Literadura nr. 17 (4)

Carmen POPESCU

Loc de croșetat timpul

O casă bântuită sufletul meu
Nu mai locuiește nimeni de mult timp în ea
Fantomele
dau zilnic petrecere
anunță că vor să își înalțe conturul
Dar unde este mai bine ca într-un loc
răpus de tristețe unde nimeni nu deranjează pe
nimeni
unde storurile sunt trase
ușile încuiate
întuneric cât cuprinde
iar în mijlocul mesei
viața mea
un stârv în care își odihnesc pofta
răpitoarele astea
care uită să se șteargă la gură după ospăț

 

În lipsă de ocupație

Ia tu chiureta
din gura timpului meu
Cântă ca un disc stricat
o singură parte a unei melodii
Robustă în conținut
fără vlagă în trecere
Sădește în grădina ta
doar note înalte
să ajungă cerul
Așa îți poți vizita spiritul
în lipsă de ocupație

 

Temporală

Priveam printre garduri viața
Buluceală mare la semafoare
Crengile care creșteau printre uluci
îmi împiedicau privirea în orbite
Nu puteam să văd chipuri
Inimile auzeam Și respirația grea
astmatică uneori tusea tabacică
Oasele scârțâiau la curbe
Parcă n-ar fi fost un tot la semafoare
ci organe în căutare de carcase
ca să-și odihnească bolile
Culorile se schimbau degeaba
străzile nu erau circulate doar trotuarele
Poate verdele le energiza vizita pe trecerea de
pietoni
La periferia gardurilor
visul alcoolizat dărâma realitatea

 

Ieri și azi

Ieri stăteam aici
un smoc de praf în colțul zâmbetului
o trecătoare pentru fanatici
eliberarea unui jurământ fără caschetă
doar coaja unei pâini
mâncată dincolo de miez
de lunaticii unui parfum de o clipă
Azi stau într-un pod sigilat de umbre
oftalmologic
lucrată de trădare
urologic
măcinată între două pietre de moară
ginecologic
uitată cu o viziune în descompunere
artistic

 

Așteaptă-mă

Am să vin acasă cu ramurile îndreptate spre
lumină
Ninsă sau desfrunzită am să vin
cu cireșe pe sâni
în dinți cu o fărâmă de iarbă
pe frunte cu stele desperecheate de cer
Am să vin
când dezmiardă zorile ziua
cu rădăcinile înfipte în libertate
Așteaptă-mă

 

Asunción Cabalero

(Badajoz, España, 1960), poetă prozatoare,
promotor cultural. Coordonează „Colección de
Poesía y Narrativa La palabra inquieta”al
Editurii Nuevos Ekkos. A publicat trei volume
de poezii, o carte de proză scurtă. Parte din
scrierile sale au fost traduse în arabă, engleză,
greacă, portugheză, poloneză, chineză și
română. Dintre dintincțiile primite pentru
activitatea culturală amintim Medalia de aur
oferită de Círculo Internacional Hispano
Árabe din Madrid.

Amintiri

Încăperea s-a umplut de jucării
un căluț de lemn
își leagănă coama
și culoarea primordială păstrată în mintea mea
a desprins spinii lacului.

Pe ceainicul spart
de porțelan chinezesc
încă îl mai doare apa
scursă prin fisura sa.

Ascult două fetițe ce râd în vânt
și doar una
pare a fi familiarizată cu aburul sălii
și aroma de ciocolată,
cu savoarea din aer
a copilăriei mele.

 

Sfinx

„Există femei care calcă cu fermitate,
umblă sigure pe tocuri;
își împodobesc tainele cu rimel
și le ascut vârfurile”
Chelo de la Torre

Mă uit pe fereastră
și geamurile
acoperite de aburii ploii,
lasă să se vadă sfinxul
femeii care mă sălășluiește.

Enigmatică și cameleonică,
îmi trece pe dinainte.
Trece de mine.

Ține în mâini aureola
după care-și ascunde privirea.

Și în după-amiezi ca aceasta,
ține în buzunare
culoarea luminii.

Prin geamurile
acoperite de aburii ploii,
văd piramida
care, uneori,
sunt.

 

Poezie

„… Precum mersul pe o linie fragilă
pe care o folosim de punte (…) ca să nu mai călcăm
pe propria noastră imagine”
F. Kafka (Postume, 1920)

Ai ajuns la mine, ca această rază,
ca să-mi luminezi cu versurile tale
cuvintele ce umplu cu lumină
tot aerul din spațiile goale.
Ai desenat această punte
pe care îmi trec dorurile.
Îmi construiești – pentru pantofi-un
drum de cristale încrustate cu reflexe.
Cu ritmul tău, mi-ai umplut golul din pumni.
Plămânii îmi susțin efortul
de a-mi ține glasul pe picioare.

traducere: ELISABETA BOȚAN

 

Armanda FILIPINE

Născută la 19 decembrie 1965, în Turcoaia,
județul Tulcea.
Jurnalist, manager al revistei de cultură și
informație „Brăila Chirei”
(https://brailachirei.wordpress.com) din 2009
până în prezent.
A făcut parte din redacția revistei culturale
„Oglinda literară” Focșani condusă de
Gheorghe Neagu, din redacția revistei
culturale „Litera13” condusă de Mihai Vintilă.
Volum „Poezia și râuri de cafea”, Editura
Olimpias, 2019. Referințe critice de Adi
Secară, Vasile Datcu, Valentin Popa.
În curând, volumele „Zece povești” – povești
pentru copii și „Biblioteci de zăpadă” –
poeme.

Cu ochii la piersic

Bine coapte, ademenitoare
Pe ramuri uşor arcuite
Parcă anume spre mâna ta
Fructe cuminţi
În îmbrăţişarea luminii
Gata să-şi lepede
Toată bogăţia de arome
Şi prea-plinul bunului gust
În blidul pregătit pe masă,
Chiar când te întrebi
Înfometat şi singur
Cum ar fi să fie
Iar în grădina Edenului
Numai mărul şi şarpele
Iar, tu, neştiutorul,
Să rămâi stan de piatră
Doar admirând copacul…
Pleca-va şarpele, oare,
Fără să soarbă din dorinţa
Stârnită de sângele
Cald al omului
Care şi el, ameţit
De pofte şi dileme
Înfiorător de aţâţătoare
Va fi fost copleşit
De foamea
Propriului sânge…
Om sau… şarpe?
Sau tot mărul e soluţia,
Singura, împotriva foamei,
Atâta timp cât
Animalul e adormit.
Dar asta a fost în grădina
Fermecată a începuturilor
Omul a fost învins
De roşul ademenitor
Al mărului copt
Pentru că rezolva foamea
Acum, dezmeticit din visare,
Omul priveşte
Piersicile din faţa sa
Şi nu mai ştie
Dacă ar trebui să culeagă,
Sau doar să vadă.
Oricum, plânge…
Iar a visat raiul,
Cu ochii deschişi spre pom,
Acest rai de lângă el,
Tot o poveste biblică
Dar nu se crede Adam
Pentru că nu poate
și e prea mic, ştie…
Apoi se miră, întristat,
Cum de confundă
Mereu în orele de pârg
Piersicile cu mărul
Acela, primul…
De ce uită de foame
Când are fructele, toate,
În faţa ochilor,
De ce… de ce?

 

Despre şarpe şi măr…

Să-mi spui sincer
Pe care dintre şerpi
l-ai hrăni(t) la sân
pe cel alb sau
pe cel foarte negru
care abia se zăreşte
printre rădăcini şi praf
Numai pe el
Îl vor lăsa
paznic la mărul
jinduit de nefericiţii
visând nemurirea
ca şi tine, ţintind
şi azi înaltul cerului
şi uitând mereu lăcomia,
şi dragostea de sine
atârnând atât de greu…
Chiar păstrând secretul
Despre şarpe,
vezi tu,
tot vor afla…
De fapt, se va simţi asta
pentru că nu va fi
ca toţi şerpii, chiar nu…
El va pulsa aidoma
unei inimi, chiar aşa…
Va sâsâi mai blând
şi, orice-ar fi, pricepe,
nu va ierta pe nimeni
în foamea mereu vie.
Aşa că trebuie să vii
cu mai mare atenţie
la întâlnire.
Să te lepezi de trufie,
poate nu te va recunoaşte.
Să-mbraci haina
iubirii celei senine,
nu clocotirea, înţelegi,
ci dragostea pentru toţi
şi pentru toate…
o dragoste în care foame
care te face să muşti
din măr fără patimă…
Astfel te vei salva,
înţelegi,
omule…?

 

Dumitru Zamfira

Toamnă la Râmnicu Sărat

 

Casa lui Anton Pann

 

Sat din Ardeal

 

Tudor CICU

Laika/ed. C. Românească, 2014 – de Adrian
Alui Gheorghe

Roman ficţional, dar şi realist-psihanalitic,
Laika nu caută stările cu
adevărat mari ale suferinței noastre (ca
popor), cât o interpretare a faptelor petrecute
dinainte de ’89. O proiecție în încâlcitul vis al
unui regim aflat în derapaj. Evenimentele în
care se mişcă personajele au o taină a
percepţiei informaţiei primite, ca de undeva,
dar nu parodierea lor le scoate în față, ci
naturalețea cu care își fac intrarea în narațiune.
Glod e numele unei localități unde fusese
construit, cu mulți ani în urmă, un sanatoriu de
boli nervoase pentru tovarășii cu munca de
ideologizare. Practic, acest sanatoriu fusese
construit ca o alternativă la casele de nebuni
ale vremii. Erau cazați aici, pacienți cu nervii
foarte zdruncinați dar care nu erau agresivi.
Mulți pacienți erau trimiși aici, prin relații sus
puse, altfel cam toți ar fi înfundat pușcăria.
Laika era o cățea adusă la sanatoriu de vreun
doctor ori paznic și între timp, își căpătase un
statut bine determinat. Fusese dresată de unul
dintre paznici, care făcuse din cățea o vedetă.
Chiar i se dusese vestea până sus la cadrele de
nădejde ale partidului care au vrut să facă o
surpriză cuplului prezidențial, mai ales
tovarășei, cu ocazia unei vizite în județ. Ideea
asta avea să-i coste, poate viața, pe cei care
avuseseră inițiativa, pentru că Laika avusese
un comportament anapoda și nu mai respecta
comenzile și chiar atentase la viața primei
doamne a țării. Din vedeta sanatoriului, avea
să fie cărată în șuturi și înfundată, mai mult
moartă, într-o cușcă din sanatoriu unde avea să
și sfârșească. Evenimentele din decembrie ’89
curg firesc și după, în povestea celor ce au
intrat în epoca „de tranziție” postrevoluționară,
asta ca să nu ne pierdem umorul celor dinainte:
„Când dai drumul la radio se aude un țăcănit,
când dai drumul la televizor îl vezi pe țăcănit
pe micul ecran”. O carte de suflet.

Privește-mă prin lentila uriașă a unei
lacrimi/ed. Helis 2016 – de Florin Ciocea

Dintr-o mare reflexie poetul ne cere să-l
privim prin lentila unei lacrimi, totuși,
luptând împotriva surprizelor vieții și
ale existenței sale de poet care își rescrie
destinul. Hotărât să emigreze pe o altă planet
(câștigând în imagine, adâncimi și iluzii), din
această „lume a spaimelor”, încearcă să dețină
cheia poemului condamnat în irizări
secvențiale la o variantă de iubire. Și în
singurătate să treacă „dincolo”: „spre un tărâm
unde tristețea/cerne din nori un voal discret”.
Locuirea autentică în acel univers exprimă
armonia sa cu cosmosul și acceptarea ființială
ca naturală, în lumea revelată de el: „în
constelația/unde toți prietenii mei vor întineri
îndeajuns”. Și ne pune în încurcătură: „cineva
se distrează privindu-ne zbaterea/în această
cutie pe care o credeam lumea noastră”. Dar
„pentru a scrie un poem/ai nevoie de o
lume/care să ardă jur-împrejur”, pur și simplu
„arzând zăgazurile/care ne țin captivi”.
Constanta volumului de poezie este dată de
dorința de căutare a unor asumate rezerve de
veșnicie ale vieții: fântânile melancoliei;
răzvrătirile interioare („hai să bem un ceai în
spitalul de nebuni”); predicții romantice
(„zăpezile ce vin ne vor surprinde”); „casa
soarelui” vizavi de „țara care nici nu este” –
sunt căutări venite dintr-un reflex interior al
unei lumini fixate undeva departe, cu respirația
în trecutul renăscut, în care extrage lucrurile
din logica lor comună. Între astfel de
incertitudini, spre a se vindeca de acțiunea
timpului, poetul îl lasă să curgă înspre izvorul
său tămăduitor: „în palatul meu de vise/să
trăim împreună/imensa dragoste din florile de
cireș”, cu sufletul agățat de mereu cuvintele
magice ale iubirii. Și înțelegem că iubirea e cel
mai frumos sentiment care poate fi cuprins
într-un vers, unde realitatea și iluzia și-au
distribuit rolurile fără să clipească. E o bucurie
să pătrunzi pe întinderea poeziei acestui poet
sincer și în adâncimea conștiinței sale aflate în
tandem „cu celelalte lumi”.

 

Lumina îndepărtată a fluviului/ed. Ex
Ponto, 2015 – de Ovidiu Dunăreanu

Romanul-basmic („istorisiri din Condica
marilor și micilor praznice”), scris ca
de pe „un tărâm de poveste”, surprinde
o lume aparent basmică a spațiului dobrogean
unde „istoriile se succedau ademenitoare sau
amarnice, derutante câteodată, încurcate,
fabuloase, magice, fantastice, învăluite în
mister…” Provocarea imaginației, cultivarea
miticului și basmicului în creație sunt jaloane
de suflet folosite de acest migălos stilist într-o
proză de atmosferă, de fantastic și oniric.
Acest roman scris în umbra poveștii, nu este
decât o punere în scenă a unor istorii tăinuite
de oglinda magică a fluviului Dunărea.
Mediind întâlnirea cu elementele basmului,
poveștile oamenilor din Ostrov (cu „ isprăvi
după chipul și asemănarea lor”), par
enigmatice ori cernute cu o tristețe
sadoveniană, dar stimulează empatia cititorului
cu eroii cărții. Suntem prinși definitiv în sfera
realismului fantastic, cu „oameni și lumi” care
s-au îndulcit cu miraculoase legende, datini
vechi, fapte pescărești, toate petrecute sub
pecetea tainei ce răstoarnă în cititor un
amestec de imagini imprevizibile care
generează povestea. Povestea lui Anghel
Furcilă (care părea că întinerise) după o
„întâlnire care-i dăduse viața peste cap” cu
zmeul, a lui Titi Talălungă și întreaga lui
istorie cu „o căruță nepieritoare, cu cai pe
potrivă” și pasagerii din ea, a lui Fane Barză și
Dumitru Bolborici, (braconieri care întâlnesc
fata-destin și prevestirile ei îngrozitoare”), a
cazanului cu galbeni ascuns pentru totdeauna
de Milian Sima, ori povestea de iubire a lui
Crăișor Domnaru „victima unei teribile
năluciri” pentru fata cam sălbatică dintr-un
cătun bulgăresc, nu pot fi decât de domeniul
fantasticului. Dar e o istorie a spațiului de
magie a Dunării (în vraja povestirii) spre a nu
trece în uitare, ce îi oferă cititorului întâlniri
succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu
trăiri și încercări ale vieții. Roman cu un epic
bogat în detalii și de o sensibilitate cuceritoare.
***

 

Sisif coborând muntele/ed. Editgraph, 2017 –
de Titi Damian

După apariţia tetralogiei ,,Muscelenii”,
nu ai cum să eviţi fraza filozofului
care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras
din lume, după ce a creat-o. El lucrează în
tăcere la desăvârşirea ei”. Și pentru că acest
autor buzoian trebuia să-și împlinească
destinul, iată-l „urcând și coborând cu
bolovanul vieții în cârcă” într-un roman
autobiografic, cu întâmplări din copilărie și din
adolescență. O carte unde își povestește, destul
de detașat viața, așa cum s-a rostogolit ea în
memoria afectivă: dar „realitatea pe care o
zugrăvesc în cartea de față este mult mai dură
și mai complexă”. Cum „năzdrăvăniile se
rostogoleau peste noi cam în fiecare zi”,
cititorul devine și el participant la
evenimentele nașterii sub auspiciile destinului,
la năzdrăvăniile unei copilării nevinovate într-un
cătun de munte înglodat în noroi, primele
căutări în dragoste și urmează școlile urmate
de narator. Ai senzația că te afli dinaintea lui
Maxim Gorki cu istorisirile sale din „Copilăria
– La stăpân – Universitățile mele”. Te și
minunezi cum de le mai ține minte pe toate!
Ce lume?! Și câte peripeții și șotii hărăzite
copilului Titi, de destin: vara la furat de pere,
jocurile de iarnă cu săniuța și schiuri
improvizate, turbarea câinilor, bolile tratate cu
gaz lampant, făcutul țuicii, cositul fâneței pe
țarnă ș.a. Unde se duseseră ori se pierduseră
toate astea? Spune el: „După Revoluție…, se
părea că satul își revine la matca originară.
Câțiva ani era o forfotă pe toată țarna… De
curând am întâlnit o imagine dezolantă… Am
aflat că în sat este doar o pereche de boi,
păstrată mai mult pentru dusul morților la
biserică.” A părăsit satul („coborând un
munte”) pe la 24 de ani, pentru un post de
profesor la câmpie. Închid ochii şi-mi pare că-i
aud scrâşnetele din dinţi, în încrâncenarea de a
se lupta cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi,
cu Viaţa celor rămaşi, într-o carte document
care se citește cu inima ticăind în piept.