Spații culturale nr. 70 (11)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Dincolo de barieră

„Când tace verbul”, „aplaudă lumea cu mâinile
legate”, adică se creează haos în universul atât de bine
rostuit de divinitate și atât de lesne destructibil prin
(ne)voință și prostie umană. Discursul poetic al lui
Nicolae Gâlmeanu se situează într-un orizont al
așteptărilor deșarte, al bolii, al morții și al injustiției,
într-o țară desacralizată, peste care „tabără clarvăzătorii
din leprozerii”. Soarta poetului este una ingrată,
condamnarea la deznădejde, la greață existențială, la
traiul pe muchie de cuțit devenind coordonatele locuirii
într-o viață care nu se deosebește prin nimic de moarte:
„(…) dulce Românie, vin groparii-mbătați/ pentr-un loc
de vecie, voi fi aruncat într-un ochi de gunoi,/ precum o
filomelă cu unghia-n gât, blestemat c-am poftit/ mioritic
din jertfelnice poezie și parabolă cruciată” („Dulce
Românie”).
Cartea întâi a volumului ia la rost „lumea
vopsită”, din marginea căreia își ațintește poetul un ochi
lucid, pentru a înregistra toate spovedaniile inutile, toată
„tulburarea apelor” și a sufletelor, toată goana zăludă
întru „spargerea întunericului” și recâștigarea dreptului
la un rai provizoriu: „Parc-ar fi ajuns la capătul
pământului și/ începeau să se strângă stropolitorii, ca la
nuntă,/ să-i facă cele nouă capete, a scăpat de/ răspântii
și de orții de la poduri, au venit/ îngerii și i-au adunat fir
cu fir trupul/ care îl împovăra, și-și zise <>, și trecură/ unul pe
lângă altul, ca doi străini care nu/ se văzuseră niciodată,
<>” („Spargerea
întunericului”). Lipsit de noblețe, ritualul morții este
adeseori înfățișat în mod naturalist, în evocarea lui,
poetul alegând semanteme din zona ușor prohibită, pe
unde în alt veac și cu alt scop umbla și Arghezi. Estetica
urâtului a validat imprecația poetică, aluviunile narative,
în general, bagajul lexical cu durități și stridențe, tocmai
pentru a se putea contura o stare de spirit favorabilă
revoltei: „Alerg ca un spermatozoid care nu poate
ajunge/ făptură, perenitatea mea de lumină mă
spiritualizează/ de fiecare dată, când țipă mama din
patul maternității/ procuste și-mi strigă că nu m-a
aruncat la canal,/ prezervativele ei din cămașa de noapte
n-au ajuns/ niciodată la chiuretă, m-a așteptat fără să mă
lepede/ în tomberoane nupțiale și nu s-a plâns
niciodată,/ cu burta umflată, întinzându-mi potirul de
botez,/ că, atunci când mă va părăsi, lumea nu va avea
loc/ de capul Dumnezeului meu, și se va săvârși după
altă credință” („Capul”)).
Cartea a doua – „Domnul” este o continuare a
discursului despre boală și iminența morții, despre
relația quasiviciată cu divinitatea, despre chinul
existențial într-un perpetuu și inuman pat al lui Procust.
Cum să nu te imaginezi piroman într-o astfel de lume?
„Aprind versuri cu vreascuri uscate despre/ o lume
uitată, aud dizarmonii în fiecare rețetă/ trecând peste căi
ferate fără nici un tren și iau/ viteza traverselor fără
stații și halte, mă/ alunecă terasamentele, nu se întâmplă
nici un accident,/ acarii iau poziția de drepți, impiegații
dau liber/ plecării, să respir această mireasmă moartă,
adorm/ pe un cimitir de greieri cântând, mi-a luat foc/
somnul, colcăie în furtunele cu apă țiparii și/ mă strigă
pentru descarcerare, afară s-a făcut/ ziuă, sunt dus în
sala de arși, pentru recunoaștere” („Piromanție”). După
cum se vede, textul devine rob al coșmarurilor și al
febrei, se recompune din plaje fierbinți și delir
suportabil, mirosul lui este de spital veșnic, de „cameră
etherică”, iar mișcarea amintește de „Dansul din salonul
de urgență”: „În noaptea asta, să dansăm ultimul dans,
n-am/ dansat niciodată cu poezia, în cărucioare cu
rotile”.
Poezie „optimistă” n-a scris niciodată Nicolae
Gâlmeanu, mai degrabă una sumbră, ermetică, încâlcită
într-un greu de decodificat hățiș de metafore. Dar atât de
întunecat ca acest volum despre „aruncarea pe un pat de
spital”, despre lupta cu „morile de vânt” („vei auzi
clopotul despre mine cum bate,/ ca o ființă ieșită din
minți, aruncând peste groapă/ file rupte de carte, vuind
quijotește ca niște putrezite mori de vânt”), parcă n-a dat
până acum publicității vreun altul. Năucindu-și cititorul,
Nicolae Gâlmeanu nu uită că rostul poeziei este să
puncteze, nu să explice, să sugereze legături subtile între
eul subiectiv, realitate și transfigurarea ei artistică, nu să
fie divertisment, toată bogăția semantică fiind pusă, pur
și simplu, la dispoziția unui substrat ideatic creator de
brainstorming poetic: „scriu, înscriindu-vă în acest
forum de cuvinte, pe/ care, ca niște bucătari de rețete
care nu știu să râdă, nu le veți/ citi niciodată, aici toți
suntem sănătoși, nu este nimeni/ bolnav în leagănul
acesta cu suzete la gură, toți/ suntem cuminți și visăm
de ce mamele noastre/ nu mai au țâțe, sătui de laptele
praf, ca să facem revoluții nesănătoase când vom fi
mari” („Din exod”).
*Nicolae Gâlmeanu, „Ascultă cum zboară
mormintele”, Editgraph, 2019

*Sorin Călin, „Paralele”,
Editgraph, 2020

Despre realitățile din patrie putem vorbi chiar
dacă nu suntem filosofi, economiști, politologi sau
măcar sociologi cu patalama în CV-ul personal. Nu te
poți sustrage acestor realități, fiindcă trăiești în miezul
lor, iar absenteismul, retragerea în zona rarefiată a lipsei
de interes par absurde și păguboase. Nu trăim în lună, ci
în satele, comunele și orașele patriei, așa că tot ce se
petrece în societate ne atinge direct – la minte, la
buzunar, la stomac…
Sorin Călin ia la bani mărunți (fără să aplice, în
ciuda titlului, tehnica strămoșească a făcutului de două
parale) ceea ce se mai întâmplă, postdecembrist, pe la
noi, prin patrie. A citit mult, s-a documentat și, mai ales,
s-a implicat în viața cetății. Este un om al cetății – fără
orgoliu, fără complexe, fără rea-credință. A urmărit
drumul nostru prin tranziție și are ceva de spus, fiind
știut că răul proliferează atunci când cei buni se retrag
într-o tăcere confortabilă. Desigur, am putea spune
multe și despre această tăcere, despre pagubele pe care
le implică, despre pericolul civic pe care-l favorizează.
Nu-ți cere nimeni să ieși zi de zi în stradă și să
vociferezi, n-ai libertatea de a trage cu pușca (și nici nu
trebuie s-o ai), dar nici să-ți frăgezești genunchii și
coatele într-un mers târâș nu pare cea mai strălucită
opțiune patriotică. „Dacă eu tac, tu mâine n-ai nici un
drept să taci” spunea Mircea Dinescu în „Democrația
naturii”, volum apărut înainte de 1989. Între timp,
poetul a ales ce subiecte trebuie în continuare trecute
sub tăcere, dar nu toți românii sunt Mircea Dinescu,
deci n-au motive să practice „omerta”.
Volumul lui Sorin Călin pleacă de la articolele
politice publicate de Mihai Eminescu în presa vremii.
Luările de poziție ale poetului demonstrează nu numai
cunoașterea în amănunt a mecanismelor care pun în
funcțiune societatea, ci și vizionarismul lui: judecățile
de valoare formulate acum mai bine de un secol sunt
încă valabile, ceea ce demonstrează că lumea se poate
schimba, dar noi nu, niciodată, noi nu. Am rămas, din
păcate, la fel de naivi politic, la fel de smeriți în fața
corupției, a lăcomiei, a bolilor ce bântuie prin sistemul
politic, economic și juridic. Am rămas cu aceeași
credință în capacitatea mitei, a pilelor și a relațiilor de a
rezolva orice situație. Fiecare pentru sine – croitor de
pâine, așa rezumă un proverb individualismul nostru,
lipsa de coeziune civică: avem, rareori, sentimentul
apartenenței la o colectivitate, cu tot ce implică el:
responsabilitate, solidaritate, generozitate etc. Desigur,
mai aruncăm câte o găleată de apă când ia foc casa
vecinului, mai ajutăm câte o bătrânică să treacă strada,
dar, de obicei, nu vedem, nu auzim și nu simțim nimic
dincolo de spațiul personal de confort și siguranță.
Sorin Călin, cu suma de tablete publicate, de
altfel, la vremea lor, în „Ziarul de Râmnic”, încearcă să
demonstreze cât de perfidă este lipsa de implicare și de
interes: una este să te vaiți că s-a distrus totul, că nu mai
avem industrie, că șomajul este în creștere, că sistemul
sanitar și învățământul se apropie de colaps, că „toți
fură” și „niciunul nu-i mai bun” (politic vorbind), că
Dumnezeu și-a întors fața de la noi ș.a.m.d. Văicăreala
între patru pereți și între șase și opt ochi te răcorește, dar
nu te salvează, așa cum ar face-o, de exemplu, aplicarea
strategiilor legale de stopare a dezastrelor. Avem
pârghii, dar nu apăsăm pe ele. Uneori, din prea mare
delicatețe, îți poți pierde viața, zicea un poet francez.
Tabletele lui Sorin Călin nu îndeamnă la revoltă,
ci la trezire. La asumarea statutului de cetățean, adică de
om al cetății, interesat să facă ceva, nu să înjure în barbă
și apoi să aprindă lumânări în biserică pentru iertarea
păcatelor. Toate lucrurile despre care scrie sunt
adevărate, situațiile – în majoritatea lor – ne sunt
cunoscute, le-am experimentat personal, dar nu ne-au
provocat cine știe ce reacție la vremea când se cuvenea
să ne-o provoace.
Luciditatea autorului este remarcabilă, ca și
modul în care analizează aspecte uneori dureroase,
alteori absurde sau de-a dreptul tragi-comice, iar lectura
volumului, chiar dacă ne scoate din zona de confort, ne
poate readuce cu picioarele pe pământ.

Stan BREBENEL

Sub semnul a două toamne

Am avut întotdeauna o „slăbiciune” pentru
scriitorii băcăuani indiferent dacă sunt poeţi, prozatori
sau dramaturgi. Sub soarele lui George Bacovia,
patronul spiritual al zonei, au răsărit mulţi autori de
„frumos”. Un asemenea autor este Dumitru Brăneanu.
Suntem două toamne/ pierdute într-un joc de contrast
sunt două din versurile unei poezii incluse în volumul
Poeme pentru mai târziu, o antologie apărută în anul
2018 la Ed. Tipo Moldova, care ar putea fi un punct în
descifrarea titlului. Citind volumul, ajungi foarte uşor la
concluzia că acesta reprezintă o retrospectivă şi o
spovedanie a vieţii unui om: am uitat vârsta la care
m-ai strigat/ aruncând praf în ochii timpului/ mi-a
rămas această bucată de cer/ suflet albastru de toamnă/
(Am uitat… timpul albastru). În această retrospectivă,
poetul este nostalgic. Contrar celor ce se întâmplă în
astfel de situaţii, nostalgia la Dumitru Brăneanu nu este
dureroasă, ea este tandră, este ca un balsam pentru
suflet: sub paşii tăi pierduţi/ mâinile mele cad a
rugăciune/ te caută să te cuprindă/ doar umbra ta e tot
ce-mi rămâne (E atâta agitaţie). Nostalgia nu ar mai
oferi aceeaşi semnificaţie dacă în peisaj nu ar fi prezentă
şi iubita. Ea conferă sensibilitate, gingăşie, graţie,
tristeţe, amintiri dragi, uneori dureroase, ba chiar şi
suport/ reazem pentru existenţă. Fără ea, viaţa ar fi
ternă, fără voioşie şi fără bucurii: Tu eşti puntea
suspinelor/ dintre inimă şi sufletul meu/ pe ea trec
gânduri,/ gânduri îmbrăcate în îngeri,/ gânduri
îmbrăcate în diavoli,/ gânduri care deschid şi închid
porţi/ şi doruri sângerând la uşa aşteptărilor/…// Tu
eşti anotimpul pe care îmi sprijin nădejdile/ obosit de
viaţă.// Tu eşti iluzia/ pe care o strâng în braţe/ în
umbra amăgirilor. (Tu eşti puntea). Fără să facă o
obsesie din prezenţa nostalgică a femeii, poetul încearcă
să ne prezinte portretul, aşa cum l-a perceput de-a
lungul existenţei sale, al femeii-iubită, al femeii-himeră,
al femeii-seducătoare, al femeii-enigmă. Acesta apare în
diferite poeme. Cele mai sugestive sunt „Zâmbetul tău”,
„Rămân cu tine”, „Ne vom iubi”, „Suntem două
toamne”, „Frumoaso…”, „Hieroglifele paşilor tăi”,
„Elegie”, „Eşti cafeaua…” ş.a. Din ultimul poem citez
câteva versuri: eşti cafeaua pe care o sorb/ în fiecare
dimineaţă/ niciodată până la capăt/ mă-mpiedic de
zâmbetul tău/ zaţul atâtor nopţi de amor/ apoi bolnav de
singurătate/ privesc mirat/ cum aduni sub pleoape/
melancolia din focul înserării/ doar cât să vindeci o
rană/ doar cât să vindeci o chemare…
Antologia nu conţine numai poeme despre
iubire şi iubită. De multe ori, în poemele sale, poetul
filozofează despre teme existenţiale din care nu lipseşte
divinitatea. acest lucru ne arată un om hotărât, un om
care ştie ce-l aşteaptă şi care se pregăteşte. Şi totuşi, nu
vrea ca acest deznodământ să fie prea curând, pentru că
mai are multe de oferit şi de rezolvat: Chiar dacă-n rugi
îmi este ascunzişul/ Înaintez prin lumini şi tăcere/ Ce
plin de mister ascunde-n el frunzişul/ Când doar livada
cerului mă cere!//… // Când am să-mbrac şi haina
tristei toamne/ Cu mine – amână secerişul, Doamne!
(Amână secerişul, Doamne!). Şi în poemele „Ce-i pasă
lumii!”, „Trup curgător”, „Părinte?” Dumitru Brăneanu
continuă să ne traducă toate gândurile sale până la
marea trecere.
La despărţirea de cele lumeşti crede cu tărie că
în viaţă pământeană şi-a îndeplinit toate atribuţiile de
om al Domnului, toate profeţiile, cum spunea marele
Blaga: Trudim o viaţă, visul nemuririi/ Pe zidul morţii
înălţând iubire,/ Se lasă-ncet povara mântuirii!/ Celui
de Sus să-i fac mărturisire! Şi, cu toate acestea, pentru
vecie, nu mai rămâne decât un lucru după fiecare
individ, dar deosebit de important: De va fi să mor,
mă-mbracă pământul,/ nemuritor rămâne doar
Cuvântul (Trudim o viaţă, Doamne, visul nemuririi).
Este conştient că, atunci când se va întâmpla
evenimentul, va fi o judecată de apoi, însă se întreabă,
oarecum retoric, care vor fi consecinţele: La sfânta
judecată, ce m-aşteaptă? Ca în final tot Poetul să dea
răspunsul, ştiind ceea ce a săvârşit în viaţă: Când
inima-n mine se răzvrăteşte/ Ca pe Adam din rai mă
izgoneşte! (Golgota urc…!). Se vede aici, în afară de
resemnare, o dreaptă măsură a cunoaşterii de sine, lucru
mai rar întâlnit la unii semeni.
Multe dintre cele afirmate în poeme sunt
adevărate reflecţii ale unui om cu o mare experienţă de
viaţă, cu o disponibilitate deosebită în transmiterea
concluziilor pertinente la care a ajuns şi un altruist ce nu
le ţine pentru el. Adevărurile spuselor sale par a fi
rostite când cu vehemenţă, când cu gingăşia unui copil,
totul însemnând un joc ce pendulează între două lumi.
Ludicul din unele poeme nu este însoţit, aşa cum ne-am
fi aşteptat, de oniric. Însă Dumitru Brăneanu ştie să nu
intre în capcane. Pentru cititor, autorul întinde, totuşi, o
capcană mică, prin titlul volumului. Este o spusă mai
altfel a versurilor lui Tudor Arghezi din „Testament”:
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un
nume adunat pe o carte. Felicitări şi vă mai aşteptăm!

Silvia Ioana SOFINETI

Suferință cu mai multe etaje

Poezia ca expresie a crizei existențiale poate
izvorî din convingerea că lumea s-a desacralizat,
bisericile se pustiesc, astfel că prin cârciumi „printre cei
ce vin aici/ e unul cu găuri ce-i sângerează în mâini./ nu
te poți apropia de el, e păzit de câini și de frig” („poate
nici nu mai suntem”). Călătoria prin propriul trup nu
aduce bucurie, ci alimentează doar „pasiunea noastră
pentru singurătate” spune Nicolae Teoharie, poet exilat
în Bărăgan, care scrie despre „mici veșnicii de familie”,
despre „ultimul trup”, caută „barbarii” în „noaptea
cafelelor tari” și apoi adună cele patru cicluri de poeme
într-un volum a cărui temă fundamentală este condiția
umană.
Fără a fi explicit-religios, poetul ialomițean are
obsesia separației dintre trup și suflet: învelișul de carne
„e un mormânt jefuit” și are o dinamică a dorințelor pe
care sufletul, ținut sub supremația pură și glacială a unor
zăpezi imaginare, le refuză: „când ninge, sunt la fel de
inocent/ ca atunci când mergeam pe doișpe ani/ și
duminica, în spatele grajdului,/ o mătușă mă învăța
sărutul/ din filmele cu gerard philipe.// când ninge,
sufletul meu țipă, scâncește,/ ca un pui de focă părăsit./
patruzeci de zile mă chinui să-l învăț/ reanimarea gură-la-
gură” („caietul cu ninsori. I”).
Primul ciclu, „mici veșnicii de familie”, cuprinde
poeme de tip confesiv, care alcătuiesc o biografie lirică
a poetului, de la primele tentative de luare în stăpânire a
realului, până la eșuarea lor lamentabilă: „aici
împlinisem douăzeci și șapte./ aveam o coafură
îndrăzneață/ și purtam în buzunarul de la piept/ un
motiv bun să mă bucur de viață// aici sunt în spitalul de
singuri./ stau întins pe o masă/ și un grup de femei
albastre și lungi/ mă privesc, luându-și notițe”
(„fotografii sepia”). Aventura cognitivă, cu starea de
„fericire de curând dată în folosință” pe care ar trebui
s-o includă, are ca scop conștientizarea faptului că
această „meserie de singur”, mai mult decât pe cea de
dulgher sau de geamgiu, suntem obligați, în final, să
ne-o asumăm: „și-l auzeam din ușă spunând că cea mai
frumoasă/ meserie e meseria de singur, am îndoielile
mele.// pe vremea aceea geamgiii puneau ferestre
fulgilor/ de nea, iar eu aveam privirea intruzivă, grea”
(„pe vremea aceea”). Declarata „aversiune pentru
asceză” („primele trei secunde”) ascunde acea
„vinovăție prin care nu mai trecuse nimeni”: aceea de a
fi supraviețuit claustrării în „spitalul de realitate”, în
liniștea lui murdară, de a fi supraviețuit unei surori
bolnave („se infectase cu niște ploi de vară, se
împrietenise/ cu ele și din clipa aceea viața ei a fost o
aversă” – „viața ca o aversă”); trecut prin „cruciada
ciulinilor”, poetul încearcă să dea sens fragmentelor
stocate în memoria afectivă. Propensiunea spre ludic nu
obnubilează secvențele tragice, de film suprarealist:
„brusc pelicula s-a rupt./ și de atunci între viețile noastre
irosite a stat luna,/ ca un dezinfectant al tristeții”
(„cinema pe holul școlii”).
Construit simfonic, volumul despre singurătate
adâncește, cu fiecare dintre cele patru părți ale sale,
dihotomia trup/ suflet. În ciclul intitulat „ultimul trup”
(centrat pe tema morții), trupul pare doar un înveliș, o
haină purtată în funcție de vârstă și anotimp, schimbată
din când în când („dar în dimineața asta m-am trezit în
toate trupurile/ purtate cândva și nu știu în care trup să
cobor, pe care/ să-l port, aș coborî în toate, dar n-am
pălării” – „ultimul trup”); din cauza aceasta, sufletul are
nevoie de măsuri speciale de protecție: „în acest trup
ultim și urban sufletul umblă/ cu cască de protecție pe
cap și vociferează”. Poetul experimentează starea de
alienare a omului modern învins de mișcarea haotică a
lumii, de urâțenia ei, de fascinația pe care-o exercită, în
ciuda faptului că este bolnavă, damnată, măcinată de
propriile-i vicii și greșeli: „sub noi mergea o populație
palidă, sperioasă,/ copleșită de vinovății și regrete.//
ningea când am intrat în birt/ și semănam cu un lup
tânăr și înfrigurat./ aproape nu te mai vedeai prin fumul
acela./ nici învierea nu se prea vedea, dar era cald/ și
elementele lăudau băutura/ și partea asta de lume”
(„mitingul frunzelor”).
Poet autentic, Nicolae Teoharie nu colecționează
bocete pe tema singurătății și a morții, ci șarjează, fiind
lucid și ironic (uneori chiar cinic), dar cu măsură: „nu,
nu e lucru bun să privești prea mult în tine./ vei afla că
universul nu te consideră mai important/ decât un
microb oarecare, vei afla/ că ideile sunt rictusurile unui
diavol ratat” („febră”). Lupta cu „barbarii” este o falsă
luptă cu noi înșine, fiind noi, cu toții, situați pe o listă de
suspecți ai destinului și colocatari „într-o suferință cu
mai multe etaje”; preferința poetului pentru forma
pronominală de persoana I plural nu sugerează doar
implicarea într-o comunitate a învinșilor, ci și nevoia de
cufundare în anonimatul unei „călătorii a diletanților”.
Insomniile din „noaptea cafelelor tari” sunt
generate de absurdul existențial: „am târât după noi
insomniile și le-am desenat/ pe vagoanele unor trenuri
ce plecau spre sud./ din necesitate și spaimă, din
absurd,/ am adormit în ferestrele unei școli părăsite/ și
ne-am trezit viețuind/ într-o populație fumegând a țuică”
(„noaptea cafelelor tari”).
Inventiv la nivel stilistic, convingător prin bagajul
emoțional care dă greutate fiecărui poem în parte,
Nicolae Teoharie este, în primul rând, un poet care nu se
automistifică, nu acceptă rețetele de succes și de salvare
ci, curajos și lucid, scrie ca și când, prin scris, „am lua-o
pe o scurtătură a timpului” („într-o după-amiază de
duminică”).
*Nicolae Teoharie: „o zi pe care am locuit-o
cândva”, Ed. Tracus Arte, 2020

Distribuie: