De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (3)

MACHIAVELLI

La Palazzo Vecchio, într-o sală slab iluminată, stingher într-un colț, se găsește un bust al celui din urmă cancelar republican, Niccolò Machiavelli. Autor al „Principelui” și al „Istoriilor florentine”, Machiavelli nu bănuia probabil că scrierile îi vor supraviețui secole de-a rândul, dând naștere la polemici ce vor fi reluate din generație în generație. În privința democrației și dictaturii, el constata că sub democrație, la fel ca și sub dictatură, oamenii sunt stăpâniți de pofte, de rapacitate, de gelozie, de invidie, de mânie, de violență și ranchiună. Și atunci, la ce bun să schimbi o formă de guvernământ cu alta dacă nu schimbi și caracterul oamenilor? S-au văzut state trecând de la dictatură la democrație fără să câștige nimic pentru că indivizii sufereau de aceleași slăbiciuni, de aceleași defecte, de aceleași vicii.
Cu prețul singurătății, al sărăciei chiar, ostil oricărei violențe asupra trupului și spiritului, Machiavelli își apără cu orice preț independența și socoate că nu o plătește prea scump. Trăiește visul platonician al al armoniei dintre corp și spirit, dintre suflet și simțire. Dumnezeu nu l-a făcut frumos, dar pentru atâta lucru să renunțe la plăceri?
Ocuparea unei funcții publice de către acest Machiavelli, care până atunci se ținuse departe de politica activă, are loc în momentul execuției „profetului”, a aceluia pe care papa îl numea „idolul monstruos” al florentinilor, Savonarola. O stea apunea, alta răsărea. Care să fi fost sentimentele cancelarului față de fra Girolamo? Un simplu observator? Nu! Atitudinea imparțială nu se justifică. Ori îl iubești, ori îl urăști. Dominicanul a vrut să fie drept, echitabil și generos, într-un cuvânt, moral, neînțelegând că morala cu politica nu fac casă bună. S-a hrănit cu himere, incapabil să priceapă că nu poți trăi la nivelul propriului ideal. Ori îți trădezi idealul, ori îți trădezi viața.
Termenii în care unii îl descriu pe Machiavelli tind să acrediteze ideea că el a fost un duh al răului, descoperitorul ambiției și răzbunării, inventatorul sperjurului. Ca și cum înainte de apariția „Principelui” nu a existat niciodată ipocrizie, tiranie sau trădare, fățărnicie ori crimă politică. În realitate, secretarul republican nu face altceva decât să descrie practica universală a oamenilor politici din vremea sa. Totala indiferență față de morală a politicii din toate timpurile a fost numită „machiavelism”, în amintirea celui care, confruntând faptele contemporanilor cu cele ale romanilor și cu învățămintele care se desprind din ele, întocmește un tratat politic ce demască necruțător ipocrizia politică și religioasă.

SIENA

În Piazza del Campo, așezat turcește pe dalele cărămizii în formă de solzi de pește, urmăresc un băiat ce desenează cel mai elegant și rafinat palat public medieval din Italia, cu turnul zvelt țâșnind spre înalt, sfidând de sute de ani gravitația. Citisem undeva despre campanilism, acel sentiment de patriotism local ce-i caracteriza pe locuitorii comunelor libere, transpus în mândria că aparțin unei cetăți ca Siena, Florența, Pisa ori Arezzo. Aici, în mijlocul pieței în formă de evantai, între Torre del Mangia și Fonte Gaia, am mai mult decât oriunde în altă parte senzația de intimă și puternică legătură între oameni și oraș. Micul desenator scrutează fațada din marmură și cărămidă roșie – terra da Siena – îmbinate în chipul cel mai armonios cu putință. E un urmaș al maeștrilor medievali Duccio, Simone Martini și frații Lorenzetti, ale căror lucrări aveam să le văd în pinacoteca locală, amenajată într-un palazzo din trecento. Acest secol a fost unul de prosperitate pentru acest oraș încremenit în timp, unde îndrăgostitul de istorie poate încă respira o atmosferă de Ev Mediu, ce denotă o tenacitate rar întâlnită de a conserva un trecut glorios, de a aduce un omagiu geniului sienezilor de odinioară, neîntrecuți artizani, grupați în ceea ce cunoscătorii numesc „școala sieneză”. Dar nu numai virtuozitatea desenului face Siena unică, ci și coloritul subtil. Aurul e folosit din plin, prețiozitatea și somptuozitatea dând picturii sieneze un aer de eleganță și rafinament inegalabile.
După un popas în curtea interioară, pătrund în Palazzo Pubblico, pe urmele lui Simone Martini și ale lui Ambrogio Lorenzetti. În Sala Marelui Consiliu, fresca Maestà conține un avertisment pentru rău-cârmuitorii cetății, pruncul Iisus având un pergament cu inscripția Diligite justitiam qui judicatis terram (Iubiți justiția, judecători ai pământului). Pe peretele opus, același Simone Martini pictează un condotier în slujba republicii, cuceritorul cetății Montemassi. Calm și solemn, Guidoriccio da Fogliano străbate un peisaj aspru, un pustiu de piatră, înveșmântat în stofe prețioase cu ornamente geometrice. În loc de trupe încleștate în luptă, pictorul alege efigia unui însingurat ce-și înfruntă destinul, profilul unui cavaler simbolizând mândria, forța, liniștea, sentimentul invincibilității.
Alegoriile bunei și relei guvernări mă rețin într-o altă sală a palatului vechi de peste șapte sute de ani. De astă dată, pictorul este Ambrogio Lorenzetti, cu ale cărui lucrări mă întâlnisem la Cortona. În „Buna ocârmuire”, artistul pictează un bătrân ce personifică cetatea, înconjurat de virtuți. Sienezii dansează, tarabele sunt îmbelșugate, iar în afara zidurilor se văd câmpuri roditoare cu recolte bogate. „Reaua ocârmuire”, dimpotrivă, prezintă imagini sumbre, cu locuitori slabi și bolnavi, lanuri pustiite în afara cetății. O stare de nedreptate, discordie și frică. Prosperitatea orașului măcinat de lupte intestine, magistral ilustrată de Ambrogio, dădea sienezilor conștiința patriotică a propriului contado – orașul și vecinătățile geografice.
Pinacoteca Nazionale îmi prilejuiește întâlnirea cu Jacopo della Quercia, artistul toscan cel mai apropiat de greci, sculptorul care a trudit din greu la realizarea unor comenzi monumentale, cum sunt bazinul din principală piață a Sienei, morminte și altare din Lucca, cristelnița din baptisteriul sienez și sculptura decorativă pentru Porta Magna a bisericii San Petronio din Bologna, admirate de-a lungul anilor, în drumurile mele de la un oraș la altul. Uriaș izolat, el nu are înaintași, nici discipoli. Fonte Gaia („izvorul bucuriei”) avea o deosebită importanță, fiind socotită o construcție cu caracter social, Siena suferind de lipsa apei, ceea ce a întârziat dezvoltarea industriei textile. Loc de adunare pentru porumbei și de întâlnire pentru bătrâni, fântâna a călăuzit localnicii aflați sub protecția Fecioarei pe calea cea bună. În decorația bazinului se întrepătrund original teme antice și creștine. Statuile unor personaje legendare – Rea Silvia și Acca Larentia, mama și doica lui Romulus și ale lui Remus, apelează și ele la simțămintele patriotice, sienezii mândrindu-se cu faptul că orașul lor a fost întemeiat din cele mai vechi timpuri romane de Senis, fiul lui Romulus, de unde și originea toponimică a așezării.
Siena este și orașul lui Giovanni Antonio Bazzi, senzual și învățat, supranumit „Sodoma” din cauza pasiunilor sale homosexuale. I-am admirat „Coborârea de pe cruce”, pictată la început de cinquecento. L-a influențat pe Rafael, care i-a apreciat stilul dulce și solar.
La Museo dell’Opera, amenajat într-o aripă neterminată a Domului, Fecioara lui Duccio are o atitudine mai puțin hieratică, drapajul este mai delicat, îndepărtându-se de tradiția bizantină. La început de trecento, întreaga Sienă în frunte cu episcopul și cei nouă consilieri poartă triumfal pictura spre altarul Domului. O procesiune menită să arate prețuirea operei de artă, dar și a artistului, deopotrivă. La peste două veacuri distanță, Dürer era încă impresionat de diferența de tratament de care se bucura artistul italian față de cel de dincolo de Alpi. La început de cinquecento, scria din Veneția: „Ah, ce dor are să-mi fie de soare! Aici sunt domn, acasă un parazit!”

BOLOGNA

Bologna este un oraș pe care-l poți străbate în orice direcție fără să te plouă, ningă ori să te ardă arșița verii, pentru că străzile și piețele sunt mărginite de arcade. Cele mai lungi din lume, spun localnicii. Cele câteva zile petrecute în capitala regiunii Emilia-Romagna m-au convins că bolognezii spun adevărul. Altă caracteristică a orașului este dată de prezența turnurilor, motiv pentru care Bologna este cunoscută sub denumirea de turrita. Dintre cele aproape 200 din perioada medievală, au mai rămas doar 23, Torre Asinelli fiind cel în care am urcat să admir orașul de la o sută de metri înălțime, prilej cu care am înțeles de ce orașul este numit și rossa: din pricina acoperișurilor și zidurilor roșii. În avion citeam că primul consiliu comunist din Italia a fost ales la Bologna, deci o altă explicație pentru rossa. La grassa (grăsana) este un alt adjectiv popular pentru oraș, întrucât aici – spun mulți – se mănâncă foarte bine. Am constatat acest lucru într-o seară de iunie, într-o trattoria de pe Via Collegio di Spagna. Grație universității (cea mai veche din Europa), Bologna este supranumită la dotta (erudita), având o efervescență intelectuală și o energie culturală de invidiat.
Primul drum l-am făcut în Piazza Nettuno, la fântâna construită de Giambologna în veacul al XVI-lea. Mi-a atras atenția tridentul zeului mărilor, utilizat ca logo de casa automobilistică „Maserati”, fondată la Bologna în 1914. Alături, în Sala Borsa, loc de întâlnire al locuitorilor pasionați de carte, am răsfoit revista Il fotografo. Am citit un articol despre fotografia de război, în care primul fotoreporter de război din lume era trecut britanicul Roger Fenton. Niciun cuvânt despre Carol Szathmary care, cu aproape un an înainte de Fenton, făcuse primele fotografii în Războiul Crimeii.
Am lăsat în urmă turnurile medievale ce înțeapă transparența cerului emilian și, după un scurt itinerariu pe străduțele din vecinătatea Bisericii San Petronio, am pătruns în Biserica San Domenico, construită în duecento de călugării dominicani. Aici sunt sculpturile lui Michelangelo. La nici 20 de ani, aretinul a fugit din Florența la Bologna, un oraș ce-i părea mai sigur decât capitala Toscanei. Protejat de Francesco Aldovrandi, fost podestà al Florenței, Michelangelo primește sarcina de a completa monumentul funerar al Sf. Dominic, lăsat neterminat de Niccolò dell’Arca. Florentinul a sculptat un suport de candelabru sub forma unui înger, un Sfânt Procolo în veșmânt de războinic și statuia Sfântului Petronius, patronul orașului Bologna, în maniera desenului din veacul al XV-lea, cu chip slăbit și falduri caligrafice ale veșmântului. Cu aceste lucrări, sculptorul a stârnit invidia unui meșter localnic, Vincenzo, nepriceput într-ale marmurei. Michelangelo a ilustrat un exemplar al Divinei Comedii și a jucat un rol mai apropiat de cel de curtean, decât de cel de sculptor. Un scurt episod erotic are loc între el și Clarissa Saffi, amanta unui nepot al lui Aldovrandi. Orașul emilian nu avea însă bogăția și gustul altor orașe precum Roma, Veneția și, bineînțeles, Florența. Tocmai de aceea, nu după mult timp, Michelangelo, nepăsător față de comenzile ademenitoare pentru orice sculptor, părăsește Bologna, revenind printre colinele toscane, dornic să se ascundă în marmură.
La Pinacoteca Nazionale am intrat gratuit. Spre deosebire de România, statul italian acordă reduceri pentru cei din învățământ, reduceri care pot merge până la 100%. Situată pe Via Zamboni, în cartierul universitar, galeria de artă e adăpostită într-o fostă mănăstire iezuită și are o prezență discretă în geografia orașului.
Am întârziat în fața polipticului lui Giotto, unul dintre rarele exemplare autentificate de semnătura celui care a reușit să modifice fundamental stilul picturii italiene, trecând de la moștenirea medievală bizantină (greacă), la stilul gotic occidental (latin). Pictura este o Maestà (Înscăunarea Madonei).
În secțiunea dedicată Renașterii, „Extazul Sfintei Cecilia” de Rafael este piesa de rezistență. Sfânta protectoare a muzicienilor ține în mâini o orgă, iar la picioare sunt adunate mai multe instrumente muzicale. Conform spuselor lui Giorgio Vasari, acest tablou e răspunzător pentru moartea de supărare a unui pictor local, Francesco Raibolini, zis Il Francia. Prin intremediul acestui tablou, Goethe l-a descoperit pe Rafael. Alături de Homer, Spinoza și Shakespeare, pictorul din Urbino este unul dintre cei patru artiști care l-au înrâurit pe german. La Weimar, pe masa din salon exista o copie a craniului lui Rafael, încununat cu lauri. Alte nume mari în muzeu: Perugino, El Greco, Parmigianino, Tintoretto, Tiziano.
Alături de Ferrara și Parma, Bologna a fost unul dintre cele mai active orașe pe tărâm artistic. Aici s-a născut academismul, sprijinit de inefabila poezie a picturii lui Rafael. În anii ’80 ai veacului al XVI-lea, Lodovico, Annibale și Agostino Carracci inițiază o „revoluție naturalistă”, resuscitează pictura și întemeiază Accademia degli Incamminati („a învățăceilor”), polemizând deschis cu stilul toscan și roman manierist. Creată după modelul academiei de desen a lui Giorgio Vasari, academia bologneză este una originală, nefiind nici foarte ierarhizată, nici plasată sub înaltul patronaj al vreunui prinț, constituind mai degrabă un loc al adunărilor nepregătite. Ea propunea o reînnoire a picturii prin întoarcerea la studiul direct al naturii, prin grija pentru corectitudine și simplitate, deja probată de maeștrii secolului al XVI-lea.
Pentru seicento merită amintit numele lui Guido Reni, exponent al idealului clasic.

RAVENNA

Ploua mărunt pe malul Adriaticii, în fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, Ravenna. În lumina difuză, Biserica San Vitale era sobră și posomorâtă, spre deosebire de zilele în care soarele mediteraneean încălzește pereții din cărămidă netencuită. Am pășit în interior și, dintr-o dată, ochii imenși ai personajelor reprezentate în absidă m-au fixat cu o privire hipnotică. O privire remarcată în urmă cu ani, în manualele de istorie, la lecțiile despre Imperiul Bizantin. Din păcate, reproducerile din manual (alb-negru) lăsau de dorit. Cu totul altă senzație ai când ridici ochii spre jocul de culori din prezbiteriu și absidă, în tehnica mozaicului. Pentru realizarea acestuia, se asamblează mici cuburi neregulate de marmură, pastă de sticlă, teracotă, alăturate și lipite cu mortar, în așa fel încât să alcătuiască un decor. O foiță de aur acoperă unele bucățele folosite pentru fundaluri. Sideful este folosit pentru a amplifica strălucirea podoabelor cuplului imperial, Iustinian și Teodora. Înclinarea variabilă a bucățelelor în raport cu suprafața zidului captează și reflectă mai multă sau mai puțină lumină, ceea ce dă un aspect sclipitor suprafeței mozaicului și face culorile acestuia mult mai intense decât în pictură. Imaginea greoaie a zidăriei dispare prin folosirea acestei tehnici.
Încremenite într-o hieratică rituală și în istorie deopotrivă, personajele au o rigiditate semeață, impasibilă, îndulcită doar de mișcarea unui fald sau gestul unei mâini. Par în afara timpului. Suveranii, reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ, poartă o aureolă, simbol al comuniunii dintre biserică și stat în Imperiul Bizantin.
După San Vitale, am intrat într-un baptisteriu vechi de peste o mie cinci sute de ani. Ridicând privirea, l-am văzut pe Hristos, botezat de Ioan. Alături de el, în registrul median – apostolii, purtând coroana martiriului. Pe registrul inferior, într-un cadru cu elemente în trompe l’oeil care amintesc anumite scene pompeiene din secolul I d. Hr., sunt prezentate alternativ cele patru Evanghelii deschise pe altare și patru tronuri însemnate cu cruce, referire la apariția lui Dumnezeu pe tron la începutul Apocalipsei.
Pe lângă mozaicuri, Ravenna este cunoscută în întreaga lume ca loc în care odihnește Dante. De fapt, de la mausoleul lui Teodoric la cel al Gallei Placida, orașul este unul al mormintelor. Înconjurat de mlaștini putrede și pini fremătând sub bătaia Sirocco-ului, îndepărtat azi de Adriatica, este cel din urmă refugiu al surghiunitului florentin, la curtea seniorului Guido da Polenta, nepotul acelei Francesca da Rimini a cărei nefericită iubire poetul a făcut-o celebră. Nietzsche l-a definit pe italian drept „hiena care face poezie între morminte”. În realitate, Dante dă viață morților. El evadează din literatura medievală care înfățișează moartea sub aspectul ei oribil, al cărnii în putrefacție și al duhorii descompunerii. Cel mai mare poet al lumii morților nu a fost niciodată un poet al morții. Morții lui Dante sunt vii.
M-am recules înaintea mormântului amenajat în settecento în manieră neoclasică, în apropierea bisericii franciscane unde fusese îngropat inițial. Pe grindă, deasupra intrării, o inscripție în latină: Dantis poetae sepulcrum. Vreme îndelungată, necropola nu a adăpostit rămășițele poetului. De ce? De teama florentinilor și a autorităților locale, călugării franciscani au ascuns oasele într-un loc secret, descoperit abia în urmă cu un veac și jumătate. Byron, oferindu-și cartea drept omagiu pe sicriul poetului, și Victor Emanuel al II-lea, înclinându-se, în ziua bătăliei de la Volturno, în fața mormântului celui ce se autoproclamase „soțul Italiei”, nu aveau de unde ști că înăuntru nu se află niciun Dante.
În fiecare an, căindu-se probabil, Florența trimite la Ravenna uleiul pentru candelă, din colinele toscane atât de dragi răposatului. Am parcurs traseul amenajat alături, în micul muzeu dantesc, prin cele nouă cercuri ale Infernului. La întoarcere, traversând peisajul romagnol spre Bologna, nu mă puteam gândi la altceva decât la mânia acestui condamnat la moarte, care, deși reținută în fapte, s-a revărsat în vorbe. Iubirea trădată preschimbată în ură îi va face pe florentini să-l reabiliteze abia după sute și sute de ani, în 2009. Și n-a fost chiar simplu, cum ne-am putea închipui. Nu. Deși guelfii și ghibelinii sunt istorie, tabere politice există și-n ziua de azi. Propunerea reabilitării poetului venind dinspre dreapta, stânga politică, majoritară în acel moment la Florența, s-a opus. După ședințe nesfârșite, s-a votat totuși, cu un singur vot în plus, „iertarea” lui Dante. Rușinoasă această victorie la un vot, am putea spune, alături de presa peninsulară, dar… justificată! Ea nu face decât să întărească ideea că italienii înșiși cu greu se regăsesc în cel ce, falit politic, nu a cerut mila nimănui.

VERONA

La Verona, cea dintâi oprire o fac la arena din Piazza Bra, unde urc până la ultimul nivel, de unde privesc spre nord Alpii, pe care nu-i putusem nici măcar întrezări cu câteva zile înainte la Milano, din pricina vremii posomorâte cu care m-a primit capitala Lombardiei. Bine păstrat, amfiteatrul e mai vechi decât omologul său de la Roma și găzduiește vara un festival de operă renumit în lumea întreagă. În locul gladiatorilor de altădată, privesc chelia strălucitoare a unui fotograf ce se ostenește cu câteva domnișoare apetisante, îmbrăcate în negru. Coborând treptele de piatră, mă gândesc la acei cercetători care, cedând ispitei patriotismului local, au presupus că amfiteatrul i-ar fi sugerat lui Dante, trăitor aici timp de câțiva ani, ideea periplului prin Infern.
Orice muritor ajuns în Verona vrea să vadă casa Julietei, povestea tragică a îndrăgostiților fiind ținta predilectă. N-am făcut decât să trec prin fața casei și, printre inimioarele desenate peste tot, să arunc o ocheadă celebrului balcon, despre care știu că nu exista la data când Shakespeare imaginează drama. Nu mă consider vreun Don Juan ratat, așa că am lăsat nostalgiile la o parte și mi-am văzut de drum.
După o plimbare pe malul râului Adige, între Ponte Vittoria și Ponte Navi, petrec ceva mai mult timp în Piazza dei Signori, odihnindu-mă lângă o loggie renascentistă din quatrocento, cu ochii la Dante, ce veghează în mijlocul pieței de pe la jumătatea celui de-al XIX-lea veac, imortalizat în marmură de Carrara. Verona este patria adoptivă a poetului, Casa Scaligeri fiind un refugiu, o consolatoare a oprimaților. Orașul, împrejmuit de coline verzi și străbătut de Adigele ce-nvârtea un șir de mori, îi amintea de patria naturală, Florența. Senior luminat, Cangrande della Scala, gazda lui Dante, și-a greșit data nașterii pentru că i s-ar fi potrivit să trăiască două secole mai târziu, în plină Renaștere. Bravura și generozitatea lui au făcut din Verona capitala exilaților însetați de libertate, dreptate și pace. L-am văzut, sculptat în marmură, deasupra intrării în mica biserică parohială a familiei, Santa Maria Antica. Dispărut înainte să împlinească patruzeci de ani, n-a izbutit să-și ducă la capăt ideile, utopice de altfel, de expansiune teritorială. Drept răsplată pentru generozitatea sa, lui i-a dedicat poetul cântul al treilea al Commediei sale. Dar Dante a părăsit Verona și pe Cangrande, decepționat, spun unii, de imposibilitatea obținerii unei catedre universitare, un salariu fix ajutându-l să-și rezolve problemele. Poate și intransigența sa să-l fi pus din nou pe drumuri, nefiind obișnuit să-și îndoaie spinarea cu elasticitatea prescrisă de reguli. Nu știa să-și muște limba și nu a reușit să se identifice cu ironia veselă a veronezilor, „toți niște nebuni”. Cele mai multe anecdote care îl arată ca un nonconformist, ca un disprețuitor al prostiei umane, ca un om mândru, sunt în mare majoritate din timpul șederii la Verona. Cu toate acestea, el nu vădește antipatii anume față de veronezi și nu-l pune pe niciunul dintre ei în Infern. Plecat din cetate, revine pentru ultima oară cu prilejul unei prelegeri intitulate Quaestio de aqua et terra (Probleme despre apă și pământ). Un subiect geografic care-și propunea să afle dacă apa se găsește, în unele părți, mai sus decât pământul care iese din ea; disertație scolastică încâlcită, ținută pe deasupra și în latină, limba savantă, cosmopolită, a intelectualilor epocii. Rezultatul doleanțelor universitare, nul. La ce se vor fi gândit contemporanii? Posteritatea va fi cea care-l va răsplăti pe geniu. Avea să se bucure de glorie (doar) din partea urmașilor. Ce vrea mai mult? Leafa e pentru mediocri.
Pe seară, după ce străbat elegantul Corso Porta Nuova spre gară, în trenul ce străbătea Câmpia Padului spre Bologna, reflectez la exilatul ce a rătăcit prin toată Italia fără să ne lase nimic despre el. Nici măcar un autograf. Despre locurile exilului său vorbește în perifraze și cu aluzii vagi. Divina Commedia este un adevărat tratat de geografie, cu sute de nume de orașe, ape, munți ș.a. Azi, fiecare oraș din peninsulă dorește să-l fi avut pe Dante între zidurile lui. Numai că, spune Cesare Marchi, biografia dantescă este în realitate un lung lanț de non si sa (nu se știe).

PADOVA

M-am dus la Padova să văd frescele lui Giotto din Cappella degli Scroveni, despre care citisem și le admirasem în albume de artă prerenascentistă. Numai că socotelile de-acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Ajuns la poarta muzeului înainte de deschidere, odată pătruns în interior, m-am confruntat cu sentința seacă a angajatului de la casa de bilete: Non ci sono biglietti per questa ora (Nu sunt bilete pentru această oră). Mi-a spus să revin la ora 20, muzeul având un program de seară, Giotto sotto le stelle, ce permite vizitarea capelei după închiderea obișnuită a programului. Aș fi revenit la acea oră dacă nu eram condiționat de tren, trebuind să mă întorc la Bologna, unde înnoptam. Așadar, adio fresce trecentești, adio vicii și virtuți, adio ars nova despre care vorbește Dante… Motivul pentru care un turist rătăcit ca mine n-a putut avea acces la prima oră îl constituiau rezervările grupurilor de elevi, acestea având prioritate în capela ce nu permite un număr prea mare de vizitatori simultan. A trebuit să mă mulțumesc așadar cu pinacoteca, muzeul arheologic, biserica pustnicilor și un palat ridicat prin cel de-al XIX-lea veac de un industriaș bogat, Enrico Zuckermann.
În pinacotecă sunt picturi din trecento până în ottocento, ba chiar și o colecție de vase grecești de care custodele, un bătrânel amabil cu care-am intrat în vorbă, era deosebit de mândru, arătându-mi o carte dedicată exclusiv colecției. Am schimbat câteva impresii despre „secolul de aur” al artei grecești (sec. V Î.Hr.), după care am admirat pânzele mai multor maeștri, precum Tiziano, Giorgione, Veronese, Tintoretto ori Tiepolo. În absența frescelor giottești, m-am mulțumit cu o sală multimedia dedicată celui ce a încetat de a se mai călăuzi în pictură după bizantini, revoluționând arta și prefigurând Renașterea.
După o plimbare pe Corso Garibaldi, am trecut pe lângă Caffè Pedrocchi, și-am apucat-o spre Piazza delle Erbe, să văd Palazzo della Ragione, a cărui sală de audiențe l-a impresionat pe Goethe prin dimensiunile neobișnuite. Călătorul german a judecat că padovanii sunt atât de obișnuiți să trăiască sub cerul liber încât au născocit o piață cu acoperiș. În scrierile sale, îi admiră și îi socotește superiori pe padovani. Nu același lucru credea Dante, trecător și el pe aici, cu câteva secole mai devreme, unii spun că în același timp cu Giotto. În poemul său, exilatul florentin nu se dovedește prea delicat cu padovanii, numindu-i trădători și ahtiați după bani. Unul dintre ei a fost Reginaldo degli Scroveni, tatăl lui Enrico, ctitorul capelei ce-i poartă numele. După ce supsese sângele la jumătate din oraș, murise nespovedit, urlând în delir: „cheile, nu vă dau cheile”. Pentru a-și păzi banii, născocise un dispozitiv diabolic: o bară grea de fier ce cădea în capul oricui ar fi încercat să bage cheia în broască. Enrico, moștenitorul întregii averi, era cât pe ce să o pățească în momentul în care s-a dus să deschidă casa de bani. Când blestematul de cămătar, spre satisfacția generală a plebei, își dădea duhul, mulțimea era hotărâtă să se răzbune pe fiu pentru samavolniciile bătrânului. Enrico nu voia ca din pricina acelor bani blestemați să-și piardă sufletul, dar nici să-i piardă pe cei dintâi pentru mântuirea celui de-al doilea. Cu atât mai puțin îl încălzea ideea să moară linșat de mulțime. La sugestia unui prieten, face un compromis: construiește o capelă pentru a plăti în acest fel toate infamiile defunctului Reginaldo, socotit de toți drept o reîncarnare a diavolului pe pământ. Astfel, Enrico s-a apărat de terținele lui Dante cu o biserică a lui Giotto.
Prato della Valle a fost următoarea destinație: o piață ovală, cu alei în cruce și statui ale unor celebrități ce au studiat ori predat la vechea universitate. Nu departe e Basilica del Santo, în care am intrat să mă reculeg la mormântul Sfântului Anton. La ieșire, am zăbovit câteva momente în fața statuii lui Gattamelata, imaginată de Donatello. De peste o mie de ani un bronz ecvestru nu mai fusese ridicat într-o piață publică. Sculptorul văzuse la Roma statuia lui Marc Aureliu pe care iconoclaștii creștini l-au confundat cu Constantin, lucru care a scăpat opera de artă de distrugere. De asemenea, va fi mers la Veneția să admire cei patru cai de la San Marco, neîntrecuți de două milenii. Artistul s-a luat deci la întrecere cu sculptorul grec și cu cel roman, având bucuria să vadă statuia terminată, ridicată pe soclu și admirată de mulțime.
A urmat cea mai veche grădină botanică de pe continent. Universul plantelor mi-a făcut semn să intru, revelațiile naturale făcându-mă să hoinăresc de-a lungul latitudinilor. Nu știu de ce, mi-am amintit de Eppur si muove și de Galilei, strălucit profesor de geometrie, mecanică și astronomie la universitatea locală, cel care socotea că nu-l poți învăța nimic pe om, în afară de a-l face să se descopere în interiorul său.

Distribuie: