De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (7)

SIRACUSA

Pe străzile anticei Siracuse, mi-am amintit de Platon, trăitor pentru o vreme în Grecia Mare, unde a fost chemat ca un fel de organizator social și politic. Ajuns rob și scăpat de moarte ca prin urechile acului, cugetătorul se-ntoarce în patrie și îmbrățișează sistematic problema statului, privit drept cea mai înaltă formă de viață socială. Dezgustat de cele ce se întâmplau la Atena, Sparta, Corint ori Teba, dominate de nesfârșite intrigi și ciocniri, ademenit de cele văzute în Magna Graecia, unde societățile pitagoreice erau la mare cinste, filosoful plănuiește un îndreptar social și politic care să anuleze despotismul tiranilor, șarlatania demagogilor, ostracizarea celor merituoși și alte nedreptăți. De aici a ieșit „Republica” sa.
Într-un muzeu siracusan am văzut câteva opere clasice mutilate care mi-au amintit că în perioada romantismului, fragmentarea devenea o virtute. Venus pudica este pudică doar pe jumătate pentru că brațul cu care odinioară își acoperea sânii nu mai e la locul lui, iar capul retezat în diagonală al lui Caligula arată privitorului ce însemna în epocă damnatio memoriae, adică încercarea de a șterge din amintire imaginea unui personaj ilustru. Interesul pentru degradare și mutilări a sporit la finele veacului XVIII, datorită gustului pentru pitoresc și autenticitate. Se credea că o sculptură de marmură mutilată provoacă o mare emoție, că este mai mult decât legată de pierduta perfecțiune a formei sale. Artiștii epocii romantice au întregit prin desen ori pictură astfel de sculpturi ajunse la noi incomplete. Inițial, lordul Elgin dorea ca sculpturile de pe Acropole să fie trimise la Roma și restaurate. A renunțat la idee după ce cunoscătorii au arătat că execuția ar fi fost inferioară artei originale și o sursă de dispută între artiști. Ca să fie apreciate, antichitățile nu mai aveau nevoie de renovare. „Nu basoreliefurile șterse de vreme sau statuetele sunt cele pe care le preferăm ca atare”, explică Malraux, „ci sentimentul vital pe care îl împărtășesc, din dovezile luptei lor cu Timpul”.
Evenimentele trecutului sunt mai îndepărtate de simțurile noastre decât lumina celor mai îndepărtate stele care, prin intermediul telescoapelor, ajunge până la noi. Facem efortul de a vizita locuri îndepărtate geografic și odată ajunși acolo realizăm că trecutul este dincolo de atingerea noastră.

AGRIGENTO – NU TOT CE SE CLATINĂ SE PRĂBUȘEȘTE

Pe tărâm italic, idila cu arheologia s-a-nfiripat în Toscana și în Campania, când am văzut relicve etrusce și romane. Nu mă aflasem însă niciodată în fața unor ruine grecești. La Agrigento, „cel mai frumos dintre orașele muritoare”, unde grecii au construit de parcă s-ar fi crezut nemuritori, înaintea templului închinat Concordiei, elegant, armonios și solemn, m-am simțit ca un barbar strivit de măreția arhitecturii dorice. Ordin pe care Octavian Paler îl asocia cu masculinitatea și virilitatea: „acest pământ cu nume matern e foarte bărbătesc în rătăcirile, păcatele și nostalgiile lui”. Cu adevărat, coloanele erecte, cu sau fără capitel, transmit ideea de putere, sfidând de mii de ani gravitația. În preajma ruinelor, pe fundalul Mediteranei, în peisajul aspru, urmărind cum un localnic își ara liniștit pământul, gândul m-a dus la vremurile când grecii au debarcat pe coastă, la tiranii de odinioară și la Dedal, cretanul despre care legenda spune că a înălțat nenumărate temple. În Valle dei Templi, ruinele vin din veacul al V-lea î.Hr., supranumit „de aur” pentru că atunci glasul voinței de pace al grecilor s-a făcut auzit în întregul bazin mediteraneean. Din templul lui Zeus, cel mai mare templu grecesc din lume, n-a mai rămas decât o îngrămădire de tamburi de coloană, fragmente de arhitravă și de capiteluri, telamoni. Dimensiunile autoritare impresionează și-n ziua de azi, pelerinul conștientizând că Sicilia n-a fost nici pe departe o colonie a artei eline, ci un al doilea loc de maximă înflorire a acesteia. Printr-un efort unanim, stimulat de mândrie și pasiune, grecii au pus umărul la crearea unei civilizații a frumosului. Peste milenii, versurile lui Sofocle se aud șoptit printre coloanele robuste ale Akragasului de odinioară: „Există multe miracole-n lume / Dar cel mai mare-ntre toate e Omul”.
Fascinantele ruine grecești din Sicilia sunt, cu excepția Atenei, mai numeroase decât cele din Grecia. În Valle dei Templi, printre migdali, roșcovi și cactuși, coloanele ce susțin pe ici pe colo bucăți de arhitravă sfidează de atâta amar de vreme cutremurele, fanatismul religios și nevoia de materiale de construcție. În ciuda decrepitudinii, dăinuie, întărind spusele unui filozof cum că nu tot ce se clatină se prăbușește.
„Iată templul miraculos, numit al Concordiei, aproape intact, cu toate coloanele, frontoanele și scările sale, solemn, plin de grație, de forță și de frumusețe, în magnifica sa structură dorică…”. Astfel descrie Giuseppe Longo cel mai faimos templu din Sicilia. Denumirea îndeobște cunoscută i se datorează lui Tommaso Fazello care în secolul al XVI-lea a găsit la fața locului o inscripție latină ce cuprindea cuvântul „concordia”…
Azi, imaginea ce se-nfățișează călătorului e diferită de epoca antică, nuanța aurie a pietrei, un calcar cochilifer, fiind departe de templul acoperit cu ipsos alb pur, cu excepția frizei și timpanului, colorate în roșu și albastru. Ipotezele cromatice avansate de experți în urma restaurărilor sunt nebănuite. Pop-art avant la lettre! Și nu este doar apanajul acestui templu sicilian. Toate templele grecești erau așa. Voind să-și arate puterea și să sfideze Siracusa, locuitorii Akragasului (azi Agrigento) au ridicat mai bine de zece temple în decursul veacului V, î.Hr.
Norocul templului a fost preschimbarea în biserică veacul al VI-lea. Grație acesteia, structura a fost ferită de transformarea în carieră de piatră, cum s-a întâmplat de obicei în Evul Mediu. Conversia a dus la modificări precum orientarea în direcția opusă, bisericile având intrarea spre apus, iar templele spre răsărit. A fost demolat zidul din fundul cellei pentru a asigura accesul în naos, iar spațiile dintre coloane au fost închise cu un perete, cum se poate observa la domul din Siracusa, rezultat și el în urma transformării unui templu grec. Abia în secolul XVIII, construcția își recapătă aspectul inițial, nemaifiind folosită pentru oficierea slujbelor religioase. Templul Concordiei devine o etapă obligatorie pentru cei ce voiajau în Grand Tour, pictorii și gravorii întrecându-se să-i surprindă frumusețea. La jumătatea secolului este vizitat de legendarul teoretician al neoclasicismului, Johann Winckelmann. Goethe îl vizitează și el într-o primăvară de apus de secol… Se extaziază în fața unuia dintre cele trei temple ale lumii grecești rămase în picioare (alături de cel al lui Theseion din Atena și cel al lui Poseidon din Paestum). Alte temple, aparent intacte, cum ar fi cel de la Selinunte, au fost de fapt asamblate cu propriile pietre, procedeu numit „anastylosis”.
În fața ruinei Concordiei, o sculptură de Igor Mitoraj. Icar se află prăbușit (și) aici, în Sicilia, deși a căzut și a murit lovindu-se de stânci departe, în Marea Egee. Are chipul clasic modelat în metal, sculptura fiind una modernă, așezată aici la mii de ani după grecii ce construiau orașe, supuneau natura și popoare străine, fondau colonii, cultivau corpul și spiritul. De cum l-am zărit, gândul m-a dus la eseurile lui Octavian Paler, reunite sub titlul „Rugați-vă să nu vă crească aripi”. Pentru scriitorul împătimit de miturile antice, Icar se prăbușește într-o indiferență generală, revelând lipsa de compasiune a semenilor, imagine întărită de un tablou al lui Bruegel. Într-o lume pragmatică, mulți se întreabă cine a fost Icar, acest visător naiv care a forțat limitele, încercând să se autodepășească. Excesul de zel, graba și lipsa experienței i-au ucis visul. Clipa de față ne-a dezvățat să visăm, socotind probabil că Icar trebuia să plătească pentru nebunia lui. Ne vedem liniștiți de treabă, întocmai ca personajele din pictura lui Bruegel, nepăsători la tragedie. Puțini sunt cei care, precum Vlahuță, se-ntreabă „Unde ni sunt visătorii?”.

PALERMO

Ca și Neapole, Palermo are o poziție geografică pitorească, un golf în extremitatea de nord-vest a Siciliei, între două promontorii – Gallo la nord-vest și Zafferano la est. Este priveliștea care l-a întâmpinat pe Goethe într-o primăvară, cu mai bine de două veacuri în urmă, navigând pe Marea Tireniană. I-a plăcut valea roditoare, acoperită cu argilă roșie, dominată de Monte Pellegrino și Monte Catalfano, numită Conca d’Oro (Scoica de aur).
În ceea ce mă privește am abordat orașul pe uscat, după ce am străbătut insula pe autostrada dintre Catania și Palermo. Pe Via Maqueda, deschisă acum mai bine de 400 de ani, am zăbovit în preajma unei biserici medievale ce păstrează pe ici pe colo influențe arhitecturale arabe, semn că orașul a fost sub stăpânirea sarazinilor care l-au botezat Balarm. Ferestrele dantelate și trei cupole roșii, ca niște sâni de adolescentă, se profilau pe cerul mediteraneean fără pată, stârnind admirația unor turiști din extremul orient. Doar câțiva pași mi-au fost necesari pentru a trece dintr-o geografie a Evului Mediu într-una barocă, a Pieței Pretoria, unde m-am rușinat în fața fântânii de secol XVI, cu personaje despuiate, provocatoare de scandal la data când au fost amplasate. Să fi fost insularii mai pudici decât toscanii, cei cărora le era destinată inițial fântâna proiectată de Camilliani pentru o vilă din Florența? Azi, epoca scandalurilor a trecut, toată lumea se bucură de istoria expusă la soare și de agitația străzii, Palermo fiind un oraș dezinvolt și capricios, cu parfum oriental și romantic. „La Palermo, ca și la Napoli, strada înseamnă, mai ales, plăcerea de a lua parte, ca actor sau ca simplu spectator, la un spectacol”, spune Octavian Paler. Am trăit din plin această experiență într-o sâmbătă seară, pe Via Maqueda, între Quattro Canti și Piazza Verdi, alăturându-mă palermitanilor. Era final de aprilie, vremea blândă, iar lumea gusta passeggiatta de dinaintea unei zile libere. Din loc în loc, saltimbanci, artiști plastici de ocazie ori muzicanți colorau atmosfera, gesticulațiile și adjectivele fiind la ordinea zilei. După ce am admirat fațada neoclasică a Teatrului Massimo, prea sobră pentru un ambient atât de vesel, m-am întors în inima cetății, la răscrucea dintre Via Maqueda și Corso Vittorio Emanuele, unde clădirile au colțurile teșite, rotunjite, bogat ornamentate cu sculpturi ale regilor spanioli ai Siciliei și ale sfintelor patroane ale orașului; este cel dintâi semn al barocului insular. Două americance m-au rugat să le imortalizez cu un Kodak analog, cu armare manuală, în fața unei astfel de fațade, astfel încât să încadrez cât mai mult. M-am străduit să le fac pe plac, deși aparatul era destul de limitat din acest punct de vedere.
Palazzo dei Normanni este locul de unde de sute de ani sunt conduse destinele orașului și ale insulei. Normanzii au păstrat castelul ridicat de arabi prin veacul al IX-lea, l-au mărit și înfrumusețat. Perla reședinței este Capela Palatină, un triumf al mozaicurilor și marmurelor prețioase, o bazilică cu trei nave absidale, cu coloane de granit cu capiteluri corintice și arcuri gotice abia schițate. Tavanul din lemn cu „stalactite” și alveole mi-a reamintit islamul. E un sincretism artistic armonios, o sinteză a unor geografii variate, din Occident, Orient și spațiul meridional. Aceeași împletire a culturilor am regăsit-o la Monreale, în catedrala și mănăstirea benedictină. Mozaicurile sunt opera unor artizani proveniți din Orient sau din Veneția. Se detașează, în absida mare, chipul mântuitorului. Imaginea-l reprezintă pe Hristos în timp ce dă binecuvântarea, cu Evanghelia deschisă: Io sono la luce del Mondo. Chi segue me non camminerà nelle tenebre (Eu sunt lumina lumii. Cine se-ncrede în mine nu va rătăci în întuneric). Am dorit să văd și curtea interioară a mănăstirii – chiostro. Construit din porunca lui Gugliemo al II-lea, în același timp cu Catedrala din Monreale, chiostro-ul este una dintre cele mai frumoase bijuterii ale arhitecturii și sculpturii romanice existente în Sicilia. Prețioasă și evocatoare este alternanța de coloane netede și decorate cu capiteluri sculptate cu deosebită măiestrie. Acesta este un spațiu al liniștii și al reflecției, al introspecției și al rugăciunii. Din păcate, cearta tipic siciliană a două angajate de la intrare răsuna în incintă, slăbindu-mi concentrarea și spulberându-mi orice urmă de meditare. M-am mulțumit cu matematica celor peste două sute de coloane ce-nchid curtea pătrată, minuțios decorate cu arabescuri și mozaic. La ieșire, în drum spre autobuz, privirea a îmbrățișat Conca d’Oro și Golfo di Palermo, pământ ce-i va fi fascinat pe fenicieni, fondatorii orașul. Aveam să ajung la mare pe același Corso Vittorio Emanuele (fostă Cassaro – el Kasr /„castelul”) la debarcaderul dominat de Monte Pellegrino: „Stâncile sunt absolut goale; niciun arbore, nicio tufă nu crește pe ele; de-abia dacă părțile plane sunt acoperite puțin cu iarbă și cu mușchi” (Goethe, aprilie 1787). Aici au fost descoperite osemintele Sfintei Rozalia, ocrotitoarea orașului.
Același Goethe spunea că fără Sicilia, Italia nu lasă în suflet nicio urmă. Palermo, Cuore della Sicilia, lasă urme în inima oricărui vizitator. Frenetic și complicat, respirând o atmosferă multiculturală, străbătut de trăsuri amintind de tipicele carozelle pictate (pentru uzul turiștilor, desigur), povestit de extrovertiți, orașul te urmărește indiscret prin ochii măștilor baroce, rânjind grosolan de sub balcoanele opulente, uimitoare prin diversitatea și expresivitatea lor. Te privesc sarcastic, hilar, persiflant ori crud, în funcție de locul în care te afli și de fantezia celui ce le-a imaginat. În acest decor teatral, îți continui drumul vegheat de gorgona siciliană, emblema pământului înconjurat de ape, cu trei picioare care aleargă, ca o morișcă, mai încet ori mai repede, neobosite, spre alte destinații, în alte colțuri ale insulei, acolo unde te așteaptă alte măști pe care să le privești și care să te privească.

Cuvânt către cititor

Călătoresc rar. Iar când o fac nu stau mai mult de câteva zile. Îmi place să merg în locuri cu istorie, am slăbiciunea relicvelor, a ruinelor, a miturilor, a parabolelor. „Trecutul îmi aduce mulțumire…” spune Michelangelo în „Rime”. Reîntors acasă, rememorez cu satisfacție experiențele trăite, reflectând la emoțiile voiajului. Retrograd din fire, îmi place să meditez în umbra ruinelor antice, o trăsătură caracteristică romantismului, azi dispărută. Relicvele de orice fel au îndreptat cândva sufletele sensibile spre sublim și melancolie. Ruinele și pietrele funerare, mușchii și lichenii, artefactele degradate și erodate îmi evocă aspectul trecător al vieții, eșecul memoriei, inutilitatea faimei, imposibilitatea de a regăsi trecutul. „Totul e deșertăciune” spune Eclesiastul. Doar zeii sunt imuni în fața vârstei și a morții, îi amintește Oedip lui Tezeu. Ruinele îi trezeau lui Diderot idei nobile, prevestindu-i sfârșitul și ajutându-l să se resemneze în fața a ceea ce-l așteaptă. Depărtarea în timp conferă romantism timpurilor trecute și cu cât mai îndepărtate sunt acele timpuri, spune Chateaubriand, cu atât mai mirifice par.
Peregrinările în Italia sunt o evadare din realitatea profană, unde la tot pasul descopăr semne ale trecutului sacru, un paradis meridional în care mă adăpostesc periodic, izvorul unui miraj paseist. Aici istoria este, în anumite momente ale ei, perfect actuală. Poate de aceea nu-mi plac futuriștii, deși mișcarea s-a născut pe pământ italian.
Insomniac al memoriei, pe teren nu notez decât denumiri și detalii mai puțin semnificative, amăgindu-mă că merită să consemnez ceea ce oricum nu reușesc să uit. Pentru că nu-mi pot șterge din memorie stările de spirit trăite, atât de vii și în ziua de astăzi, când călătoriile amintite îmi dau ghes să scriu. Fac aceste imersiuni în trecut pe tărâm italic mânat de puținătatea rămășițelor de acasă unde, din păcate, vestigii antice tangibile aproape că nu există. Noroc cu geografia apropiată a Mediteranei, ale cărei țărmuri oferă din belșug venerabile relicve dinainte de Hristos.
Ajuns la fața locului, mă confrunt cu două tipuri de senzații. Uneori noutatea este totală, copleșitoare, fiind – cum spune Octavian Paler, cu gândul la Gérard de Nerval – „dezmoștenit de iluzii”, pentru că mă așteptam la altceva. Alteori am sentimentul unei „recunoașteri”, firește parțială, a ambientului, rod al documentării livrești prealabile.
Cu fiecare drum, peisaje reale s-au suprapus celor interioare, sporindu-mi bogăția descoperirii prin călătorie. Chiar imagini văzute în treceri grăbite, între două trenuri, mi-au modulat optica pentru a înțelege mai bine geografia spirituală a locurilor vizitate. Cu fiecare drum, am descoperit noi afinități elective, ce mi l-au reamintit pe Tudor Vianu, convins că voiajăm nu doar pentru a ne instrui, ci mai ales pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, a ne regăsi în posibilitățile noastre tainice, nebănuite. Galilei, pe urmele căruia am fost la Pisa, Florența ori Padova, gândea că nu-l poți învăța nimic pe om, în afară de a-l face să se descopere în interiorul său.
În ceea ce mă privește, sap înăuntrul sinelui, în căutarea izvorului binelui, gata să țâșnească dacă vei continua să sapi, cum spune Marcus Aurelius. Cum toți suntem turiști pe acest pământ, nu-mi pot ascunde teama de scurgerea timpului; o camuflez doar în admirația pentru operele de artă durabile și grandioase răspândite în geografia peninsulei.

Autorul

Editura RAFET 2018

Distribuie: