Spații culturale nr. 70 (3)

Dan Bogdan HANU

Explozie

Mai întîi să te pregăteşti
pentru o plimbare prin ploaie.
Fiecare pas să fie o renunţare
la fundalul obosit al caselor,
fiecare respiraţie să azvîrle
minutele, ca pe nişte schije,
în privirea perplexă a cerului.
Fiecare gest să însemne
o cicatrice rămasă în aer,
iar ploaia să desprindă fragmente false de memorie,
scobind în timpanul străzii
nehotărîte lumini fără nume.
Fiecare detaliu fixat
nu este decît un ciob răzleţ,
pe care îl vei prinde în camera oglinzilor,
ca pe un fluture minuscul într-un insectar.
Fiecare pas te apropie de o margine
a străzii, a caselor
sau a parcului în care adoarme tăcerea,
ochiul de ciclop care te ţintuieşte pe dinăuntru.
Doar cerul rămîne acelaşi,
te roteşti sub el ca o jucărie defectă,
presat de burţile de femei gestante, letargice,
ale norilor.
Fiecare piatră e o hieroglifă
În aşteptarea textului sacru,
fiecare străfulgerare a unei ferestre ce se închide,
un semn care începe să ardă.
Nu pregeta să te sustragi
lucrurilor ce-ţi pot aminti
că există lumi suspendate între cuvinte,
precum ascensoarele uitate între două etaje,
zile cu tentacule reci sau fierbinţi
dansează în jur, un ritual tulbure,
totuna, atît timp cît iarba e aşternut pentru ceaţă,
atît timp cît vîntul zgîrie grilaje asaltate de zgură.
Închide ochii şi abandonează-te jocului
printre aceste cifre care se adună sau se scad,
înflorind pe buze,
închipuieşte-ţi că eşti vîrful piramidei de lumină
sub care ard.
(aprilie 1987)

 

Eclipsă

Un cer gol sau cenuşiu.
O fereastră deschisă sau spartă.
Înăuntru
un vas cu marginea zdrenţuită.
Să plimbi degetul,
sǎ dai ocol acestei lumi,
pînă vei începe să sîngerezi.
Să faci acest lucru
Pînă ce experienţa va lǎsa locul adoraţiei.

Pînǎ unde iubirea?
Pînǎ la o barierǎ nevǎzutǎ,
nu se ştie cine e cantonierul şi cînd o coboarǎ,
mai departe semnele, urmele,
o arheologie întreagă,
bănci răsfirate prin parcuri şi staţii,
vîntul îmbrăţişînd şerpeşte forfota străzii,
arbori scheletici, mumii înfăşurate în ceaţă,
zgomote, rumoarea ghilotinată de tăceri
şi rugăciuni transparente
ca nişte epidemii de şoapte,
zgura lăsată de semnele de întrebare
desenate de vîrful unui pantof,
hîrtii boţite aiurînd în ploaie
becuri de stradă, ochi indiscreţi ai nopţii,
tatonări de anotimp taciturn,
popoare de fum
la periferiile oraşului,
oase,
anonimat descătuşat de bolboroseala cărnii,
imnurile semnelor peste tot.
Nopţi lungi, cu ferestre întredeschise
şi interioare iluminate de absenţă,
străzi cărora doar paşii
le mai ştiu numele.
SEMNE.
O gură de canal, o rigolă,
apa care a văzut totul,
ingenuitatea ei o face să treacă mai departe.
Această apă care a curs odată cu sîngele
şi l-a spălat,
fără a înţelege nimic.
SEMNE.

Un cer albastru şi dur.
O fereastră închisă.
Înăuntru
Un vas cu margini netede, şlefuite.
Timpul dezbracă formele pînă la esenţă.
(aprilie 1987)

 

Mihai PĂCURARU

UMBRA CERȘETORULUI ORB

Atâta sfârşit de vară-am strâns în mine,
că pot să ofer de azi coșuri cu frunze
și anii-copii naufragiaților din mine.

Voi aduna apoi alte anotimpuri,
și generos le voi oferi cadou
celor ce coboară scara în prăpăstii.

Voi privi cum dungile apelor îmi trec
peste trup cămașă, iar la capăt cineva îmi
oferă mirat de supraviețuire
un mare semn de întrebare.

Dincolo de toți și de aduceri lumini și întuneric,
voi oferi uneori un an prins întru-n bold,
din aripa deschisă, cerșetorului orb.

 

MESAJ CIFRAT DE LA TINE LA TINE

Copleșit de ceea ce nu crezi că va veni ușor,
răstorni un turn și te urci pe înălțimea prăbușirii lui.

Niciodată, dar niciodată,
nu vei înțelege, oricâte
dureri spre munte vei avea,
că nu vei lovi pasărea
ce duce mesajul de la tine
la tine.

 

TABLOU CU DUNE, CĂMILE ŞI UN CÂNTĂREŢ

Cine a străbătut peste dune de nisip știe
cum se arde alcoolul durerii dintotdeauna.
Ți-l dorești și tresari,
cărămidă căzută din înalt
pe șarpele transformat dintr-o cârjă.

Îți amintești de el, ca de tine, și taci.
Cad, ce banal, cad stele, și în chiot
ridici un pahar ce se umple mereu
cu ani și cu ani, valuri peste nisip,
cămilă legată de cămilă:
într-un splendid deșert fără oază,
un pahar ce se umple, dintr-o sticlă
ținută cu ambele mâini de un biet cântăreț.

 

STRIGĂT PE UN POD

Să-ți amintești de tine e o durere
pe care n-o dorești plămădită.

Nu vrei să dorești spre cuptor
căldura și recele, lași pâinea să fugă în lan.

Și taci,
adaugi un zvon
ce-l știai, apoi
strigi pe un pod
cu trenuri și mașini,
pentru că ai văzut un loc plin de umbre hidoase
și maci vineții. Știi? Ce știi?

 

GLONȚ VIOLET

Ce mă ucid puţin frunzele toamna, nu mă dor,
deși cad, cum cad soldații pe front și nimeni
nu strigă ura.

Uite ce verde, ce albastru se preling în tăcere și
probabil multă suferință legată la gură –
cuptor al durerii.

Cine ne frânge, ce ne despoaie de arbori
în mersul cadențat de militar nedormit,
ghicit de explozii.

Apari tu, glonț violet, și oferi variante
de mort, mai mort, foarte mort, spărgând
morfologia
și creierul cu inima din el.

 

COPIL ALĂPTAT DE ANOTIMPURI

Văd burțile norilor ce parcă mă amenință,
pornesc un descântec cu flori de ferigă
în anotimpul când verdele se îmbolnăvește de frig.

Simt cum o mulțime se retrage în mine,
de teama unui război ce știe să curețe frumos
locurile și să planteze oamenii, lăsându-le
orizontala cu tărâm de verdeață.

De teama unui război pierdut parțial, cu forța,
rugina, mașini infernale ce ne adorm, ne
trezesc
la secunda unor sunete de trompetă, ca militarii,
un copil de anotimpuri rămâne mereu alăptat.

 

EȘAFODUL DE APĂ ŞI DEALUL DE AUR

Drumurile îmi lipesc tălpile în desprindere
dureroasă spre ținutul dealului de aur,
apoi simt înmugurirea vântului, continuă morișcă,
până ce vârtejul îmi oferă, ca un dar transparent, zilele
și nopțile văzute de sus, din înălțimea
dealului de aur.

Atunci, o parte din vârstă se desprinde treptat
și râde, împingându-mă în petale patru de
trifoi,
cu plăcerea călăului bun ce și-a sfârșit
misiunea pe eșafodul de apă, de la talpa dealului de aur.

 

CHEIA TRECERII SPRE TOAMNĂ

Loc îngropat în puțină uitare am lăsat și
am visat cât bolta din mine, sub marea
cupolă,
am râs, am plâns, am dansat ca un Zorba după
o catastrofă aruncată în calea speranței,
la pas pe o cărare luminată de ochii mei,
adunând pietre pentru a dura un mal de adăpost.

Aici am închis ceea ce era de închis,
nu știu dacă o ușă va exista între noi: eu și
acolo,
lung priveghi, dar cheia este formată în mine,
cheia sunt eu, cel apropiat de ziduri, de ușă,
aruncat și îngropat puțin în uitare.

 

Camelia Manuela SAVA

RUGĂCIUNE

Doamne, dincolo de nori sunt
mâinile mele care se roagă
dincolo de răsărit
sunt buzele mele care cer iertare
urc scara ce duce spre muțenia pământului
sărutând crucea de lemn sculptată cu trupul Tău
firav
ating genunchii de piatra rece care mă primește
sunt același fiu risipitor
lacrimile-mi curg pe obrazul pocăinței
Doamne, fii milostiv cu piatra albă din inima
mea,
fii milostiv cu sufletul greu,
fii mie milostiv!

 

CÂTEVA GÂNDURI ADORMITE

Nu te uiți peste umăr
peste oglinzi
peste inimi
Uriașii nu te mai sperie
Vezi ce fac oamenii
când sunt treziți din burta mamei
Se duc să bea la birtul din sat
Peste garduri sare lumina
Caii tropăie cu pași mărunți în visul bunicului
Aici păsările s-au rărit
Zborul lor nu mai vizitează cerul siniliu

 

Portretul tău
în fiecare dimineață
te apropii de mine și uiți să îmi mângâi sufletul
taci
silabele se strâng neputincioase
amestecându-se cu aroma cafelei
faci semne de neînțeles pentru mine
când îți bagi visele în buzunarul stâng
al cămășii cu dungi albastre
reușești să dai drumul cuvântului iubire,
eliberându-l
eliberându-te
făcându-l să zboare

 

Florin COSTINESCU

Să trec prin grâu…

Să trec prin grâu, să fie vară,
să fii chiar tu, să mi se pară
că te-am ajuns în alergare
cu maci furaţi în buzunare,

Şi grâul copt să te cuprindă
în apele-i ca o oglindă
şi-n valul tandru să te-nece
cât număr, dropii, pân-la zece,

Şi să învii mai înspre seară
şi tu să fii, să nu îmi pară,
fugaro, fiică de-nceputuri,
purtată-n zbor de mii de fluturi…

 

Nicolae POGONARU

e pericoloso sporgersi

stau în casă
ca să păstrez distanța socială
nu cea profesională ierarhică politică kilometrică
la rândul ei și casa stă
fiindcă nu e cutremur
alfel s-ar apropia de alte case
stau în casă
afară e primăvară
soarele strălucește cu mai multă putere
cum scriam eu în compunerea dintr-a IV-a B
păsările se întorc la cuiburile lor
pe la vămile văzduhului li se ia temperatura
li se măsoară aripile și sunt lăsate să zboare
li se fâlfâie
în casă apartament vilă palat cocioabă
mă rog ce are omul acolo
(iar noi locului ne ținem
cum am fost așa rămânem)
numai pensionarii între 65 și 120 de ani
nu stau locului între orele 11-13
punctele 1-6 cum scrie în ordonanță
pe care dacă o încalcă
o să stea în alt loc de veci de exemplu
afară e pustiu
doar o mașină doi soldați și un polițist
mascați și cu mănuși
verifică documentele aerului
pe care îl respiră orașul
pe trotuarul de vis-à-vis
pe care îl văd de la fereastra mea
nici țipenie și nici la ferestrele blocurilor
și nici în balcoane
unde or fi oamenii care se fac greu
cum zicea un cântec vechi
greu se mai fac oamenii oameni
unii doar se prefac a fi oameni
(a fi prost e lucru mare
a fi om e o-ntâmplare)
și așa rămân toată viața
ăștia sunt ăia care ne dau sfaturi
degeaba ne agităm noi
e pericoloso sporgersi
ne pas se pencher en dehors
no te inclines afuera
nich nach außen biegen
(în engleză nu este cazul
pentru că UK a ieșit din UE
și USA e prea departe)
afară e soare
într-un film se spunea
că în California sunt trei feluri de sori
soarele de pe cer floarea soarelui
și soarele mă-si
la noi cel mai des folosit
în ziua de azi
este ultimul fel
ce bine o fi afară
afara din casă nu peste graniță
nici măcar rapper-ul SKIZZO SKILLZ
nu mai cântă melodia BINIDITĂT
privesc orașul
o insectă căzută
în corola unei gigantice flori carnivore
sau coronavore
stați în casă
dar cei care nu au casa lor
unde stau
bunicul stă pe prispă
nepoțica îl întreabă
tată moșule
dar cocorii unde se duc când se duc
în țara cocorilor
și voi bunicule unde vă duceți
când vă duceți de tot
bunicul privește cerul și nu răspunde
stau în casă
sunt soldatul din labirintul lui A. Robbe-Grillet

 

Nicolae NISTOR

HORA TRISTEȚII

Nu te-am ales cu mintea, sufletul a stat la pândă,
te-am prins despletită și nesigură ca bobocii
de violete, pline de de lacrimile primăverii, dimineaţa.
La hora fecioarelor, cu miros de floare de câmp,
te priveam, flămând de iubire, cum horeai soarele.
Flăcăii, fără caleaşcă, nu îndrăzneau să sfideze roata vieții.
Poate sângele îmbătrânit de generații se purifică prin tine.
Te-ai desprins din hora tristeții, ciuleandră bătută de istorie!
Nu te-am ales din întâmplare chiar și atunci când istoria
doare

 

Florentin POPESCU

Vişinul

„Vine gârla mare!”
Strigătul a străbătut ca un fulger uliţele satului.
Femeile, care pe unde se aflau – prin grădini la
plivit straturile de zarzavat, măturând prin curte,
dereticând pe prispe ori mestecând în ceaunul pus pe
plită pentru mămăliga de la prânz – lăsară totul vraişte şi
alergară să-ntâmpine cârdul de gâşte care se întorceau
speriate şi gâgâind de pe prund.
Peste sat abia dacă picaseră câţiva stropi de
ploaie. Nimeni nu se gândise că norii negri şi groşi care
se vedeau departe, la munte, sloboziseră atâta apă peste
dealuri şi peste păduri, încât malurile nu mai puteau
încăpea şi stăvili puhoaiele.
Rupând zăgazuri, aducând cu ea tot ce întâlnea în
cale, măturând malurile, rostogolindu-se ca un bivol
înfuriat, apa săpa temeinic în terenul nisipos şi plin de
pietriş al grădinii noastre din locul numit „La moară”
pentru că pe acolo s-a aflat cândva şi o moară, rămasă
acum doar în amintirea celor mai bătrâni din sat.
Astă primăvară, cu o săptămână-două înainte de
Paște, când mama săpa, mărunţea şi mai apoi marca
locul, dând formă viitoarelor brazde, eu aduceam
seminţele, iar ea, cu un ţăruş din lemn, făcea gropi mici
în care punea câte o căpăţână mică de arpagic sau un
căţel de usturoi. Cu mărarul şi pătrunjelul era mai uşor,
că lua ţăruşul, făcea un mic şanţ de-a lungul brazdei şi
presăra sămânţa, după care acoperea totul, ca seminţele
să poată prinde rădăcini până n-apucau vrăbiile şi
piţigoii să fure seminţele.
Asta era atunci când gârla era mică şi-ţi venea să
te rostogoleşti prin iarba verde şi crudă abia răsărită.
Acum mă uitam cum valurile furioase duceau toată
munca noastră la vale. Usturoiul şi ceapa, crescute cam
de-o palmă, le sălta puhoiul şi le lua cu el. Din când în
când, blestemata asta de undă turbată şi tulbure
acoperea micile căpăţâni scoase din pământ, pe când
frunzele lor erau înghiţite fără milă şi duse în burta
valurilor.
Le-am urmărit aşa până dincolo de grădinile
vecinilor, până acolo unde gârla o cârmeşte brusc la
stânga. Pe urmă nu le-am mai văzut. Aşteptam să scadă
apele, dar ele nu dădeau semne că s-ar retrage şi ar vrea
să intre din nou în albia pe care o ştiam de ani de zile.
Prundul pe care ne prăjeam noi la soare de îndată
ce ieşeam din bulboana de la rădăcina unui plop mare,
locul în care ne dădeam cu faţa la fund să căutăm mrene
şi cleni, iar pe urmă, după ce ieşeam afară săream
într-un picior pe nisipul fierbinte de pe mal şi strigam
„Ieşi apă dintr-o ureche, că ţi-oi da o para veche/ Ieşi
apă dintr-amândouă, că ţi-oi da o para nouă!” nu se mai
zărea. Ai fi zis că nici n-a fost vreodată acolo.
Nu se mai cunoştea nici bulboana, nu se mai
vedea nici prundul. Doar crestele uriaşe ale apei se mai
vedeau din când în când ridicând în aer rădăcinile câte
unui copac, ori o bucată de gard din nuiele, câte o
scândură sau crengile unei sălcii sau ale unui prun.
Într-un răstimp am zărit şi capul unei capre care se
zbătea, dând din picioare şi mişcându-se îngrozită şi
privind către malul de care era îndepărtată şi la care ar fi
vrut să iasă, fără să poată. Mi-era milă de ea, dar parcă
şi mai multă milă mi-era când vedeam cum grădina
noastră dispărea metru cu metru şi cum din ea nu mai
rămânea aproape nimic.
Cel mai îngrijorat eram, însă, de vişinul dintre
brazde, plin de flori, pe care îl sădisem cu tata în urmă
cu vreo patru ani şi-acum înflorise şi-abia aşteptam să-l
văd rodind. Arăta ca un candelabru dintr-o poveste,
aproape nicio rămurică nu rămăsese fără flori albe şi
frumoase, iar eu mă şi vedeam culegând vişine şi apoi
alergând să i le duc bunicii pentru dulceaţă.
Priveam îngrozit cum malul se micşorează din ce
în ce mai mult şi sufeream că nu puteam, chiar nu
puteam face nimic să-l opresc.
Până la vişin să mai fi fost cinci-şase metri şi
gata, s-ar fi sfârşit totul. Într-o firidă a sufletului, însă,
tot mai trăgeam nădejde că n-o să ajungă până acolo, de
vreme ce vedeam cum cerul de deasupra munţilor din
depărtare, de unde venea puhoiul, se făcuse parcă
dintr-o dată senin şi limpede ca oglinda.
Dar gârla nu se potolea şi nici nu dădea semne că
ar vrea să scadă curând. Şi-atunci mi-a venit pe loc o
idee cum să fac să salvez vişinul dacă apa ar fi ajuns la
el şi-ar fi încercat să-l ducă la vale.
Am fugit acasă, ştiam că-n magazia noastră
văzusem mai de mult o frânghie lungă şi groasă ce-i mai
rămăsese bunicului de pe vremea când a trebuit să dea
caii la colectivă.
Am găsit-o, am târât-o până la grădină, i-am legat
un capăt de trunchiul vişinului şi altul de nucul mare şi
bătrân, aflat departe de mal. Mă gândeam că valurile
n-au cum să ajungă până acolo şi, chiar dacă apa ar fi
smuls vişinul, n-ar fi putut să-l ia cu ea. L-ar fi săltat o
vreme pe valuri şi-apoi l-ar fi împins la mal, după care
l-aş fi putut pescui eu după retragerea gârlei şi l-aş fi
putut replanta în altă parte.
N-a fost să fie aşa, iar speranţa avea să-mi fie
spulberată curând. După aproape un ceas apa a ajuns la
rădăcinile vişinului. A-nceput să le dezgolească fără
milă, una după alta, ca şi cum ar fi făcut asta o mână de
om. Vedeam cum le spală una câte una şi-ncepuse să-mi
fie din ce în ce mai multă frică de ce avea să urmeze.
Încă mai aşteptam cu sufletul la gură să văd dacă
frânghia legată de nuc va rezista ori se va rupe şi va fi
luată laolaltă cu vişinul. El, săracul, cred că nici nu-şi
dădea bine seama ce i se întâmpla atât de repede.
Întâi l-am văzut cum începe să tremure ca şi cum
i-ar fi trecut o adiere de vânt printre crengi, apoi cum
din coroană începe să ningă cu petale mici şi albe. Sute
şi mii de petale. Unele cădeau direct în valuri, altele pe
bucata de pământ care încă mai ţinea câteva rădăcini.
Am văzut cum se apleacă într-o parte, către şuvoi,
neputincios şi buimac, cum îşi îndoaie ramurile către
ţărâna încă neluată de ape, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia
rămas bun de la locul în care trăise până atunci. Pe urmă
s-a prăbuşit încet în undele murdare şi vijelioase. Ele
l-au cuprins şi l-au primit imediat ca într-un fel de
îmbrăţişare a morţii.
Valurile îl loveau din ce în ce mai puternic, până
când am zărit că-i acoperă toată coroana. Frânghia cu
care-l legasem de nucul cel mare şi bătrân s-a întins, s-a
încordat şi ea dintr-odată, ca sârmele de telefon dintre
stâlpii aflaţi pe marginea şoselei, ceva mai încolo.
O clipă, ori poate chiar mai multe am avut chiar
impresia că a început o luptă pe viaţă şi pe moarte între
valurile furioase şi nucul care nu voia să lase vişinul în
voia puhoiului. „Să vezi că o să scape şi pe urmă o să
am eu grijă de el, îmi ziceam, o să-l replantez în grădina
de-acasă!” şi-n vremea asta inima mi se făcuse cât un
purice.
Nu mai ştiu cât a trecut aşa, cu lupta surdă dintre
gârlă şi nucul ce bătrân. Apa continua să vină cu furie,
cu valuri uriaşe, rostogolindu-le unul după altul la vale.
Grădina mare şi frumoasă de mai înainte cu câteva ore
devenise o biată bucată răzleaţă de pământ. Între timp,
odată cu malul care continua să se rupă, în vâltoarea
tulbure şi agitată se prăbuşise un zarzăr şi un pui de
prun. De zarzăr nu-mi păsa, că pe el nu-l pusesem noi
acolo, răsărise singur şi zarzări dintr-ăştia mai aveam
destui şi-n alte locuri. Nici de puiul de prun nu mă
sinchiseam, că la noi în zonă e zonă de deal şi prunii
cresc aproape peste tot. Nu e om care să n-aibă o mică
livadă.
Ochii mei erau aţintiţi numai la vişinul care
rămăsese lângă mal fiindcă frânghia nu se rupea.
„Când se retrag apele, îmi ziceam eu în gând, să
vezi că vişinul rămâne acolo şi scapă cu viaţă!”
Dar apele nu mi-au înţeles dorinţa şi nu s-au
retras nici după două şi nici după şase ore, ci abia spre
seară.
Frânghia a rezistat cât a putut, dar la o vreme
valurile au adus de la munte un buştean care s-a proptit
chiar în vişin. De atâta greutate legătura a cedat. Am
văzut cum unda murdară întoarce vişinul de pe o parte
pe alta, ca şi cum l-ar fi lăsat să mai vadă pentru ultima
oară locul în care a trăit până atunci, după care a început
să-l ducă la vale.
I-am zărit o clipă ramurile năclăite de noroi, după
care n-am mai văzut decât tulbureala şi spuma de
deasupra valurilor.
Am simţit că-mi dau lacrimile şi m-am întors
acasă.
Noaptea am visat că stăteam atârnat de crengile
vişinului şi mă rugam de nucul bătrân să nu dea drumul
frânghiei până nu scade gârla.
Asta a fost tot.
Pe urmă părinţii m-au dat la gimnaziu în Buzău şi
aveam să înţeleg curând că o dată cu vişinul gârla furase
pentru totdeauna şi copilăria mea…

 

Mihai MARIAN

fericit

uneori îmi pierd toate simțurile
se-ntâmplă pe neaşteptate
mâinile par ajunse la capătul propriilor istorii
picioarele sunt borne bizare
abdomenul pare umplut
cu heliu
levitez prin aerul dens
gelatinos-sclipitor
globii oculari se mișcă necontrolat
transmit mesaje pe care
doar surzii le-ar putea decripta
din gură dispare până și gustul
amar
și nu mai pot auzi nici măcar cum țeasta
se sparge-n bucăți
ar trebui să înnebunesc de frică
dar cu toate astea mă simt
fericit
sunt singurele momente
în care oamenii
privesc fără a părea că înțeleg
ce se-ntâmplă
dar fascinați de lipsa de orice
agitație a victimei paralizate
din care se hrănește
un animal întunecat și feroce.

 

DEBUT

Otilia ROJNIȚĂ

Circ(ulară)

cum să fiu om de pus pe rană
dacă sunt sare de mare
cum să fiu om de cuvânt
dacă mi-am pierdut cuvintele pe o foaie
cum să prind rădăcini
dacă solul e nefertil
cum să plec
dacă n-am bagajul făcut
cum să fiu umană
dacă-s om?

 

cosmos 2

iubește-mă-n șalvari
iubește-mă când am genunchii murdari
iubește-mă când mă enervez peste măsură
iubește-mă tu că lumea-i prea dură
iubește-mă când stau cu ochii în stele
iubește-mă când dau de belele
iubește-mă puțin cu o mână de spini
iubește-mă mult ca la-nceput
iubește-mă când dansez necioplit
iubește-mă când am chipul ciopârțit
iubește-mă când am buze sparte
iubește-mă când mă scoți dintr-o carte
iubește-mă când am soarele în mână
iubește-mă chiar și când ai o zi bună
iubește-mă când vrei și cum poți
iubește-mă

 

în pădurea cu alune

dansul ielelor întâmplător
te sărut într-un picior
în noaptea întunecată
ca o doamnă cizelată
plină de diamante mari
de figuri și de țânțari
nu îți pasă
nu-i nimic
dar dorul e tot cumplit
între frunzele cu dinți
și copacii adormiți
tot pe mine mă aștepți
deși știu că o să regreți
mâine în zori de zi
poate eu te voi iubi
dar vine noaptea aia haină
și te uit în luna plină
mă dezbrac de trupul meu
mă evapor în balans
nu-ți ofer ultimul dans

 

dl. ajutorescu

tu ești o chitară dezacordată
iar eu o scriitoare de tristețuri ieftine
tu cânți amar
eu scriu murdar
ai vrea să mă iubești
iar eu aș vrea să-ți rescriu inima
tu ești bun de aruncat
eu bolnăvicioasă
tu plecat
eu singură

 

despre trepte

îți culegeam căpșuni din păr
și tu îmi sărutai umerii cu asfalt
ne alergam unul pe altul și ne întrebam cine minte
am căzut ireversibil în dragoste cu tine
e timpul să pleci
îți sunt nefolositoare
ce ușor ai dezlipit bandajul de pe rană
și culmea era vindecată
ai buzele roz ca cerul
și sufletul cald ca gerul
miroși a despărțire și necaz
totuși când te gândesc sunt în extaz
te petreci fără mine
așa-i când te iubești cu ruine

 

5 de nesomn

Îmi șterg suferințele
Mă dansez cu flori
Am capul în nori
Și mă trec fiori
Când mă gândesc la tine