adunarea Federală are şi rolul de a alege preşedintele ţării cu un mandat de un an, dintre membrii parlamentului. Ne întoarcem spre cele trei străzi. Pe strada Kramgasse şi la intrarea în ea întâlnim un alt turn cu ceas, mult mai simplu decât primul, acesta fiind Turnul Prizonierilor (Käfigturm). Acesta, ca şi primul, au fost parte integrantă din zidurile de apărare ale oraşului. După ce admirăm turnul, pornim încet către autocar pe traseul pe care am venit.

Următoarea destinaţie este celebrul oraş Montreux, din cantonul Vaud, având o populaţie de 26.500 (2015). Urmăm traseul de întoarcere, acelaşi, pe care ne-am deplasat la Berna. Montreux mai este denumit drept Coasta de Azur a Elveţiei. El este situat pe malul estic al lacului Geneva, într-un golf. Impresia generală este la superlativ. Se aud voci care spun: minunat, superb, extraordinar, nemaivăzut. Pot să afirm, după o scurtă chibzuinţă, că faleza din Montreux este mult mai spectaculoasă şi mai frumoasă decât Promenade des Anglais din Nisa, pe care am văzut-o acum trei ani. Autocarul ne lasă pe malul lacului, în apropierea impunătorului hotel Eurotel. Facem cuvenita plimbare pe promenada înţesată de vegetaţie luxuriantă, tipic mediteranean: bananieri, rododendroni înfloriţi într-o bogată paletă de culori, curmali înfloriţi, yucca, trandafiri japonezi, palmieri ş.a. Timpul a ţinut din nou cu noi. Un cer însorit şi o temperatură de 30 de grade a fost tot ce ne-am dorit. La o distanţă nu foarte mare întâlnim statuia unui mare muzician ce a locuit şi a activat aici o perioadă, fiind adoptat de comunitate. Este vorba de Freddie Mercury, celebrul solist al trupei Queen. Statuia se află pe promenadă, într-o piaţă ce găzduieşte şi o imensă scenă. Ea a fost realizată de sculptoriţa cehă Irena Sedlecka, are trei metri înălţime şi a fost inaugurată în anul 1996. În afara multor oameni bogaţi şi celebrităţi din lumea culturală, turiști obișnuiți au venit şi vin la Montreux, atraşi de frumuseţea, faima şi liniştea locului. Din anul 1967 are loc Montreux Jazz Festival, un eveniment ce atrage anual peste un sfert de milion de oameni. Acesta este unul dintre cele mai bune festivaluri de gen din Europa. Artişti precum Ray Charles, Aretha Franklin, David Bowie, Miles Davis, Marvin Gaye au adus prestigiu festivalului. La ediţia din 2019, Elton John, Joan Baez şi Anita Baker au fost prezenţi într-un turneu de adio. Alături de ei au mai fost Sting, Chick Corea, Quincy Jones, Lauryn Hill ş.a. De pe malul lacului, oraşul urcă progresiv spre est până pe coastele înălţimilor din apropiere. Montreux este locul de unde poţi ajunge foarte uşor şi repede în toate cantoanele Elveţiei. Ne despărţim cu greu de acest peisaj mirific şi mergem la ultimul obiectiv al vizitelor din Ţara Cantoanelor: Castelul Chillon (Château de Chillon). El este situat la extremitatea sudică a oraşului pe o insulă din apropierea malului lacului Geneva. Este compus din 100 de clădiri independente care au fost conectate în timp. Cele mai vechi părţi ale castelului nu au fost datate, însă există o menţiune scrisă din 1005 sau 1160. Datele sunt contradictorii. În secolul al XII-lea castelul a fost fortificat de conţii de Savoia, iar în secolul XIII a fost extins de către Pietro al II-lea. În subteran castelul are o carceră în care a fost închis stareţul François de Bonivard. Castelul dispune de 4 săli mari, 3 curţi şi o serie de camere care sunt deschise publicului. Printre aceste camere se află şi Domini Camera, una dintre cele mai vechi, ce a fost folosită de ducele de Savoia şi este decorată cu picturi murale medievale. Este considerat cel mai vizitat monument istoric din Elveţia. Castelul Chillon a reprezentat pentru mulţi scriitori surse de inspiraţie. El este menţionat în scrierile lui Jean Jacques Rousseau, Dumas şi Lord Byron. Byron a scris un poem tulburător despre întemniţatul călugăr genovez Bonivard intitulat „Prizonierul din Chillon” (1816). Se pare că poetul ar fi petrecut câteva zile în carcera castelului înainte de a scrie poemul. Şi de aici ne lăsăm cu greu plecaţi, însă trebuie să o facem. Mai avem destul până la hotel, iar ghidul ne promite că la Bivouac Napoleon vom face un scurt popas pentru a ne cheltui ultimii franci. Facem ultimele cumpărături, bem celebra cafea şi… îmbarcarea. La revedere/ au revoir/ auf wiedersehn Elveţia şi pe curând! Ajunşi la hotel, după cină ne facem bagajele, pentru că a doua zi dimineaţa plecăm spre aeroport. A fost un sejur atât de frumos, încât nu ştim când a trecut. Concluziile la finalul acestui articol.

Milano

Sâmbătă, 1 iunie. Ultimul obiectiv turistic, înainte de decolarea spre casă, este Milano. Este arhicunoscut faptul că oraşul este capitala mondială a modei, dincolo de faptul că este cel mai important centru industrial, financiar, cultural, turistic şi sportiv din nordul Italiei, este şi unul dintre cele mai vizitate oraşe din Europa. Marea metropolă este capitala Lombardiei şi ajunge cu zona metropolitană la 7,4 milioane de locuitori. Oraşul propriu-zis are doar 1,3 milioane. Prima ţintă este Castelul Sforza (Sforzesco). El a fost construit începând cu anul 1300 în afara zidurilor medievale ale oraşului de către Visconti când a devenit reşedinţa acestuia la 1368. Numele iniţial a fost Castelul Poarta lui Jupiter. Între anii 1447 – 1450 în timpul „Orro Repubblica” castelul a fost distrus parţial. France sco Sforza este cel ce a hotărât renovarea pentru a o transforma în reşedinţă. El a cunoscut modificări şi extinderi în timpul conducătorilor care i-au urmat. Printre cei care au o contribuţie majoră la realizarea edificiului sunt Brunelleschi şi Leonardo da Vinci. O pictură de-a lui Leonardo de pe tavanul din Sala delle Asse rezistă şi astăzi. Însă forma actuală i se datorează în mare parte arhitectului Luca Beltrami. După ce a fost mult timp o cetate puternică, cazarma oraşului şi reşedinţă pentru Visconti şi Sforza, simbol pentru metropola din nordul Italiei, acum castelul a devenit un monument istoric.

Castelul este construit în întregime din cărămidă având în fiecare colţ câte un turn de formă cilindrică. Cel mai impunător este Torre del Filarete cel prin care se face intrarea, acesta fiind construit diferit de celelalte. El mai are trei curţi, creneluri, iar în interior există capodopere deosebite. Castelul găzduieşte printre altele Muzeul de Artă Antică, Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie şi Protoistorie, Muzeul de Arte Decorative, Muzeul de Instrumente Muzicale, Pinacoteca Castelului, Muzeul Mobilei, Colecţia Achille Bertarelli, Colecţia de Fotografie ş.a. De la castel am traversat piaţa şi ne-am deplasat pe Via Dante, o stradă destinată pietonilor, unde sunt hoteluri elegante şi scumpe, sedii de bănci sau clădiri de locuinţe. La parterul lor sunt magazine, restaurante şi cafenele. După încă o intersecţie, din Piazza Cordusio, am mers spre Dom pe Via dei Mercanti. Nu după mult timp am ajuns în Piazza del Duomo, o piaţă imensă, care era ticsită de turişti. În mijlocul ei, lângă statuia ecvestră a lui Vittorio Emanuelle II, se instala o imensă scenă ce obtura foarte mult din vizibilitatea obiectivelor din piaţă. Cu greu ne facem loc pentru a admira celebrul dom din toate punctele cardinale. Catedrala este construită în stil gotic şi este cea mai mare din Italia. Ea a fost construită timp de şase secole şi este dedicată Sfintei Fecioare Maria. Faţada albă, construită în stil baroc, până la primul rând de ferestre, şi în stil gotic. Clădirea are foarte multe sculpturi, cele mai multe decât oricare altă clădire din lume – 3159. Pe cea mai înaltă turlă a catedralei se află emblema oraşului Milano – Madonnina – care reprezintă chipul îmbrăcat în cupru al Fecioarei Maria. Ea a fost construită în anul 1774. Piazza del Duomo este străjuită într-o parte de cel mai vechi mall din lume, aşa cum este considerată Galleria Vittorio Emanuele II. Clădirea dispune de patru etaje şi o arcadă dublă şi cu un acoperiş din sticlă. Ea a fost proiectată de arhitectul Giuseppe Mengoni care a murit înainte de finalizare, căzând de pe schele. Istoricul ei începe din perioada anilor 1860 – 1864, când primarul oraşului a organizat un concurs pentru modernizarea Pieţei del Duomo şi conectarea ei cu Piazza della Scala. Pe tavanul din curtea octogonală se poate admira mozaicul care reprezintă Europa, America, Asia şi Africa sau mozaicurile de la capetele celor patru coridoare ce reprezintă Agricultura, Ştiinţa, Arta şi Industria. La parterul acestui mall am putut admira magazinele celebrelor case de modă: Gucci, Armani, Prada, Louis Vuiton, Chanel, Versace. După admiraţie, încântare şi fotografii mergem în Piazza della Scala. În mijlocul ei tronează statuia lui Leonardo da Vinci. El este cel mai cunoscut artist renascentist al Italiei din perioada de apogeu a acesteia. Pictor, sculptor, inventator, muzician, arhitect şi scriitor, Leonardo este considerat de foarte mulţi ca fiind cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a umanităţii. Este autorul celebrelor picturi „Gioconda”, ce se află la Muzeul Louvru, al „Cinei cea de taină” aflată Mănăstirea Santa Maria delle Grazie. „Omul Vitruvian” este un desen celebru realizat în anul 1490 și reprezintă o altă piesă de rezistenţă marca Leonardo. Ar fi multe de spus despre acest înalt spirit, însă timpul nu ne dă răgaz de reflecţii. Admirăm în tăcere impozanta statuie şi apoi ne întoarcem la 180 de grade şi avem în faţă vestita Opera „Scala”. Pe scena acestui prestigios teatru au cântat, pe muzica celor mai mari compozitori de operă din lume, nume ilustre ale teatrului liric. Printre ei s-au aflat şi mulţi români. Sezonul tradiţional pentru deschiderea stagiunii are loc pe 7 decembrie, când este ziua Sfântului Ambrozie, patronul spiritual al oraşului Milano. Inaugurarea oficială a avut loc la data de 3 august 1778 prin punerea în scenă a operei „Europa riconosciuta” de Antonio Salieri. În aceeaşi clădire se află Muzeul Teatrului Scala. Accesul în muzeu se face din foaierul teatrului. Aici există o colecţie impresionată de picturi, schiţe, statui, costume şi documente referitoare la istoria companiei şi a clădirii. În incinta clădirii se mai află „Academia pentru studiul artelor dramatice” unde au fost pregătite generaţii de muzicieni, personal tehnic şi balerini la „Şcoala de balet al Teatrului Scala”. Cu aceste ultime impresii ne întoarcem pe acelaşi traseu spre autobuz. Mersul ne este mai agale căutând să imortalizăm ceea ce nu am reuşit la începutul vizitei. Grandoarea edificiilor, luxul din magazine şi copleşitoarea pleiadă de personalităţi ce au marcat destinul marii metropole ne epuizează. Desigur că mai sunt şi alte obiective de vizitat. Cum timpul a fost destul de scurt, am văzut pe câteva dintre cele mai importante. În autocar, până la aeroport, nu se mai aude murmurul de acum câteva zile. Toţi sunt muţi de admiraţie după această săptămână fantastică pe care, sincer să fiu, mi-o doresc repetată. Să sperăm că vom fi sănătoşi. La ieşirea din Aeroportul Internaţional Henri Coandă aşteptăm câteva minute să treacă coloana oficială a Sfântului Părinte Francisc. Cred că e un semn bun.

Distribuie: