Spații culturale nr. 70 (4)

ESEU

Ionel NECULA

Generaţiile României moderne

Sub aspect teoretic, ideea de generaţie a fost bine
fundamentată de Mircea Vulcănescu în cuprinzătoarea
sa dizertaţie din 1934, publicată în numărul 3-4 al
efemerei reviste Criterion, ea însăşi figurând ca o
tribună a unei generaţii noi şi plină de elan, ieşită direct
sau indirect din seminariile lui Nae Ionescu. Sunt
convins că oricine s-ar implica în această problemă va
trebui să ia ca bază de pornire dispunerea lui Mircea
Vulcănescu, chiar dacă o va asezona şi cu alte opinii şi
alte surse bibliografice.

Conceptul de generaţie

În articolul apărut în revista Criterion, M.
Vulcănescu, interesat să folosească, pentru definirea
ideii de generaţie, toate elementele trebuincioase,
inventariază nu mai puţin de şase determinaţii care
concură la o definire completă, fără resturi şi fără
reziduuri neintrate în epistemologia definirii. Este vorba
de elementele: biologic, sociologic, statistic, istoric,
psihologic, cultural şi politic şi economic – toate la un
loc concurând la configurarea unei anumite generaţii.
Privite din perspectivă statistică, autorul delimitează
pentru istoria modernă a României (1821-1907…)
succesiunea a şapte generaţii, fiecare cu menirea şi
rostul ei în evoluţia generală a României. Cum
intervalul de afirmare a unei generaţii este de circa 30
de ani, autorul le denumeşte şi le delimitează după
sarcina istorică esenţială asumată de fiecare în parte. Le
menţionăm şi noi, deşi cred că tabloul lor poate
comporta mai multe discuţii şi îmbunătăţiri epistemice.

1. Generaţia premergătorilor 1821-1848 (27 de ani),
autohtonistă şi îndreptată, cu precădere, împotriva
influenţei greceşti, având ca vârf de afirmare Şcoala
ardeleană, reformarea învăţământului coordonată de Gh.
Lazăr în Ţara Românească şi mişcare cărvunarilor în
Moldova:
2. Generaţia paşoptistă 1848-1880 (32 de ani),
dominată de prezenţa unor personalităţi de mare
probitate intelectuală, majoritatea lor formaţi în mediul
universitar francez, care au adoptat, pentru Principatele
Române, modelul de evoluţie galic. I-a avut ca stegari
pe Kogălniceanu, Bălcescu, Ion Brătianu, Avram Iancu
Al. I. Cuza şi mulţi alţii. Este generaţia care a realizat
Unirea din 1859 şi-a obţinut deplina independenţă a
României.
3. Generaţia junimistă 1880-1907 (27 de ani), în
esenţă conservatoare, dar cadastrată de intelectuali de
excelentă calitate, formaţi, cel mai adesea, în
Universităţile germane, care au înfiinţat în România o
prolifică mişcare culturală, comparabilă, din multe
puncte de vedere, cu Sturm und Drang-ul alemanic, i-a
avut ca făclieri pe Maiorescu şi pe cei din cadrul Junimii
şi-a decomplexat cultura românească faţă de ceea ce se
procesa la nivel european. Influenţa acestei generaţii a
crescut odată cu venirea Regelui Carol I şi s-a remarcat
prin critica severă a ideii formelor fără fond, promovată
de generaţia anterioară. În cadrul acestei generaţii,
Mircea Vulcănescu distinge două momente – unul
ieşean, de factură culturală, şi altul bucureştean,
preponderent politic. În acelaşi interval de timp,
circumscris de generaţia junimistă, se înscrie şi procesul
memorandiştilor ardeleni, ca demers ce decurge direct
din conştiinţa unităţii naţionale a românilor din toate
teritoriile româneşti.
4. Generaţia socială, pe care Mircea Vulcănescu n-o
circumscrie unui interval de timp determinat, este
marcată de răscoalele ţărăneşti din 1907 şi de apropierea
intelectualităţii de problemele satului românesc. Aflate,
mai mult sau mai puţin vizibil sub influenţa rusă,
socialismul, poporanismul şi chiar sămănătorismul, prin
problemele sociale promovate, marchează liniile de sens
ale acestei generaţii.
5. Generaţia de foc sau generaţia Unirii îi cuprinde pe
cei căzuţi în Războiul Reîntregirii şi pe cei care au
supravieţuit acestui eveniment şi-au consolidat şi în plan
cultural ceea ce se cucerise deja cu spada şi anume
dimensiunea europeană a etniei româneşti. Este
generaţia cunoscutelor reviste Gândirea, Ideea
Europeană şi a Vieţii Româneşti. Ea poate fi definită
prin câteva cuvinte lămuritoare – realism, autohtonism,
ortodoxism, monarhism şi estetism – patru principii care
au angajat o întreagă pleiadă de intelectuali precum
Goga, Blaga, Crainic, Pamfil Şeicaru, C. Rădulescu-
Motru şi pe marii esteticieni Ralea, Călinescu şi Vianu.
6. Generaţia tânără, ultima din tabloul lui Mircea
Vulcănescu, aflată în curs de edificare la vremea când
autorul îşi publica eseul, ar fi trebuit să-şi asume trei
misiuni şi anume:
– Să asigure unitatea sufletească a românilor;
– Să exprime în forme universale sufletul românesc, să
configureze omul Românesc în caracteristicile lui
esenţiale, aşa cum Tolstoi sau Dostoiervski au
configurat în operele lor identitatea omului rus, a
mujicului şi a izbelor din întinsa stepă rusească;
– Să pregătească ţara pentru vremurile grele care vor
veni.
Era un fel de premoniţie, dacă avem în vedere că
el însuşi va fi victima acestor vremuri grele anticipate
de autor doar în câteva linii sumare.
Evident, nici una din aceste sarcini prevăzute de
filosof nu vor fi asumate şi înfăptuite de generaţia
tânără, generaţia de după ultimul război. Mircea
Vulcănescu scria toate aceste în 1934, când era greu de
prevăzut cum se va derula istoria după instaurarea
bolşevismului în Rusia. Va mai supravieţui încă două
decenii şi nu ştim să mai fi revenit asupra subiectului
început aşa de promiţător. Ceea ce denumea Generaţia
tânără, ar fi trebuit să fie generaţia autorului şi cred
c-avea toate şansele să devină liderul ei, dacă istoria ar
fi curs firesc, fără cunoscutele derapaje din normalitate.
Chiar el, Mircea Vulcănescu, s-a stins din viaţă la 28
octombrie 1952 în închisoarea Aiudului, ca victimă a
vremurilor grele şi ticăloşite abia anticipate de autor.
Acesta este eseul lui Mircea Vulcănescu – serios,
riguros şi bine structurat, dar nu ne putem reprima
curiozitatea unei întrebări: Oare cum şi-ar fi continuat
Mircea Vulcănescu dispunerea, dacă Pronia ar fi fost
mai generoasă cu el şi i-ar fi hărăzit o altă soartă?
Încercăm în rândurile ce urmează o prelungire a
discursului din 1934, păstrând, fireşte, cele şapte criterii
postulate de autor. Ar fi disociat probabil, în cadrul
realităţii de după război, ultimul război, o generaţie
ubuiască (1947-1964), când ţara, sub conducerea lui
Gheorghiu-Dej era colonizată de balşoiul vecin de la
Răsărit şi de tătucul cu atribute aproape divine, când
ţara noastră s-a umplut de lagăre şi toată
intelectualitatea provenită din învăţământul interbelic
era considerată anticomunistă şi aruncată prin închisori
şi colonii de muncă forţată, când în locul monarhiei a
fost impusă republica, iar proprietatea a fost etatizată şi,
urmând experienţa Rusiei bolşevice, s-au înfiinţat şi la
noi colhozurile la sate.
A fost intervalul când domina proletcultismul
agresiv, dogmatic şi ignobil, când era prohibită orice
logică, orice noimă, orice raţiune şi totul se desfăşura
după preţioasele indicaţii ale ocupantului sovietic, iar
represiunea, teroarea şi tehnicile de exterminare erau
experimentate în masă. Individul era integrat într-o
colectivitate amorfă şi anonimizantă şi nimic nu mai era
lăsat, vorba lui Noica, în adecvare. Evident, această
perioadă este activată de personalități negative, de
intruși care s-au pus, din nefericire, în slujba răului.
Chiar intelectuali de incontestabilă calitate s-au lăsat
antrenați în acest proces neofit și bastard, direcționat în
sensul exterminării valorilor provenite din perioada
interbelică. Sadoveanu și Mihai Ralea sunt, din păcate,
doi dintre exponenții acestei grupări imunde. Nu sunt
singurii, dar sunt, cred, reprezentativi pentru această
generație ubuiască.
Ar mai fi disociat, probabil, o generaţie înşelată,
(1964-1989) când, după Declaraţia din 1964, se părea că
se schimbă ceva, că ne-am asumat răspunderea de a nu
mai asculta docil de poruncile moscovite şi de a ne
asuma o brumă de demnitate, cum nu era de conceput în
intervalul anterior. În condiţiile când închisorile erau
golite de deţinuţii politici, când România trecea drept o
ţară neîncolonată, care şi-a permis o independenţă
relativă, prestigiul ei internaţional, în Europa şi în lume,
căpăta o dimensiune neaşteptată.
În intervalul circumscris de această generaţie a
avut loc luarea puterii de către Ceauşescu – un dogmatic
care a reuşit să păcălească pe toată lumea. I-a păcălit pe
români care, într-o ritmică accelerată, au parcurs
percepţia de la omul providenţial la dictatorul cel mai
dispreţuit, i-a păcălit pe ruşi cu dogmatismul său
opulent şi-a păcălit Occidentul cu impresia de politician
neînfeudat politic sovieticilor. Naţionalismul său,
afirmat fariseic şi claxonat, era mai mult teatral, de
paradă, dar lumea s-a lămurit mai târziu de acest adevăr,
când deja era prea târziu. Totuşi, în cadrul acestui
interval, România a cunoscut şi o relativă prosperitate
economică, a existat o viaţă economică dinamică şi ţara
chiar conta în cadrul schimburilor economice
internaţionale. Transfăgărăşanul, Canalul Dunărea-
Marea Neagră, Metroul bucureştean, Palatul
Parlamentului sunt construcţii de importanţă istorică şi
dau măsura unei perioade dinamice din devenirea
românească. Ce eforturi și suferințe au îndurat românii
pentru înfăptuirea acestor obiective e o altă problemă,
pe care n-o discutăm în aceste rânduri. Exponentul
acestei generații de eșecuri repetate este, firește,
Ceaușescu și toți cei ce s-au perindat prin ignobilul
Cepex, și n-au avut curajul să se detașeze, să ia atitudine
și să manifeste o minimă rezistență la toate nebuniile
celui din fruntea țării. I-au acceptat cu frenezie toate
fanteziile maladive și și-au reprimat, prin voie vegheată,
orice rezervă sau îndoială. Toți s-au aliniat în spatele
lui, l-au gratulat cu cele mai deșănțate epitete. au făcut
zid în jurul lui și n-au avut curajul unei minime
independențe și limpidități de gândire. Ca-n Parada
orbilor a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, s-au complăcut
cu toții în adularea unui ins grosier care, mai mult,
suferea de paranoia. Au consimțit cu toții să joace pe o
carte perdantă și să rămână încolonați fidel unui ins fără
simțul realității și al istoriei.
Nu facem evidența celor fideli ceaușismului, dar
subliniem că au existat, totuși, și câteva semne de
neutralitate, de dizidență chiar, chiar dacă regimul de
dictatură era inclement și reprima cu severitate orice
tentație de independență. Neutru cu adevărat a fost
Constantin Noica și gruparea pe care o păstorea, iar
dintre dizidenți ar putea fi amintiți Paul Goma, Doina
Cornea și Constantin Pârvulescu, la care, firește, mai
putem adăuga postul de radio Europa liberă cu Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca și toată echipa de realizatori,
de excelentă calitate intelectuală.
Ar mai fi configurat apoi o generaţie ratată,
oblăduită de Iliescu şi Petre Roman, dar continuată şi în
mandatele ulterioare, când ţara a fost scoasă la mezat şi
vândută la bucată, nu pentru preţul meritat şi pretins, ci
pentru comisioanele convenite. Sub privirile acestei
generaţii şi cu complicitatea sindicatelor mituite şi
ipocrite, ţara a fost devalizată şi prejudiciată de industrii
profitabile, iar jaful a dus la apariţia baronilor care fac
legea şi în prezent şi sfidează bunul simţ. Nici o
instituţie n-a funcţionat responsabil şi cu simţ patriotic
în acest interval de timp. Sub privirile SRI-lui, ale
Parchetului, ale Poliţiei, ale justiţiei s-au înstrăinat
unităţi de producţie profitabile, care puteau conserva
ideea de putere economică a României, s-au golit munţii
de păduri, s-au vândut terenuri agricole, ce nu erau de
vândut, şi s-au diminuat spaţiile verzi din marile oraşe,
pentru a fi destinate construcţiilor. Este intervalul
marilor tunuri financiare – Microsoft, EARDS – rămase
neelucidate şi în prezent.
Asistăm la o corupţie generalizată, acoperită politic
de partide şi de unii lideri politici, iar justiţia s-a
dovedit, este și în prezent, neputincioasă și neinteresată
în aplicarea legii. În România n-a apărut încă un jurist
curajos, care să aplice legea cu mâinile curate, totul e
compromis, totul este supus compromisului, iar la
orizont nu se întrezăreşte nici o izbăvire.
Spectacolul este sumbru şi descurajant şi nu ştim
cât de astrigent ar fi devenit verbul lui Mircea
Vulcănescu, de-ar fi prins aceste vremi. Sub pretextul
democraţiei şi al libertăţii de acţiune se fac afaceri
veroase, în dauna statului român şi voinţa politică de
condamnare sau măcar de descurajare lipseşte, când nu
este, chiar ea, complicitară. Degeaba ţara a fost
binecuvântată cu păduri, cu petrol, cu gaze naturale, că
poporul nu se poate bucura de ele. Sigur, corupţie există
peste tot, inclusiv în Occidentul opulent, dar niciunde nu
se manifestă aşa de activ şi în dauna avuţiei naţionale,
cum se întâmplă la noi. Diferenţa este că acolo
instituţiile statului funcţionează şi oamenii legii îşi fac
datoria. În Italia, bunăoară, când a trebuit neutralizată o
clică de mafioţi, a fost bombardată chiar o autostradă.
Nu trebuie să ne mirăm dacă pe fondul acestor
jafuri nesancţionate juridic vor apărea mişcările
extremiste. Sunt deja semne că există cam peste tot şi-au
început să devină active.
Să sperăm că după această generaţie ratată şi
neputincioasă va apărea o generaţie recuperatorie.
Indignarea, consternarea au atins grade de ostentaţii şi
resentimente aşa de tensionate, cunoaşte un grad de
generalitate atât de cuprinzător, că nu se poate să nu dea
naştere la o mişcare atitudinală şi politică sănătoasă şi
recuperatorie. Au apărut şi la noi tineri serioşi,
specialişti cu studii temeinice, unii trecuţi chiar prin
marile Universităţi din Europa şi de peste ocean, care nu
pot tolera neisprăviţi cu diplome false, haretiste sau
cumpărate de la Academia lui Gabriel Oprea. Măturoiul
acestora îi va îndepărta din funcţiile nemeritate pe care
le deţin şi în locul lor vor promova oameni noi, cinstiţi,
cu demnitatea neumbrită şi cu abilităţi neîndoielnice.

Nicolai TĂICUȚU

somn agitat

despre caisul din colțul grădinii
pe care nu-l știam, aflu că
acum, în plină primăvară

floarea i se retrage în boboc
și bobocul în mugur

mugurele i se retrage în ram
până sub coajă doar, pentru că

vasul capilar este obturat de fruct
fruct înțepenit care nu poate
nici înainta nici da înapoi

eveniment

o barcă cu lemnul negru, găunos
prin care praful trece ca vântul
și iarba crește în voie
s-a ciocnit/ s-a tamponat
cu o locomotivă cu aburi
scăpată dintr-un muzeu al căilor ferate române
la întretăierea a două drumuri subțiri
din bărăganul ialomițean

locomotiva nu a deraiat pentru că își pierduse demult
liniile de-oțel de sub roți
barca nu s-a răsturnat deoarece carena
demult nu mai simțise răcoarea apei

producția de cărbuni căzuse în dizgrație…
râurile interioare suportau cu greu seceta…

exact despre aceste lucruri firești s-a
închegat o discuție între cele două epave
ceea ce a făcut ca amurgul acelei zile
să rămână luminat mult
mult timp peste înserare

Distribuie: