De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (3)

Dincolo de tine…

Printre stâncile ascuțite ți-ai ascuns sufletul fragil, departe de lumea cu inimă de piatră… Tu, ființă fragilă, ți-ai ascuns mâinile în nisip albastru, iar umbra ți-ai lăsat-o tremurând pe scoicile maronii cu amintirea verii trecute în brațe… Ți-e frică să te atingi de amintiri, îți e teamă ca nu cumva vârfurile degetelor tale să nu devină verzui asemenea lor. Ar fi imposibil… tu ființă fragilă, să capeți culoare… ar fi ca o mantie ce s-ar lăsa peste umeri. Te-ar împunge din toate părțile oricând, fără să întrebe… fără să anunțe. Tu nu poți avea formă. Tu ești de abia sunet ce se răsfrânge în văzduh…
Șoptește… Distruge lumea prin două cuvinte… împrăștie rămășițele ei în vânt și scaldă-te în soare… în universul împărțit în două, atinge steaua infinitului și strânge-o la pieptu-ți de porțelan, ce pare a nu mai putea suporta aerul încărcat de cuvinte.
Te sufoci în propria-ți nemurire și lumină? întinzându-ți aripile peste pământ și atingând cu degetele picioarelor apa mării, îți lași gândurile să se împrăștie în patru vânturi…
Aduni lumea în palme și o privești la microscop, într-un laborator, de undeva de sus… O treci dintr-o mână în alta, ca pe un ghem de lână… Surâzi, apoi îi dai drumul pe podeaua de fier… Dar cazi și tu lângă ele, lăsând-ți lacrimile să înece cioburile.
Ai rămas doar tu, într-o încăpere veche, cu măștile ciobite ale altora în mâinile tale… Eziți. Le probezi pe rând… Le arunci… Le aduni, le lipești și le strângi la piept. Le legi cu firul timpului, le agăți de pereții scorojiți. Ție nu-ți este dat să ai nici măști, având o existență prea firavă în toată esența lumii ce te apasă, te răscolește și te împinge din toate părțile.
Aici e singurul tău refugiu, în nematerial și în inexistent, între două lumi ce de abia? abia se ating. Deschizi fereastra… Dintre miile de mâini și chipuri, o alegi pe una… O iei în zborul tău încet…
Din când în când vă opriți pe crengile copacilor solitari și-i șoptești ceva. Ceva nedeslușit, poate o vrajă, poate un cântec, poate un vers. Nimeni nu știe. Nimeni nu va ști. Doar vor privi zborul vostru ce începe a se contura într-un curcubeu palid.

 

Continuul tremur

Oameni grăbiți pe străzi parcă și ele grăbite… Parcă toate trec pe lângă tot și nimic.
Ai văzut femeia aceea? Nu? Uite… Lasă… a plecat deja, e atât de departe acum, doar cu un binoclu o mai poți vedea probabil.
Străzi neliniștite freamătă sub picioarele noastre grăbite. Uneori te gândești să arunci ceva în mijlocul mulțimii pentru a-i opri din tremurul necontrolat. Din continua neliniște pe care o ascund sub jachetele în culori cenușii. Poate, dacă cineva ar arunca într-o zi în mijlocul lor, clepsidrele propriilor timpi în care fiecare se zbate atât de necruțător… Poate i-ar opri pentru o clipă. Dar…
E o cruzime să arunci în oameni cu bulgări de sticlă spartă. E și mai crud faptul că ei se apleacă, le caută și le adună, apoi le strâng la piept. îmbrățișează bucăți de sticlă colorată și speră că măcar două-trei culori din micile bucăți să le bucure sufletul… să îl împodobească.
S-ar arunca de pe stânci în valuri curcubeiatice pentru a-și înfige țăruși de fericire în inimile lor gri.
Sărmanii… Vă rog! Nu-i judecați! Și-au cules inimile de pe asfaltul negru din orașe. Asfaltul nu a avut ce să le dea… decât ceva… negru, iar alb au mai luat ei, probabil, din tencuiala pereților scorojiți. Sunt însetați de fericire! Dacă ar găsi-o undeva, probabil ar devora-o!
Dar până atunci, ei o găsesc în culori aruncate de alții, își tapetează inima cu iarbă și cu cer, ori îi lipesc frunze, ca să fie mai colorată.

 

Nefertiti

Sclipiri într-o rază din ochi… Alerg și mă prăbușesc. Cad în genunchi la picioarele tale învăluite în praf și fum. Ridic o rugă… o rugăminte din puterea ființei de a fi sub singurul cer… sub un cer multiplu, învăluit în ceață… de a sta lângă tăcute statui din marmură. O rugă în glas scăzut, ascunsă în maluri de râu înecate în indigo.
Dar mă cutremur deodată sub puterea vocii tale, iar lumea se închide dincolo de cer și de coloanele infinitului… iar eu renasc dintr-o dorință ascunsă, neînțeleasă, din voința de a fi… de a opri un murmur violet ce scurmă tăcerea în mijlocul nopții… Renasc asemenea păsării phoenix fără să mai cer nimic. Nu mai am nevoie de nimic. Nu te mai văd în urma mea, iar lumea, construită de tine, pe clădiri de calcar albăstrui, se topește în marea de cuvinte, ce mi se agață de obrajii palizi…
Îmi strâng propria ființă la piept și mă avânt spre trapeze colorate ce atârnă din soarele ce pare a-și întinde… De acolo de jos, tumultul făcut de prăbușirea bucății de galaxie pare mai mic… Surâd… Totul e asemenea unui joc de păpuși legate cu ață și mărgele la sfârșitul căruia scena dispare în fum colorat, scrum de zahăr ars…
Fugi. Lași soarele în urmă, lași în urma-ți clepsidre de nisip sparte în mii de ani dejoacă printre stele.
închid ochii alene. Mai ai curaj să jucam încă un joc în care eu sa fiu regina? Iar tu să ții soarele neliniștit în degetele-ți străvezii?
Cântecul cu ritm ciudat se aude din nou din alte lumi… de parcă nu s-ar fi oprit niciodată… de parcă niciodată nu am fi uitat să-l ascultăm ca mai devreme. Oare dacă începem alt joc… o să se piardă iar printre văluri albe de mătase?
De data asta muți tu prima piesă, poate reușești să legi de mâna ta melodia neobișnuită… Poate o coși de mâneca ta… în infinitul nemilos… poate vom avea de data asta un sunet…

 

Din colțul negru

Vreau timp… Vreau să strâng timpul în palme, să-l privesc, să-l analizez… și fragmente din el să mi le pun în păr, să-mi sfâșii bucăți din sufletul bolnav… E prea bolnav să mai privească lumea în ochi, e prea rece pentru a mai iubi… nici măcar timpul nu-1 mai încălzește, iar cuvintele se împrăștie în jurul lui asemenea gloanțelor ce lovesc invincibilul pe câmpul de luptă.
Se lasă străpuns, pentru o clipă doar, apoi se uită în urmă nedumerit, neînțelegând cuvântul ce-1 perforase din secunda unu până în doi. Dar de ce doi ? Și ce e unu… ce e doar unu și nu tot ? Uitându-se în oglindă, cu siguranță va vedea doar unu și nu tot… dar doi ? Ce e doi mai mult decât un alt cuvânt risipit în junii picioarelor sale, asemenea altor milioane ?
își lipește urechea, ca de o scoică, de „doi ”. Nu are cuvinte să dea înapoi, să întrebe… așa că stă nemișcat ore întregi, lipit de „doi”; din când în când mai dă din cap aprobator, apoi se ridică deodată și fuge în cel mai întunecat colț al lumii, precum o fantasmă portocalie. Era portocaliu… dintr-un motiv neștiut și neînțeles nici măcar de el. Și, chiar dacă ar fi știut, ar fi putut spune? Cu ce cuvinte? Probabil, o explicație ar fi fost că era între sentiment galben și roșu… dar el nu știa asta… nu știa ce culoare e… Nu credea ce auzea ori vedea… Era surd, și mut, și chior, și șchiop în fața lumii… Pentru că nu voia a fi… ori nu putea…
Doar în fața colțului negru era… Doar era. Atât.
Plutea liniștit, ori puțin mai energic în jurul colțului, care nici măcar nu mai era colț… Era un punct de îndoială… Pentru că se îndoia asupra lui. Se uita mai bine ori mai rău la cuvintele din jurul său. Plutea ușor și atunci, și ieri, și azi… și… și… nu… Mâine nu se știe… Nu vine cu programare… are abonament. Vine când vrea, pleacă atunci când poate.
Dar nu! Sub nici o formă nu poate fi vizitat! Atunci când e deranjat din plutirea-i neînțeleasă, se face albastru mov, verde, maro… totul se cutremură în ritm de vals, iar vasul începe să cânte… iar oamenii țipă și fug… până în camera alăturată, paralelă și paralelipipedică cu aceasta… atunci vei rămâne singur cu el… va începe să tremure… să plângă… să fugă… Se târăște sub punctul negru al lumii noi și acolo își varsă bocetul. Dacă stai destul de mult, e posibil să iasă afară, să-și adune cuvintele roată, apoi să-ți spună, printre picături gri și albastre, poveste de stele. Pentru că e rupt de acolo. Acolo știe, acolo e dor, acolo e vis, acolo e zbor… acolo e mult… mult prea departe…. Și astfel el nu știe de lume, de oameni, cuvinte primite și dăruite, frumos ambalate în dungi și buline…. El știe de vis și de simț… de lună și de-un crez dintr-o lume nebună…

 

Amalgam…

Și, când o să mă dezintegrez în palmele tale, o să apuc grabnic de firul vocii tale pentru ca, apoi, mai grabnic, să mi-o înfășor în jurul brațului stâng… Ca un pescăruș rănit… Să dansez nebună pe luciul razelor, legată de firul albastru… Da! Vocea ta e albastră, iar aerul roșiatic prin care trece îl face să lase urme mov pe degete, pe ochi, în par… nu… pe urechi nu – tu ai nevoie să auzi sunete galbene! Pentru că vocea ta se materializează în fiecare cuvânt, iar eu mă înalț pe ele ca pe un trapez.
Mă pierd apoi în cerul purpuriu, și acolo, uite, o clipă de zbor. Mă înec în propriul vis pentru a-mi atinge gândul fără de sfârșit, dar brusc, mă trezesc la umbra firelor de iarbă, iar de gene mi se prind stele agățate, în univers, de pânze de păianjen.
Emit sunete gălbui prinse din cerul purpuriu și prefabricate în carcasă însuflețită de neliniște și simțuri; la auzul lor orizontul se întinde mai mult între genele tale. Atunci te ridici pe vârfuri să le prinzi. îmi pari mai vesel sub ploaie de raze de soare, iar eu îmi deschid ochii mai curioși spre lume.
Dacă întind degetul către înalt… țesătura universului se va aduna în jurul mâinii mele asemenea unei mănuși? Păsările nopții, tremurătoare și zgribulite, s-ar aduna pe inelar, pietre neprețuite suflate de vânt?
Voi strânge la piept cerul, iar răsuflarea mi se va întretăia pentru un ceas. îmi voi deschide apoi aripile pentru a învăța iar să zbor, să șoptesc vântului poem tăcut. Voi sări peste visul deluros încâlcit în fire de trandafir.
Dar de când sunt visele deluroase? De ieri, de acum un suflu… de acum o sclipire, dintr-o stea îndepărtată… de când mi-ai pus în palmă aripi colorate de fluture și ai căutat deșertul pierdut…
întind mâna spre soare și realizez că-mi e plină de vise, plină de gândurile tale rupte din fâșia subțire a realității. Ah! Și realitatea…

 

Joc de culori – Indigo

Aud vuietul orașului… iar tu… Tu te împiedici iar în cuvintele de pe podea, și cazi. îți spargi mâinile în părul meu, iar ochii ți se topesc în petele de indigo de pe pereți…
Aceleași pete ca ale unui leopard, fugărindu-și prada, pe care tu le-ai împrăștiat, acum câteva zile, când căutai o nouă poartă spre infinit, și… negăsind-o… ai creat una. Iar acum… uite! Uite doar! Ești una cu infinitul!
îmi desfac palmele și ating peretele murdar. Dacă… dacă ating raza asta… îți voi atinge oare vârfurile degetelor tale înmuiate în vopsea galbenă?… Și vocea ta?
Mă opresc brusc în mijlocul camerei, ascult. Vuietul orașului se stinge într-un ecou, parcă ar plânge, ar îngâna ceva… sau… nu! îl doare!
Se lasă noaptea… Oh! Nenorocitul! Nu suportă întunericul! îl chinuie… își îngână încet durerea… Dar lasă! De dimineață va începe să țipe iar… și atunci… vocea ta se va pierde în pereții cu pete de indigo, dincolo de cărămizi, undeva dincolo de amprentele tale de vopsea. Amprentele tale vor deveni aceleași cu ale vocii mele… Se vor sparge încet sub fiecare șoaptă a orașului, căzând și dizolvându-se în petele de culoare de pe pardoseală.
Privind orașul în flăcări, mâinile mele vor deveni ale tale, iar vocea ta va fi a mea… Ne vom dizolva încet în formă și materie… în sunet și minut… Și am putea cuprinde întreg orașul astfel… Sau am putea sa-1 chemăm, să-l pictăm pe pereții din camera veche, să lăsăm dâre de culori și voci… am putea….
Amprentele să ni se unească într-un tăcut decor de culori țipătoare. Am putea să ne pierdem între galaxiile unor pete indigo…

 

Tu nu ai avut zări albastre…

Ai avut mov și roșu și verde… Ai avut toate curcubeiele posibile, dar toate fără albastru.
Te-ai agățat atunci de dâra subțire de albastru, asemenea unei pantere. O panteră fumurie… de cenușă cernută printre degete firave de porțelan… cu dinții și ghearele de oțel încheiat cu fildeș…
Ai rupt albastrul! Presupun că nu ai știut, vei ști vreodată?… în ziua aceea, când ai reușit să prinzi între degete fâșia subțire de vis, a fost o rupere de albastru…
Se manifestă cu totul diferit de o rupere de nori. Când se produce o rupere de nori, se aude un țipăt continuu a două bucăți de stratosferă ce se despart fără să apuce să-și ia rămas bun și apoi se revarsă bucăți de univers indigo peste lume. Dar o rupere de albastru e diferită… E un zbucium a doua universuri întâlnite accidental, ca o zbatere puternică între doi pereți unde lumina nu a pătruns niciodată…. Și e liniște totuși! O liniște singură ce se ghemuiește apoi încet lângă bucățile rămase din lumea-i… Realizează că e neputincioasă și se face mică… și mai mica…până când aproape dispare, apoi se retrage într-un colț, acoperită de un cer gri. Astfel, stă zile întregi, scurmând, din când în când, cu un bețigaș nisipul marțian, care… și acela se stinge în roșu.
Totul e un „bum” imens șoptit de o sticlă ce se sparge într-o cameră vidată…. Un „bum” dezintegrat în prisme purpurii….Un „bum” stins în plânsetul păsărilor ce pleacă spre nord atunci când sudul devine răcoros și prea aglomerat.
Deschizi ochii pentru o clipă și încerci să prinzi totul în palme, ca pe o ploaie. Speri să reușești să scoți la timp un ac și să coși repede bucățile sparte, la loc… întinzi palmele și te rănești la deget. E sticlă. Dar uneori mai pică bucăți de scoici… îți vine să te retragi alături de liniștea universului, într-un colț întunecat, să-ți strigi într-un răsuflet toată mâhnirea…
De ce bucățile de sticlă nu se repară cu ață colorată?
De ce scoicile purpurii răsar doar la malul mării tale albastre?
Și când te-ai oprit din a construi castele de nisip?
Strângi încet pumnul, a ciudă, și realizezi că totul e zadarnic. Ai rămas singur; nu ți se va răspunde niciodată. Ești, probabil, ultimul pasager al universului ce avea albastru, scoici purpurii și o inimă din castele de nisip. îți strângi jacheta veche pe lângă tine și ieși de pe scenă.
în final, după atâta luptă, curcubeiele tale tot nu au albastru… Ai rătăcit fâșia într-o băltoacă în timp ce fugeai să nu fii prins din urmă de singurătate.. .sau de liniște…
Cine știe pentru ce strângi tu atâtea curcubeie!?…

 

Imaginație cu ochii închiși

Și lasă să plouă, mamă, cu galaxii! Lasă-i să plouă!
Lasă-i să șteargă amintirile noastre și să încerce să ne dea altele… Lasă-i să cearnă râuri deasupra munților, iar cerul să fie poleit cu explozie de aur.
Noi ne vom înfige adânc degetele picioarelor în pământ și vom respira aerul de mâine în continuare…
Și lasă-i, să sufle asupra noastră praf negru de pușcă îmbibat cu oțet… Ne vom închide ochii, vom strânge din dinți pentru că ne avem unii pe alții, iar la sfârșit vom plânge împreună când pământul de sub noi nu ne va mai ține.
Și ei sunt ca noi deși își fac aripi înalte să zboare mai sus, dar în fapt au rădăcinile înfipte-n pământ și strigă asemeni nouă când se lovesc de soare, când se taie în ascuțișul săbiilor create pentru noi și când rămân singuri și nimeni nu se uită la ei.
Lasă-i să schimbe timpul așa cum vor ei. Nisipul curge în palmele noastre; ne putem face clepsidre noi orișicând. Putem avea un timp secret în care doar noi vom trăi si ne vom bucura de soare, iar ei atunci vor dormi si doar vor visa la el.
Lasă-i să țipe unii la alții… Vor rămâne fără glas la final, cuvintele își vor pierde din sens și noi vom avea spațiu să ne cântăm vechiul cânt.
Lasă-i să ne ia tot… pentru că ei nu mai au nimic. Le-a fost luat totul de la naștere, iar nouă ne-a fost dat orice, ba chiar mai presus de toate noi avem ceva ce ei nu pot lua….
Da… Lasă-mă să-ți acopăr urechile! Închide-ți ochii pentru o clipă! Avem de creat un întreg univers din bucăți rupte din cer și soare, din puf de păpădii suflat de stele și voci care mai surâd sincer prin colțurile camerelor.
Lasă-i, s-arunce cu tuburi de culori și cu bucăți de sticlă colorată în noi. Noi nu ne rănim atât de ușor. Le luăm încet de pe jos, ne scoatem așchiile din palme, apoi ne strigăm copiii și îi lăsăm să murdărească pereții de culori. Ne facem cer și soare și câmpii….
Ei se vor închide la final între pereți reci și goi, iar între palmele noastre se va zbate sufletul unei întregi lumi noi zidite cu migală și pe furiș. Atunci ne vom strânge toți, iar fiecare va pune în mijloc bucata construită de el… Vor veni și ei în liniștea pereților noștri și vor înțelege că deasupra noastră plouă cu vise, cu stele, cu zâmbet și culoare. Vom fi într-un final toți captivi ai unor pereți colorați de mâini mici.
Lasă-i să plouă asupra noastră cu galaxii… Vor înțelege când nu vor mai avea cu ce să arunce unii în alții…
Lasă-i…