Spații culturale nr. 68 (4)

Daniela ȘONTICĂ

Sanatoriu

Era frig, dar n-ai fi zis,
când vedeai între pavilioane atâtea
personaje mântuite
sau când umbrele tuturor se târau
ca nişte haine cu aromă de zmeură
printre amintiri nevindecate.

Începutul de zi era mereu optimist:
primul animal de companie regăsit
era chemat la vorbitor şi investit
cu un sentiment fără etichetă,
se bucurau ca nişte copii când sanatoriul
se potolea cu flăcările epidermei lui.

Era primăvară, dar nu se simțea clar
şi ai fi putut crede că anotimpul este vinovat
pentru rolurile inversate
ce gâfâiau oribil
după înghiţirea părinţilor uitaţi
în acea naștere fără sfârșit.

O zi

O să vină o zi
când norii se vor da la o parte
și voi avea întregul cer deasupra
și pe tine aici
plin de zgură.

Vei fi descoperit piatra
pe care părinții tăi au îngropat-o,
pe care strămoșii lor îl ascunseseră
mult mai adânc,
vei sufla
și se vor topi marginile fricii,
va ploua peste tine
și vei lumina,
vei fi un neon de pe altă planetă.

Vom înțelege:
din protopărinții absoluți,
de departe
coboară rana
pe care o numim șarpe,
dar ea este o scoică.
În ea, toți ne visăm mama fericită
și tatăl ținându-ne pe umeri.

Aură

Am cea mai strălucitoare aură
dar o port pe sub piele,
am cea mai radiofonică voce
dar tu întârzii
s-o auzi cu inima,
am cea mai înaltă talie
din câte s-au văzut la echinox,
dar mi-ai spus că-ți plac cuvintele
scrise chiar și greșit
de altcineva.
Cuvintele gurii mele nu le iubești,
dar sunt cea mai înțeleaptă femeie
care te-ar putea iubi.
Ce vezi când alergi spre zarea pe care
o împingi tot mai departe?
Acela nu este un zbor,
ci frigul mamei tale
care te-a purtat până la polul nord.
și treci cu mașinării
peste palma tatălui cum ai trece
peste prăpăstii.
Da, în fiecare zi reușești să uiți
că am cea mai strălucitoare aură.

Motor

Îmi povestea că un motor perfect
este o frumoasă fără corp,
are ceva aparte,
sclipirile lui diamantine
te urcă spre plafonul de nori
așa cum pe muritorii de rând
îi urcă patimile pe Transalpina.
Fără cuvinte mi-a spus
că femeia de lângă el
trebuie să viseze
cercul polar în loc de inel,
am presupus că de dragul ei
ar traversa lumea
stăpânind invențiile lui Da Vinci.
Cred că de aceea îmi intrase ceva în ochi
și țineam cu orice preț să nu observe.

Pe țărm

Va continua războaiele
ca și când s-ar lupta cu cernoziomul
și nu cu fuga de sine.
Rămân pe țărm.
În dimineți, mai prind ceva la inimă,
uneori – firavul motiv al jazzului
și, pentru că așa sunt femeile singure,
mă clatin în paharul inimii,
transform orice vis într-o stâncă înaltă
și orice băltoacă
într-o mare de gânduri,
în oceanul nordului.

Camelia Manuela SAVA

Existență, când vine o zi…

trăiai ca un bărbat obișnuit
mergeai așa cum merge un bărbat obișnuit
zâmbeai așa cum zâmbește orice bărbat
până în ziua când te-ai îndrăgostit
inima ta bătea în ritm obișnuit
până când bubuielile ei te-au anunțat că te-ai îndrăgostit
(întotdeauna iubiseși câte o femeie
fără să îți dai seama că se întâmplă ceva minunat cu tine/
acum e cu totul altceva)
acea zi nu era ca orice altă zi a vieții tale
deși așa părea la început
abia atunci ai aflat că tu nu mai ești tu
visezi ca orice bărbat visezi că trăiești în sângele meu
care te recunoaște ori de câte ori plec și mă întorc acasă
din acea zi ai devenit bărbatul-soldatul-erou
care trăiește în ritmul bubuitor al inimii
luptând într-un război cenușiu al nervilor al îmbrățișărilor fugare
al săruturilor din oglinzile retrovizoare

La mare

Azi port pe buze
Culorile mării
Niciun ruj în tendințe
Nu m-ar face să arãt atât de strălucitoare nicio rochie nu m-ar mulțumi
Niciun gând nu mi se potrivește
Aşa cum mi se asortează valurile
Răsturnate în oglinda ochilor mei

De prin oraș…

Mașinile își puneau în funcțiune motoarele
turate la maxim…
mirosea a cioburi în urma ta, a culori nestinse
fereastra stătea mereu deschisă –
speram că intră vreun porumbel rătăcit de pe ultima corabie
pe care noe o lăsase de izbeliște

un fâlfâit de nori roșii
îmi aducea puține vești
despre o poveste ce semăna a tristețe

mă aruncam sub roțile scârțâind a rugină
și iubirea noastră se încăpățâna să meargă tot mai departe…
diminețile erau cele mai bune geamantane unde îmi păstram
oftatul…

pe străzi, aiurea, regăseam aceeași ceață
ce te păstra intact, făcând legătura între sinapse…
râuri de sânge te împungeau în coaste,
în ele te întrezăream o secundă,
ca apoi să devii tu cel ironic – clasic și mereu înalt…

calambururi și claxoane mă urmăreau
toți oamenii aceia ponosiți
mă ajutau să te înțeleg mai bine,
să văd cât ești de obosit și cât ești real…

Apoi departele se însenina, dar alerga în același timp
cu mașinile nervoase,
pe drumuri ocolitoare, neștiute, ajungând în final
până în intersecția
unde Dumnezeu împărțise faldurile zilei în două:
aici și acolo,
în inima mea…
în coaste… și în ochii tăi…
ca să fiu
ca să fii

La aniversară

Nicolai TĂICUȚU – 70

strigările

a se reține:
o primă strigare se făcuse decuseară
de mai marii satului, la foc de tabără falnic
și în prezența părinților mei, ion și maria

e prea multă ceață, se strigară
și, apoi, se repetară:
să vină adierea vântului! să vină, să vină …

astfel, susținut de foc, de pământ și de ape
înconjurat de vietăți cunoscute
și necunoscute încă
venite cu rost sau în așteptarea rostului
nicolai t ridică pleoapele și surprins
împrumută de la mine, de la tine
de la alții și de la altele
elementele definitorii sistemului spiritual făpturii
dintre care nu lipsește figura de om bun
și datul din aripi, înotul în ape subterane
și-așteaptă căile creionate/ căile strigate
de pe tărâmul celălalt, acum la ivire de zori

și astfel cuprins de starea ivită
în mijlocul grădinii moștenite
nicolai t prinde curaj și
întru inițierea lanțului trofic
deschide diverse porți ale trăirii
și provoacă aerări în vechi peisaje
peste alei, peste plante și în privirea sa
mai ales
nu știe când porțile, batante fiind
sunt închise și când sunt deschise
în funcție de ce?/ în funcție de cine?
se va întreba continuu
acestea nefiind porți de capăt
cu deschidere și închidere predestinată
ci doar, de fiecare dată, câte una
din cele o mie și una de porți
pe post de evantai, care
să-mprăștie ceața-s predestinate

*
aceasta a fost una dintre primele strigări
pentru nicolai t

la masa sa de scris, încărunțit, socotește
cam câte strigări i-au fost hărăzite
până la acest semn din ceață ivit, 70

firesc

într-o stare de
mulțumesc lui Dumnezeu

cu o impresie déjà vu:
treceam gârla-n picioarele goale

de pe malul cu flori
făceam o trecere
pe malul cu lumânări –

trupul îmi rămânea
pe malul cu flori
sufletul îmi ajungea
pe malul cu lumânări

și nu mă întrebam: de ce?
și nici altcineva
nu mă trăgea la răspundere

praf de sare

peste numele meu de grâu mășcat
primit încă de la primele mele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (aici, nicolai t fiind)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de porumb copt
primit la următoarele mele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același nicolai t)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de toamnă mănoasă
primit la primele mele întoarceri acasă
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același, pomenit mai sus)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

mă bate ușor pe umăr, poetul
și-mi spune: atenție, astăzi
la nord de casa ta, pe-acea vale arhaică
va trece un râu

curat și lin va trece râul peste iarbă
n-o va ucide, n-o va împotmoli, ci
în mângâiere o va lăsa împodobită
cu rouă și sare, un praf fin de sare
spre-aducere-aminte

ești invitat la spectacol!
nu refuza oferta, rareori se-ntâmplă asta!

silentium

trece, cu oglinda întoarsă-n priviri
cel care a auzit de mine
și nu mă salută

trece, spre piața de fructe
vecinul care mă știe destul de bine
și nu mă salută

trece cel cu aer rustic
de-acolo, din sat, de la mine
și nu mă salută

pentru că respect și liniște impune
foișorul de verde
în care toți mă-ntrezăresc

convins fiind

coceanul singur
uitat în mijlocul câmpului
la dispoziția vitregiilor iernii
stă indiferent la umbra iepurelui
indiferent stă în fața viscolului

stă pe știuta convingere că
timpul lui a trecut
stă precum bătrânul
în fața crucii de piatră
pe care singur și-a comandat-o
pe care singur și-a scris-o

domestic

dimineața aceasta îmi oferă
ceaiul vârstei a treia –

puțin dulceag/ puțin amărui
și cu o tentă de vioiciune
adolescentină

no limit

o furnică a găsit un stâlp
(dintre cele de linie telefonică veche
înfipt la un capăt de sat)
și îl urcă cu râvnă

la un moment dat stâlpul se termină
dar furnica urcă în continuare
pentru că
mai avea timp la dispoziție

într-o doară

după reușitele-i false, dar răsunătoare
lui don quijote i s-au hărăzit
altfel de războaie
unele, cât de cât, adevărate.

– știrile externe i le aducea sancho panza
de obicei, zilnic, când, de-o suliță
soarele era pe cer, ora fiind propice
pentru consultări –

atunci când a crezut că a venit timpul
să plece iarăși de-acasă, decuseară
: s-a încurajat cu o cană cu vin
: și-a oglindit îndemnuri în unda lacului
de pe moșia sa
: și-a scrijelit în podul palmelor cuvinte gândite cu mintea lui cea de pe urmă
: a pregătit-o pe rosinanta, a țesălat-o
și i-a pus armura trupul curat

în zori a pornit la luptă/ singur
fără sancho panza/ fără lance și fără scut
cu mâinile goale a plecat

cale de-o zi a străbătut pustiul
până la mal de ape și râuri de verdeață…

trece don quijote călare
printre cetele ostile-nșirate
de o parte și de alta a drumului
cu mori de vânt dispărute
cu mâna ridicată în sus
când dreapta/ când stânga ridicată
cu palma deschisă a salut/ nu a predare

trece falnic, iar vrăjmașii surprinși
lasă privirea în jos/ și armele coboră
după ce în palma mărită acum
ridicată spre soare, citesc
într-o limbă universală
însângeratele cuvinte: rușine să vă fie!