Propoziții pretențioase – Arabei
Par acuzații. Și chiar sunt.
Oricare dintre noi ar fi făcut pe dracu-n patru să redreseze fabrica. Dar cu soluții lucrative. Să ne arimăm nava și s-o ținem așa la nesfârșit. Armada avea încă efectivele toate, armași destoinici să cânte arieta lucrativă în sol major economic, mărșăluind ca la război, erau. Se putea.
Vreo doi nebuni și cu Dan Tunaru patru, hotărâți să-și ‘cerce norocul pe la ,,arabul” israelian. Acte, firmă bucureșteană – de la Universitate, înapoi spre Obor, pe dreapta în primul rond. Doar eu și Dan. Încurcați să vedem de la distanță șeful MIRA, fostă Intercoop și AEIPI, el și încă un coleg, Mocanu, bătând la aceeași ușă. De-aia n-a fost să mai aibă vreo șansă întreprinderea, însuși capul nu-i prevedea niciun viitor. Și făcuse gașcă cu un membru al grupului de acționari, cotizanți la înființarea noii întreprinderi. De făcea suspectă orice acțiune. Ce mai aveau de întreprins cei rămași acasă? Pentru cine și cum?
Nu-i bai. Știau să se conducă și fără inginer, fiecare în limba lui își interpreta partitura cum știa mai bine. Mâncaseră meserie pe pâine pe timpul directoratului lui Emil. Toți plecaseră de la șaibă, majoritatea ajungând la fel ca maiștrii ce-i țineau din scurt să-și facă planul, iscusiți. Și de erau la ticluirea unui lucru obișnuit, repetitiv, și dacă nu-l făcuseră vreodată.
La mașina lui Ciocea, cel cu dinte de aur și bodegă la capătul Anei Ipătescu, muncise fiecare secție, cu grijă și în funcție de timpul rămas spre finalul programului. Ținea el neapărat să dreagă Wartburg-ul. Trimițându-și odrasla să facă lobby pentru devansarea termenului de execuție. Negăsind unul să nu-l ia în balon. La cum era….
De aceea îl și amânau. Fiindcă încă ținea de nădragii lui taică-su, era precum aretul ce aportă la comandă prin poveștile vânătorești: ,,Du-te…! Ai venit?” Ca o slugă argată. Frecvent era chestionat, după ,,Hai, bre, sudezi și matale pragul azi?” sau…: ,,Mă, Ioane, da’ tatica nu ți-a dat bani sau o sticlă de vin să le dai băieților?” Răspunsul tont, ,,Nu mi-a dat bre nimic!”, îl trecea pe lista lui ,,Vii mâine! Azi avem o comandă de la tovarășul director. Da’ să-i spui lu’ ăl bătrân că fără nimic vede mașina la iarnă.” Și cu, și ne cu, tot patru luni a durat. Că moșul era pretențios, ba alte scaune, ba plafon, ba alt carburator…. Găsea el ceva de la o săptămână la alta. Ba să arcuim foile de arc mai mult, ca să se ridice garda de la pământ mai mult, ba că bara din față…. Și avar, avea aricii toți în buzunar. Mai avea însă obiceiul să dea o țuiculiță la birt celui unde îi stătea troaca la următoarea operațiune.
Bombă curată. De multe ori îi călcam pragul la cererea mamei, disperată că fatala zi de salariu îl putea curăța pe tata de toată suma și lăsa, ca și odinioară, fără bicicletă. Pentru tata era ca și cum l-ar aresta miliția. Chestia cu ,,Te-a trimis mă-ta?” era primordială. Înjurătura a doua și tergiversarea sau împotrivirea totală ultima. Între ele se consumau alte mijloace de ocolire și fentare. Câteodată chiar îi reușea evadarea. Mă așeza la masă, îmi comanda un suc și se pitula pe ușă afară.
