De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (7)

***
Și va veni o seară, spre seri mai argintate în iernile reci, fermecată.
Paradisul unui treacăt de ploi, iama; sau înserările fiecărui minut.
Răsfoind plângerile; cu îngeri…; visări vătuite de nisipuri mai mari decât marea.
Dimineața, spartă de răsărituri, coboară din timp în timp urcușul degetelor noastre de dantelă.
Se zice că arborii vorbesc. Eu aș aștepta să fiu atrasă de un astfel de arbore.
Dar pe ea nu o întrebă de unde vine. Nu vezi că e cea mai frumoasă floare dintr-o gradină?
Clipa omului, adunată în sutele de miei care colindă cerului hotarele de stele. Da, de aici izvorăște drumul cald al amurgului care strânge la piept depărtarea.
… când ploi grăbite curg în pahare, sculptându-ne alte chipuri, peste pleoapele, tremurătoarele…
Tremurată în fir, dar nu de aur, o dramă a timpului rătăcit în afara strângerilor de mână – tristețea, ca o dezgolire de rugăciunea ochilor care n-au iubit decât din interiorul dulce al mărului; atât am înțeles prin iubire: imagini dobândite prin lupta întâmpinării unei flori: un triumf al fiecărui lucru, dar în amănunt.
Undeva există un dincolo, unde încolțesc bobocii de ziuă; aproape de fiecare dintre noi, mâinile care cer alte mâini, paginile albe care ne cheamă așteptarea.
Îngerii triști, din vremea ochilor închiși în ploaia uitării; alte ferestre, răsucite pe degete, în firul bobului de grâu.
Când cineva împrăștie vanilii nou-născute peste dorul mâinilor călătoare.
E-atâta mult în florile acestea…și luna ta, care acoperă jumătate de cer.

***
Te-aș invita la o călătorie, într-o culoare multicoloră a cuvintelor simple de pe lângă casă.
Rămasă sub paza ochilor, ultima coală de scris: simfonie neterminată de alb, într-o coroana de ploi nocturne; ca fir de aur: negăsit, nenumit și desculț: ca tine.
…când lacul de tei scânteiază păsări, cerneala este meritată pe buze;
Odihnindu-te în fânul pe care singurătatea compune raiul naturii.
Dacă vei crede că aș fi mâna albă care-ți astâmpără durerea, voi închide ochii pe buzele tale.
Adunăm fragmente care par că se potrivesc: nisip și trandafiri; nuanțe de pământ: poate pământul cu aromă de vanilie.
Îngrăditura de nuiele, susurată în luminozitatea picăturilor de stele… aceasta să fie casa ta!…
Floare-n floarea boabelor de tei.
Serile româncelor sunt lecții de cusut iile, cu primăveri în iernile ce sunt umerii.
Din ceața ploilor fac parte numai cățelușii. Albi.
Pâlpâiri de îngeri avem pe creștet, când coborâm seara în temnița visului zilnic.
Însă, toți murim, cu tot cu cele mai frumoase flori…

***
Ne desparte doar o seară, cu țărmul legănat în brazi tămâioși, nesfârșită…
Aceste înșiruiri de bine curg numai pe întâiul obrazului.
Cât poate să doară un munte?!
Lacrima care șterge lacrima. Desăvârșirea.
Biata visare, devenită rugă puternică, sfâșietoare, început și sfârșit.
Ne-ncearcă ora-n devenire…
Reversul soarelui e luna florilor, iama, pe geamurile casei. Drumul e cutreierat de flori, de ghețuri. Una singură e înspre lume. Floarea înfloririlor.
Dar tu? Pentru a-ți plânge o lacrimă iți trebuie zeci, sute de înfloriri. Ca o implicație. Și eu o să te văd aievea.
E ora 20.00. Vino la teatru: păpușile stau orânduite, așteptându-te. Se înalță pe vârful pantofilor lor albi și oftează des. Numai tu le poți insufla poezia.
Cărțile. Sunt doar așezăminte licărite. Triste sunt necitite.
Numai tablourile fac realitățile. Cum ploaia este o existentă picurătoare.
Îngerii și florile nu se potrivesc deasupra lumii. Numai întâmplarea face să te recunosc în flori.
…să-mi promiți tu bucuria puternică a albului, crin de alb și de cules de păsări, seara, pe cântate.
Voi doi erați o umbrelă de imensități de luceferi, în pământuri necunoscute. Atât aș putea iubi în om.
Ție iți dedic acea luminoasă firimitură de pâine, o undă spre apropierea mâinilor.
Eliminând izolările, poate natura desfăcută în poezie. Sau vremurile trecute. Când am trăit doar nostalgia. Mesaje dinspre mine.
Minunea e omul. O mână vindecătoare de căderi. Pământul are nevoie de noi. îngăduire.
Sigură e doar prezența acestei dimineți a duminicii, ce va veni într-o ceremonie petalată.
Atunci când ești mulțumit de tot ce ai aproape: atunci e fericirea…
Târziu nu va fi niciodată în îngeri…
Când mă semnez în josul paginii, vreau un nou început…

,,Versurile cuprinse în prezentul volum, pâini fierbinți în mâinile reci ale cititorului, au nevoie de încă un moment pentru a fi devorate. Un moment de reflecție, lipsit de emfaze sau prejudecăți.
Le poți simți rostul și plinătatea doar în singurătate!
Poezia Veronicăi Laura Năstase nu este un exercițiu de imaginație, este imaginea concretă, vie și sinceră a iubirii, a unei iubiri aproape firești, uneori neîmpărtășită, însă veșnic tulburătoare. Este imaginea unei iubiri aproape firești…
Cred că poezia Veronicăi este o epistolă. Nu a ei către noi, ci a lui Dumnezeu către tine.”
Laurențiu Selegian

Veronica-Laura Năstase este născută la 3 septembrie 1979 în localitatea Valea Râmnicului, Județul Buzău, absolventă a Colegiului Național „Alexandru Vlahuță” din Râmnicu Sărat și a Grupului Școlar Preuniversitar „Vasile Alecsandri” Iași, secția asistent de farmacie.
Este membră a Cenaclului Literar „Alexandru Sihleanu” al Casei de Cultură „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat și laureată a Concursului Național de Poezie „Arc de suflet peste timp” Buzău.

Distribuie: