De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (4)
Zăpadă de iulie
Dacă ar ninge în iulie ai fi surprins și probabil te-ai refugia lângă o amintire…
îți vibrează un sunet în timpan…Ceva ascuțit și fără putere, un plânset și-un râset în același timp… Deschizi ochii repede și izbești violent privirea de tavan. De parcă cerul de dincolo ar fi vinovat cu ceva. Nu e !
Te rostogolești pe panta abruptă a disperării, în care singurul fir spre realitate mai pare a fi țiuitul diform. Ai vrea să-l apuci cu mâna, dar dispare într-o clipă.
Te prăbușești apoi pe un pământ de zăpadă… închizi ochii și numeri : copaci, mărgele, scoici și oameni !?…. Și totul parcă ar căpătă sens acum…
Auzi un clopot și te-nvălui într-o mătase sângerie ce se agață în mod ciudat de undeva de sus.
Întinzi palmele… Cerul e roșiatic spre purpuriu, asemenea unei inimi imense a lumii ce tremură sub picioarele tale.
Oh! Aruncă-ți gândurile în marea palmelor mele…. Lasă în spate tumultul orașului și ascunde-te lângă bătaia unei lumi purpurii, a unui soare îmbibat în ceai… a…
Răsufli încet. Până și răsuflarea ta pică greu, a contemplare, pe pământul umed.
Cine ?
Nimeni…
E bine. Mai bine.
îți acoperi ochii cu palmele.
Vrei să pășești mai repede prin cele patru anotimpuri… Să calci adânc și apăsat, pe ele, ca să fii sigur că nu te mai întorci asupra lor. Speri ca așa o să ajungi într-o altă lume…. O altă dimensiune a sufletului tău… O nouă versiune în care totul să fie mecanic, digital, în biți și km/secundă. Iar în cazul unei erori de calcul să poți da imediat un restart sistemului de la ultimul punct salvat.
Mai ești ?
Nu…
E bine… Mă așteptam… Ar fi fost prea ciudat să se întâmple ceva ce nu era în scenariu.
în palma mare și acoperită de răni strângi ceva. Nici tu nu ști ce e, dar ai vrea să nu fie acolo. Să poți să-ți strângi în palmă propriul suflet până să explodeze în mii de așchii. Iar apoi să aduni încet bucățile din jurul tău și să le înfășori după fiecare deget. Dar nu poți, ceva te ține, ceva-ul din propria palmă, ceva-ul care nici măcar nu are nume.. .Ceva-ul care e probabil parte din tine…
Închizi ochii și adormi.
Așa te-au găsit: întins în zăpada de iulie, cu pleoapele înghețate și palmele arse de un soare ce părea a fi îmbibat cu ceai.
Alice
în ochiul tău albastru timpul se scurgea, în tritonuri, sub genele care tremurau aproape speriate.
Ea stătea cuminte cu papuceii ei prea mari. Avea în palme luna. în ceașca de ceai – un biscuit, din meteoriți sfărâmați, sub tălpile mici, în dansul argintiu.
Alice avea și ea ochii albaștrii. Degetele ei de cerneală lăsau pete adânci în carcasa viitorului.
Era absurd și dureros… soarta întregii lumi să fie în mâinile ei de copilă. Mâinile ci… cântau o melodie disonantă la un pian nemărginit. îți doreai de multe ori ca mâinile să i se spargă, în mii de bucăți, să sară cât mai departe pentru a nu mai fi găsite întregi, ci asemenea unor cioburi de sticlă, dacă așa putea să se oprească melodia sâcâitoare, să oprească soarta tuturor. Dar nu puteai. îți era ciudă. Te prăbușeai la pământ, apoi începeai să plângi în hohote… De ciudă pentru propria-ți persoană… pentru propria existență prea scurtă și nefastă… De ciudă pentru că ai putut să gândești asemenea…
Într-un mod neînțeles nici măcar de tine, o iubeai pe Alice… O admirai ca pe o zeitate despre care e interzis să se vorbească, dintr-o lege nescrisă a firii umane… Ai fi vrut să dispară, dar să-și continue existența în același timp.
Toate gândurile astea erau ca o gheară pe dinăuntru-ți. încercau să scape în afară cu ideile-ți nebunești. Te lăsa pentru un moment fără aer, te înălța câțiva centimetri deasupra pământului, apoi… nimic. Urmau zile când nu era acolo și nici gândurile tale parcă nu se aruncau în golul lumii iarăși. Stăteai pur și simplu într-un con de lumină înconjurat de umbre ale nemuririlor ei și… te bucurai. Iar mai apoi îți rupeai singur bucata de fericire pentru că realizai că totul era o piesă de teatru prost jucată; tu, singurul actor, cu tonul monoton, cu decorul rupt de timp – aproape inexistent pe schele, cu tine… singurul spectator cu adevărat atent.
Iar Alice…. Alice stătea nemișcată între nemuriri, cu privirea ațintită într-un punct nedefinit… încă.
Dura puțin, se rezuma la un țipăt, un plâns și un suspin înfundat de undeva din mulțime.
Ea se întorcea zâmbind, continua melodia la pian.
O iubeai pe Alice pentru că reușea să existe într-o tăcere țipătoare, între umbre ale nemuririlor mult prea cunoscute, pentru capriciile ei care te scoteau din sărite uneori. Nu o înțelegeai și nici nu era nevoie. Simțeai doar că trebuie să o iubească cineva și pe ea… pe ultima din șirul zeităților.
O iubeai… Și cu toate astea…. De ce nu se putea numi Alice ? Parcă ar fi fost totul mai simplu… poate.. .și poate ar fi iubit-o mai mulți.
Aveai fraze în păr
Degete înghețate. Fulgi de zăpadă în păr… Și acel zâmbet aproape sarcastic pe chip.
Stăteai în mijlocul străzii acoperită de ceață. Pentru prima dată simțeai cât de rece e vântul. Pentru prima dată înțelegeai ce înseamnă zăpada și, pentru prima dată, erai rătăcit, deși locuiai în același oraș de atâția ani.
Ai fi vrut să spui ceva, dar nu știai ce sau cum să te exprimi. De câteva ori ai dus chiar mâna la gură parcă vrând să scoți cuvintele în palmă pentru ca apoi să le tapetezi pe pereții blocurilor, asemenea unor picturi în grafitti.
Dar nu ai putut… Erai înlănțuit în propoziții și fraze adunate grămadă într-un colț de lume. Erai ghemuit în jurul unui ghem de cuvinte încercând să-ți găsești libertatea pe străzile pustii… Sperai să găsești un colț liber unde să arunci mormanul de fraze tară sens și apoi să fugi cât mai departe.
Pentru o clipă aproape reușiseși asta și atunci ai simțit pentru puțin timp gustul sărat al mării, vântul jucându-se printre degetele tale și fulgii de zăpadă căzându-ți în păr… Dar apoi totul a revenit…
Ca un blestem… Ca o boală incurabilă de care nu scapi decât dacă ieși pentru totdeauna din lumea asta.. ..Sau poate că și acolo te va urmări.
Ți-ai cuprins sufletul în brațe. Ai fi vrut să te întorci pe dos, să poți să te ghemuiești în jurul tău, apoi să stai așa clipe în șir. Era necruțător… De ce tu?
Amalgamul de cuvinte aiurite avea o logică stupidă, dar era singura rază de rațiune posibilă pentru tine. Deschideai gura și rosteai neînțelesul logic în colțurile întunecate ale străzilor… ca nu cumva să molipsești pe cineva. îți era frică de lume, te temeai pentru binele lor și în același timp ai fi vrut ca nimeni să nu intre în non-rațiunea ta.
Cu toate astea, se întâmplase. Venise o dată cineva și atunci ți-ai iubit pentru prima dată grămada dezordonată. Devenise parcă cea mai frumoasă grămadă din toată lumea. Dar apoi… Dacă a fost doar o închipuire făcută din cuvinte și culori? Dacă ai fost singur și atunci, doar tu și iluziile tale arzând ca focurile colorate ale unor șamani?
Îți era ciudă pe tine, pe nisipul ce ți se lipea pe tălpi, pe ploaia care cădea peste tine, pe lumea care era cu un pas înaintea ta… Iar tu… tu păreai a fi doar un urmaș al lor ce aduna gânduri, idei, sentimente și le adăuga într-o cutie cu lucruri fără sens. îți era ciudă că pumnul tău nu putea distruge zidurile pe care ți le-ai construit ani de-a rândul în jurul grămezii ciudate… izbucneai într-un râs straniu ce te tăcea și pe tine să te cutremuri, la sfârșit.
Era totul prea absurd… în unele zile îți puneai întrebarea dacă nu cumva erai o altă specie ce are doar simțămintele planetei pe unde a aterizat întâmplător. Iar noaptea, oh ! Atunci te simțeai în siguranță, atunci era bine… .doar atunci erai de aici. Nu erai străpuns de priviri iscoditoare nu era nevoie să stai departe de nimeni… Erai doar tu în mijlocul străzilor… Și… doar atunci simțeai un zbucium în piept, gata să se reverse, gata să atace ziua cu pete de cerneală. Doar atunci erai tu… și foarte rar erai lumea întreagă într-un cuvânt ce simte tot.
Disperare într-un univers paralel
Într-o zi totul se va scurge invers. Vom ține palmele întinse. Ploaia va cădea dintre degetele noastre, iar deasupra noastră va fi un cer portocaliu ce va pulsa cu putere dinspre exterior pentru a ne menține în viață…
și mâine…
și poimâine…
si…
Până când mecanismul din interiorul inimii se va scurtcircuita și cineva va trebui să-l înlocuiască… Apoi, neavând cine, se va înlocui singur prin reducere de unu. Și după un scurt timp alții vor adăuga altul și lucrurile își vor relua cursul normal… Nimic deosebit în societatea contemporană a conștiinței umane.
Doar încă o zi în care am lăsat cerul să pulseze pentru noi. Și apoi… asta s-ar numi că este o: Personificare… Personi… Per… Persoană pierdută de ființă în stratosfera de grafit ori de cerneală. Cam asta am devenit în timp ce eram cu toții pierduți în căutarea a ceva. Aproape că visele noastre s-au dispersat și au ajuns să nu se mai vadă, așa că reconstruim altele din bucăți ale trecutului.
Mă întreb… în tot amalgamul acesta… tu unde mai ești? Unde mai e umbra ta care se întindea pe pământul gol, încălzindu-1? Spre ce loc va trebui să alerg atunci când toate cuvintele acestea se vor destrăma, când tot imperiul va cădea și va apărea lumea asta întoarsă pe dos?
Întors. Ah! Da! Deci vei fi în locul opus decât celui obișnuit poate?
Îmi scot un calculator din buzunar și încep să fac câteva calcule. Ciudat, în final nu găsesc niciun rezultat. Cad în genunchi căutând undeva, pe podea, răspunsul rătăcitor.
Tu, te aflai într-un spațiu ce se opunea oricărei reguli… Trăiai mai viu ca nimeni din jurul tău, într-un timp ce aproape că nu mai exista.
Și nu ar fi o problemă dacă eu nu voi putea să te găsesc. Știu că poate în toată avalanșa asta par disperată… Doar că… nu e vorba de mine aici. Vezi tu… Dacă într-o zi și ceilalți vor vrea să te găsească? Va trebui să-și întindă gâturile spre cer, cu ochii sticloși și cu mâinile alungite, și se vor înălța pe vârfuri spre a te căuta…
Și… unde te vor găsi până la urmă? Oare te vei ascunde sub carcasa metalică a unei vizuini de plumb dintr-un câmp oarecare? Vei mai exista măcar?
Se aude o șoaptă tremurată. îmi întind mâna spre un întuneric ce se sparge în culori.
Te voi găsi acolo?
Promite-mi că o să faci din lumea viitoare propriul ascunziș… E egoist ce-ți cer… Dar fă asta! Altfel, o să fie pustiu înjur… O să fie sec și fără sens…. Și-mi va lua iar mii de ani să te găsesc.
Tu, suflet pierdut… Nu știi cât de greu e să fii gol pe dinăuntru… Nu înțelegi ce-nseamnă o lume fără suflet…
Nebuni
într-un război fără nume, înecați într-un fum gri, am ajuns să murim îmbrățișați, agățându-ne unul de altul ca de o bucată prețioasă din lumea pe care am vrut să o lăsăm dincolo pentru totdeauna.
Ce ironie! Propriile noastre frici. Respirai deasupra sufletului meu și puteam să-ți simt sufletul zbătându-se sacadat între fascinație și groază. între noi era o urmă vie a unei răni lăsate de război, asemenea unei flăcări din nord. Cum să fii atât de nebun încât să-ți legi încheieturile mâinilor de ce-ți e frică cel mai tare ? Cum să ajungi să o mai și iubești ? Să mai și reînviați împreună !? Ca și cum te-ai sufoca pentru o mie de ani, iar apoi pentru încă o mie ți-ai înlocui aerul respirabil cu dorința aprinsă de a-ți vedea frica lângă tine. Măcar ea să rămână pentru totdeauna acolo.
Oriunde, pe ea, o vezi mai mult decât pe oricine. Ți-a studiat fiecare gest și fiecare suflare și știe când să atace, când să-ți acopere ochii să nu mai vezi nimic ca să te pierzi într-un întuneric diform, fără sunet ori culoare. Te cunoaște mai bine decât proprii aliați, iar în final, când va ajunge să te prindă de umăr, te va lăsa în viață, ținându-te în brațele-i reci pentru totdeauna. Chiar și cu riscul de a muri, în timp ce stă să-ți numere bătăile inimii, fascinat de minunea de a trăi.
Noaptea ar îmbrățișa dintr-o dată ziua. Ar fi fascinată de soare atât de mult încât l-ar prinde în palmele negre și ar încerca să-l înghită în timp ce ziua ar fura stelele și-ar acoperi ochii cu ele. Ar muri orbiți de ură, fascinați, cu o dorință inexplicabilă de a fi mai mult și în același timp mai puțin… Pentru a lăsa loc și celuilalt pe scenă…. Pentru că dintr-o dată n-ar mai fi un câmp de luptă cu garoafe prăfuite. Ar fi o imensă scenă în care brațele se caută unele pe altele, se prind și se încurcă, își acoperă simțurile și alunecă împreună pe o pantă necunoscută.
Însetat de pulsul lumii… reușești să lași în final lumea fără zgomot…. O liniște eternă, incomparabilă și aproape de necrezut pentru ființa umană. Ai vrea să îți arunci trăirile asupra lumii și apoi să vezi reacția oamenilor asupra lor. Dar faci asta deja, fără ca măcar să-ți dai seama.
Nebun însetat de necunoscutul ascuns în propriile palme…! Nu realizezi că ești doar un zeu fără ochi… Ai doar o inimă ce caută neîncetat compasiune și două mâini ce se întind la nesfârșit pentru a găsi în întuneric un ticăit care să se sincronizeze cu mecanismul tău ciudat.
Nebun! Măcar de ai înțelege puțin oamenii… Dar tu nu înțelegi și… Tu ai chip de stâncă și brațe de marmură. Iar inima e o imensă aglomerare de lavă, toate legate de un spirit căprui, mirat că a ajuns printre oameni și într-o luptă ce nu era a lui de la începutul lucrurilor.
Nebunule, înțelege în sfârșit că nu ești de aici și că nu ne poți cunoaște cu adevărat….
Nu mă asculți și-mi cazi în genunchi pentru prima oară de când vânezi. Te lași vânat pentru o secundă. Vrei să ajungi om. Te agăți de mine și cădem amândoi în disperare.
Da, poate oamenii sunt făcuți în primul rând dintr-un strat de disperare pentru a trăi. Și poate că și eu ar trebui să mă reconstruiesc din elemente de bază. Poate că de fapt suntem cu toții nebuni și nu a mai rămas nimic de reparat.
