Literadura nr. 16 (2)
SERRANO DE HARO
Profesor Conferențiar, Doctor
în Istoria Artei. Susține
conferințe în instituții
importante din Europa și SUA,
cum ar fi, Fundația Thyssen,
Fundația March, Muzeul
Prado, Institutul Cervantes,
Universitatea din Kentucky,
Universitatea din South
Carolina, The Renaissance
Society of America (RSA), etc.
Publică lucrări de specialitate
despre iconografia artistică și
istoria genului, din perioada
Renașterii, perioada Barocului,
sec. XX și XXI, iar cartea sa,
Luna Artemisiei, a fost
premiată în anul 2013 cu
Premiul Marguerite Yourcenar.
Alte cărți publicate: Femei de
marmură, Nocturn, Orașe în
care am naufragiat cândva și
în diverse antologii și reviste.
Prezentare și Traducere
Elisabeta BOȚAN
Mâini
Mâinile sale de fildeș șters,
Păstrează amintirea fluturilor,
Roșii.
Mâinile, lungi și albe,
Se închid în articulația fragilă a încheieturilor sale
Înguste.
Aripi uscate de pescăruș,
Amiază în declin.
Un diptic alb și o rezedă,
Peste câmpul cu iriși,
morți, firește.
Un relicvariu de aer:
înăuntru nu e nimic,
Doar zborul.
Profeție
Știu să citesc semnele cerului:
Sunt în stare să văd focul,
Acolo unde ceilalți văd doar fum.
Văd înecatul,
Unde ceilalți văd apa.
Simt săgeata,
Unde tu ațintești cu privirea.
Poem de aniversare
Fluturare de palmieri, un verde- miraj din orașul natal,
hieroglifă mută pe străzile fierbinți.
Aproape de mare,
m-am născut eu,
într-o zi de august ca azi.
Oferind decepție, născută prima din greșeală:
fiica ce trebuia să fii fost bărbat.
Din prima clipă,
mânjind caligrafia tatălui meu,
dezordonând nordul frunzelor,
– sunt o carte deschisă peste pântecele matern-
Gramatică proprie,
versuri revărsate și șterse,
Am greșit și am ratat,
Înainte și după,
Mai mult decât era strict necesar.
Acum zâmbesc, la amintirea
Acelui cântec francez,
Cu perle false și gabardine uscate.
Nu, eu niciodată nu am vrut să mă salvez…
Dan Gabriel ONȚELUȘ
Născut în Buzău la 21 februarie 1972, a absolvit clasele primare la Liceul
Pedagogic Buzău (1986), Liceul ,,Mihai Eminescu” Buzău (1990) și
Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” Iași. Este profesor
titular la Colegiul National „Mihai Eminescu” Buzău din 1994.
Emil Cioran, un exeget liric al Căderii (2000) este lucrarea de gradul I
și doctorat (2001).
A publicat în revistele ,,Convorbiri literare”, ,,Cronic” „Timpul”,
„România literară” , „Viața românească”, „Tribuna învățământului”,
„Spații culturale”, „Năzuințe”. A tipărit lucrarea de doctorat la Editura
Junimea, Iași, 2000, și cartea „Lecturi fragmentare”, editura Alpha,
Buzău, 2002, într-un tiraj simbolic și regie proprie. „Monografia
umanului”, editura Alpha, Buzău 2008 este o reluare a principiilor
morale creștine din perspective pedagogice.
te admir
pentru că ești megapunkista care cădea cu bicicleta în șanț și nu dă biscuiții pe joint
pentru că înțeleg din suflet acele urme pe cifre inițial pe cifră-n final
și pentru că hanoracul acela din literepentruvipere e galben
n-am fi fericiți unul cu altul
nu-mi rămâne decât să te admir
pentru beatitudine tomul poetic și starea pe care-o transmiți
dar și pentru performance-urile tale video și audio
care m-au atins cum puține lucruri m-au atins
prezența ta umană optimistă
drăgălășenia care nu încetează să mă uluiască
nu știu cât te încălzesc textele mele
n-ai muncit degeaba
extatică muncitoare
și nu-mi pasă că mă repet
dacă e să elogiez vocea ta ochii tăi zâmbetul
părul pielea mâinile picioarele trunchiul
gura și nasul
obrajii
licărul unic din privire
sufletul și mintea ta
să faci doar ceea ce crezi că-ți aduce binele
chiar dacă ești o bad girl asumată
aș fi bucuros să nu suferi să nu plângi să nu te întristezi
deși o femeie și-o artistă ca tine nu cred că scapă de-așa ceva în aerul duhnind de sexism aiurea al lumii
îți reamintesc că nu vreau nimic de la tine
doar să-mi permiți să scriu despre tine creațiile tale
fizicul și psihicul tău
ești o lumină în întunericul prejudecăților al inhibițiilor prost dozate
al artei îngust înțelese și practicate
ești femeia visurilor oricărui om
bărbat ori femeie
ești cea mai reprezentativă persoană pentru prezent
în care se arată iminența modificării în reprezentarea mentală & cărturărească a unei noțiuni
îmi imaginez cât de frumoasă ești
pietrele tremură
din cauza vibrației pe care prezența ta o generează
florile se ofilesc
nu pot suporta concurența ta neloială
cerul se face tot mai mic
infinitul splendorii tale îl timorează
fiecare urmă pe care o lași zdruncină totul din temelii
iubito ești atât de frumoasă
încât cei mai mulți dintre cititori nu-și mai pot deschide cărțile pe care vor să le citească
acestea și-au înțeles în fine inutilitatea
respirația ta face zefirul un gelos incurabil
mersul tău schimbă definiția grației atât din dex cât și din wikipedia
iar sunetul vocii tale esență a trilului de privighetoare este
ori de câte ori zâmbești iubito
soarele pălește de uimire
iar la universitatea din ierusalim e în curs de redactare o versiune substanțial îmbunătățită
din cântarea cântărilor
se pare că simbioza unică dintre sufletul și trupul tău i-a determinat pe savanți & înțelepți
reuniți într-un conclav extraordinar
să revizuiască drastic noțiunea de idolatrie
cronică televizuală
catharctic filmul lui cornel mihalache
având ca suport textual creația poetică a ruxandrei cesereanu
interpretată de către actrița și profesoara mara opriș
scrisoare către un prieten și înapoi către țară a fost pe tvr3 în această seară de 22 decembrie
la 30 de ani de când ion iliescu anunța componența consiliului frontului salvării naționale
un film sfâșietor
punctat de câteva ori de apelul disperat al alexandrei măceșanu
este strigătul în pustiu al unei poete
foarte bine articulat vizual de către un regizor recunoscut pentru
contribuțiile sale la filmografia deja consistentă a lui decembrie 1989
revin obsesiv filmările cu morții de-atunci
ale căror nume sunt rostite într-un pomelnic laic de către un militar probabil
o imposibil de evitat revărsare thanatică
și-acum mi-amintesc de versul lui nicu vladimir din 1973
visez morți mereu
un film greu digerabil de persoane gingașe
deși ficționalizarea realității prin industria divertismentului ne-a călit cam cum se călea oțelul lui ostrovski
imaginea unui ars de la clubul colectiv
ideea apostolului feminin neacceptată de biserică
patriarhală instituție
irizări hinduse
piața universității și-un civic eugen ionescu înainte cu patru ani de-a muri
citatul din eminescu ce-ți doresc eu ție
imagini cu ceaușescu și cultul regimului
deținuții politici
un film tare cât o exorcizare
unde ne sunt serafimii
dar heruvimii
înstrăinarea pârdalnică
și românul născut proclet
sau pentru a încheia tot cu ale autoarei cuvinte
roșu galben și albastru.
Liviu MĂȚĂOANU
o extrădare a memoriei
este posibilă o extrădare a memoriei în care
amintirile își pierd claritatea / își lasă pasta
elaborată cu atâta atenție ca o pradă vie creierului
stors de idei / dar cu atâta viață / aproape
teatrul unei fericiri spusă în limba greacă;
extensia acestui panou poate fi văzută în
spatele vertebratelor / se simte greutatea fericirii
păstăilor de mirodenii în mirosurile pe care le lasă;
înăuntrul meu aproape că nu mai există loc
rămâne și aici pasta incoloră / aderentă
inimitabilă / dar orașul nu mai are identitate
tot ce-și mai amintește din anii războiului
urlă de durere și strigă a disperare –
lama pătrunde adânc în pântecul său;
asta este povestea altor motocicliști / ai noștri
rămân pe poziții de plecare / îi privim
îi urmărim cum se cabrează și cum strigă
peste pădurile de la margine se aud
îndemnurile lor / par niște cowboy / efemeride
lăsate să trăiască o zi / fericiți că viața le
oferă o simetrie a ființelor vii:
rătăciții își pierd viețile presupuse pentru totdeauna;
darul acestui oraș este râul care îl taie la mijloc
este corul motoarelor de putere care așteaptă;
pe mine mă așteaptă același sunet binecunoscut
efemer și el și repetabil într-un poem
care nu se lasă scris decât la orele dimineții
o dificilă diferență temporală / pe care o notez
în imediata sa apariție –
felul acesta de a vedea este epuizat
uimit
laminat / și
purtat chiar de tine:
doar m-am gândit
și adolescenții
s-au și urcat
în tren.
știu
știu
în fiecare zi așteptam să moară / îi dădeam
târcoale neîncetat / mă strecuram
așa cum se strecoară furia în pieptul copiilor
tăcut ca un șarpe de copac / uneori chiar
așteptam să simt cum năpârlesc în mine
lingoarea
răzbunarea și lașitatea / abia așteptam să
apară în sfârșit cortina nopții / mă pregăteam
după-amiaza întreagă numai pentru asta
era plăcută așteptarea / era caldă ca o sticlă de
lapte abia muls / mă roteam zilnic
ud de transpirație și alb la față / deseori
ceream de mâncare uitându-mă în oglindă
emulsia acelui gând ținea loc de foame
așa mi-l închipuiam sătul de uitare și
flămând de curiozitate / să se întrebe:
„ăăă / cine este acela care mi-a ucis pisica
răspunde-mi / cine este acela care
urlă de durere în locul meu / cine oare
l-a pus în locul meu să sufere / să-și strige
dimineața întreagă singurătatea și lașitatea?”;
ele sunt zeițele zilei de azi / începutului de săptămână
dintre cele câteva sute de femei apărute
în pragul zilei / cele două sunt pandante aceleiași
morți / ca două brațe ale aceluiași râu;
inima nu este supusă nimănui / este sălbatică
noaptea parcă întinerește odată cu mine;
erupția unei flori de crin / traduce gândul
acestei poțiuni din care hrănesc gura răzbunării și
țeasta lașității / dar nu este suficient / mai mult
adaos / mai mult volum / se cer;
dinspre fereastra pe care o adulmec vine un miros
ieșit din carne de om / îl pot împacheta / dar
niciodată nu va fi schimbat;
mâna care scrie este privită / uneori și eu
îmi privesc mâna cu care scriu / tu
nu mai aștepți să vezi semnele vineții
trasate și fardate pe pleoapele mele / uneori și
eu cred că aduc destul de mult cu o mască funerară
a altui bărbat care îmi semăna;
liniștea nu mai este cea presupusă / pe panoul
ud de la intrarea în oraș / cel pe care îi scrie numele
însemnele literelor stau într-un abur înghețat.
Poezie
